Străbat Bistra, cea mai întinsă comună din România. Mai demult, aici era mult aur, iar acum e multă populație bogată. Bineînțeles că printre oamenii înstăriți se găsesc și cei lipsiți de speranță, cum este familia Boglea. Mama locuiește cu cei trei copii și cu bunica lor. O cheamă Ramona. Băiatul se numește Dorin și e pe clasa a IV-a, iar fetele gemene se numesc Alexandra-Maria și Andrada-Elena. Sunt doi îngerași, de abia au unsprezece luni. Drumul până la casa lor e anevoios. De la șoseaua principală, ne-am abătut pe un drum de țară: Valea Mare, cum e numit. Am găsit o casă mică, modestă, însă primitoare. Târnațul casei îți trezește amintiri din copilărie, din casa bunicilor.
Când s-a deschis ușa am zărit o păpușică, întinsă pe patul de lângă fereastră. Fața ei angelică era luminată de afară. Nu era păpușă, era de fapt Alexandra-Maria. Nu dormea, ci zâmbea călduros.
În partea dreaptă e sora ei, care doarme într-un pat de copii improvizat. Are un somn liniștit. Pereții sunt deteriorați, însă zâmbetele copiilor de pe față sunt largi. Mai puțin al Andradei, care tot doarme. Nici măcar nu se mișcă. Somnul ei e vegheat de un alt înger, la fel ca ea.
Totul e colorat aici: atât mobila, cât și păretarele și păturile ce acoperă multe dintre obiecte. Mobila e un bufet de un verde puternic, unde se țin atât vase, cât și haine. Cele două camere sunt dormitoare, dar bunica gătește tot aici. Nimic nu pare să șteargă zâmbetul de pe fața lui Dorin. Un copil de nota zece, care adoră matematica și geografia.
„No, vezi-ți de treabă, el nu-i cu jucăriile, el îi cu cărțile.”, spune bunica lui Dorin.
L-am întrebat pe Dorin ce ar vrea de la Iepuraș. „Un cadou”, spune râzând. Îl întreb din nou: „Ce fel de cadou vrei?”. Îmi spune: „Ciocolată din iepuraș”. Rămân profund uimită și amuzată, în același timp. E un copil model.
„Copiii râd de mine la şcoală, spun că îs sărac…”
Familia e foarte credincioasă. Stăteam și o priveam pe bunică vorbind cu multă dragoste despre Dumnezeu. Credința lor se reflectă și în icoanele de pe pereții încărcați de păretare tradiționale. „Eu am pensie de 400 de lei. Plătesc curent, cumpăr de mâncare, plătesc abonamentul la lapte pentru fete. Ea nu lucră, stă cu fetele. Îi greu…”, spune bunica.
Mama e mai tăcută. Are ochii în lacrimi când vorbește de fetele ei, și neputința de a face ceva pentru ele. „Am fost la primărie să-mi dea ajutor la copii, da’ nu le-o dat… numa’ mie.”, spune ea.
Greutate, lipsă de speranță, asta înconjoară pe această familie. Trei suflete de copii speră la o viață mai bună. Dorin vrea să ajungă un matematician desăvârșit, iar cele mici, probabil, vor vrea să nu ajungă ca fratele lor, batjocorite, insultate pentru că sunt sărace.
Familia Boglea trăieşte de pe-o zi pe alta, cu ajutorul bunicii. Toată povara e pe umerii ei. În acea zonă locuiesc atâţia oameni bogaţi, încât abia zăreşti căsuţa bătrânească în praful lăsat de maşini. „Aceia mai bogaţi nu dau”, zice bunica.
Poate cu ocazia Sărbătorilor Pascale, acel Iepuraş, fie din ciocolată, fie real, prin ajutorul lui Dumnezeu, va fi darnic cu familia Boglea. O fărâmă de speranţă că mâine va fi mai bine ar fi tot ce şi-ar dori bunica pentru fiica şi nepoţii ei.
