Restaurantul Maimuța Plângătoare are o istorie captivantă şi misterioasă. Nu mulți sunt cei care știu că localul, aflat pe actuala stradă Emil Isac din Cluj-Napoca, are o vechime de peste 85 de ani. Dacă numele Maimuța Plângătoare aparține acum unui restaurant, între anii 1930-1940, în același loc, se afla o crâșmă unde oamenii veneau să își înece amarul.
Istoria acestui local este interesantă atât datorită vechimii pe care o are, cât și datorită numelui pe care îl poartă. Oamenii din afara Clujului care aud pentru prima dată de Maimuța Plângătoare se gândesc mai degrabă la un exemplar de animal numit astfel pentru a oferi vizitatorilor un moment de amuzament, nicidecum la un cunoscut restaurant din Cluj-Napoca.
Din romanul Maimuța Plângătoare, scris în limba maghiară de Tibor Balint în anul 1969, aflăm că misteriosul patron din acele vremuri purta numele de Mosonyi. El a fost și cel care a ales acest nume, după cum ne spune Radu Ilea, șeful de sală al restaurantului: „Un domn gras, despre care se spune că plângea în hohote atunci când era băut, făcând să tremure chiar și fețele de pe mese, iar sticlele de vin și lichior se ciocneau între ele de durere. Suferința și nenorocirea proprietarului se datorau unui local concurent, deschis la aproximativ 200 m distanță, care se numea Gaura Dulce”. Concurentul restaurantului era un bordel, unde oamenii mergeau și își cheltuiau banii, „după care veneau la Maimuța Plângătoare și mai aveau bani doar de o bere”. De atunci și până acum, numele localului a rămas același, singurele schimbări fiind date de nevoile oamenilor și de vremurile în care ne aflăm. Localul încearcă să se adapteze zilele noastre prin realizarea unor feluri de mâncare „nu foarte sofisticate” și prin punerea la dispoziția clienților a „peste 140 de etichete de vinuri”.
În perioada regimului comunist, restaurantul a fost închis pentru o anumită perioadă de timp, după cum ne spun angajații. După 1989, însă, Maimuța Plângătoare a fost primul restaurant redeschis în Cluj-Napoca, având în acea perioadă și o grădină de vară, unde se afla și o terasă. Astăzi, localul păstrează tradițiile din trecut, încercând să redea istoria prin diferite obiecte de decor expuse în interiorul lui, dar și prin imprimarea poveștii pe spatele fiecărui meniu din restaurant. Radu Ilea: „Prima întrebare pe care ne-o pun clienții noi când intră în restaurant este De ce se numește astfel restaurantul?”. Ei bine, patronul localului din vremurile de demult era cunoscut în rândul angajaților pentru „concertele lacrimogene”, după cum scrie în istoricul pus la dispoziția clienților, iar la o aprovizionare cu sifon, un angajat al restaurantului purta o discuție cu distribuitorul, care spunea despre patron că „Urlă ca o maimuță plângătoare”.
Domnul Mosonyi, care trăgea cu urechea la discuția dintre cei doi, a avut în acel moment o revelație. Și-a dat seama că acesta ar putea fi numele restaurantului lui, ceea ce s-a și întâmplat ulterior, pentru că acesta a trimis pe cineva să cheme pictorul de firme pentru a comanda zugrăvirea noului nume. De peste 85 ani, sigla este aceeaşi: o maimuță care plânge.
Plasat într-o zonă destul de circulată, restaurantul este vizibil trecătorilor datorită siglei pe care o are și, bineînțeles, denumirii lui. Curiozitatea celor care nu au intrat niciodată în acest local se datorează tocmai celor două aspecte. Mihaela Anișca, o elevă de liceu, a ales să-și petreacă pauza de masă la Maimuța Plângătoare pentru că, spune ea, „Mi s-a părut că este un loc mai retras și frumos. Am văzut de mai multe ori localul și m-a atras denumirea lui, dar niciodată n-am intrat până astăzi. Îmi place atât localul, cât și înghețata de aici”.
Ștefana, o clientă fidelă a localului, ne spune că vine aici „de două-trei ori pe săptămână” pentru a consuma meniul zilei, în pauzele din timpul serviciului. Aceasta cunoaște și istoria localului: „Știu că numele lui vine din anii 1930 și că i-a fost dat patronul din acele vremuri, un domn care, când se îmbăta, plângea în hohote. Mi se pare interesantă povestea. Îmi place aici pentru că e un loc mai intim, mai retras, iar prețurile sunt foarte accesibile”.
Maimuța Plângătoare este un local frecventat atât de elevi în pauzele de la școală, cât și de persoane care vin aici pentru a discuta și a-și pune în practică anumite idei. Exemplul concret este reprezentat de Prof. dr. Emilia Florina Grosu de la Facultatea de Educație Fizică (FEFS) și Sport din cadrul UBB Cluj-Napoca. Doamna profesor a hotărât să se întâlnească cu alți colegi profesori în acest local, pentru a discuta anumite probleme legate de școală: „Vin de trei ori pe lună. Îmi place, e un loc mai retras, putem să vorbim liniștiți despre școală, despre ce avem de rezolvat. Am citit despre istoria acestui local, era pusă pe spatele unui meniu. Se numește Maimuța Plângătoare de la proprietarul localului, de atunci îi vine numele”.
Astfel, oamenii aleg să-și petreacă timpul în restaurant din varii motive. Despre patronul localului toată lumea știe doar atât: că era un domn gras, care plângea în hohote atunci când era beat. În romanul citat se regăsesc aceleași detalii despre patron, iar fotografii din acele vremuri nu există.
Strada pe care este localizat astăzi restaurantul și-a schimbat denumirea de mai multe ori. Dacă mai demult se numea Barta Mikloş, acum vorbim despre Emil Isac, dar în trecut a purtat și denumirile de Bastia, Seta sau 1 Mai. Totuși, Maimuța Plângătoare a reușit să-și păstreze publicul fidel și să devină un local cunoscut în Cluj-Napoca.
