România, 1970. Un tânăr hippie olandez decide să călătorească în căutarea libertății, aducând cu sine și un aparat foto. Se îndrăgostește lulea de o româncă cunoscută în stațiunea Eforie, cu care ajunge să se căsătorească. Mutându-se înapoi în Olanda, cuplul a avut doi copii – el, tatăl, este nevoit să renunțe la pasiunea pentru fotografie.
Fast-forward 40 de ani. Fiica cea mare a cuplului descoperă, după moartea tatălui său, o arhivă cu sute de poze din perioada tinereții lui, după ce ea, la rândul ei, vizitase și făcuse fotografii extrem de similare în România. Rezultatul? O operă fotografică complexă și înduioșătoare, care aduce în discuție teme și idei precum iubirea, trecerea timpului și conexiunile inefabile dintre oameni. Aceasta este povestea Tamarei Robeer, o fotografă olandeză în vârstă de 33 de ani.
Cu ocazia festivalului Photo România, Tamara a avut șansa de a expune acest proiect fascinant, dar totodată emoționant chiar în țara care a dus la creerea familiei sale. M-am întâlnit cu ea pentru a afla mai multe despre istoria fascinantă a vieții ei și a familiei sale, descoperind o persoană caldă și jovială, cu o filozofie de viață foarte apropiată de cea a tatălui său.
Tatăl și mama Tamarei în Bucureștiul anilor ’70. Credit: Tamara Robeer
Povestește-ne despre venirea tatălui tău în România.
Tatăl meu a venit în România între 1970 și 1974, tocmai pentru a se izola de societatea vestică. A adus cu el un aparat foto (iubea fotografia), așa că început să fotografieze ceea ce vedea, dar nu dintr-o perspectivă jurnalistică, documentaristică sau cu vreo intenție de a documenta societatea din România acelor vremuri.
Cum s-au cunosut părinții tăi?
În Eforie, la mare. Destul de tipic, ca într-un film hollywoodian. (râde) Sunt foarte fericiți în pozele pe care le au împreună.
Ultimele poze ale tatei au fost făcute în jurul anului 1976. El a murit acum șase ani – vorbea des despre România, dar rareori despre pozele sale. Știam câteva din ele, dar pentru mine erau doar chestii pe care le-ai vedea într-un album de familie, nimic mai mult. După moartea sa, am găsit o arhivă, o mapă groasă de zece centimetri plină cu negative alb-negru. Sute de poze – nu doar din România, dar majoritatea erau făcute acolo. Era toată munca lui, de șase sau șapte ani. Pe moment, le-am lăsat acolo. Imediat după ce a plecat dintre noi, era puțin prea mult pentru mine să mă uit peste ele.
Și… prima oară când am vizitat România, aveam 14 ani. A doua oară aveam 28. Deci, paișpe cu paișpe. Prima dată a fost cu familia, iar a doua dată am vizitat-o pe bunica mea împreună cu mama și cu fratele meu, era destul de bolnavă la vremea respectivă. Am venit să o vedem pentru că nu știam dacă va supraviețui – și, într-adevăr, nu a mai trăit. Atunci am promis familiei mele să mă întorc în fiecare an.
Revenind, am început pur și simplu să fotografiez ceea ce vedeam, cumva în același fel în are o făcea și tata, descoperind răspunsul la întrebări precum: „Cum merge aici? Ce înseamnă această parte a moștenirii mele?”
Am înțeles că părinții tăi au avut anumite probleme – cumva simptomatice pentru societatea acelor vremuri.
Da, într-adevăr. E destul de amuzant, sunt multe povești de genul acesta. Tatăl meu era un hippie, cu părul lung și jeans evazați peticiți. De fiecare dată când ajungea la graniță, îl băgau într-un birou oarecare și îi verificau tot ce avea în mașină, chiar și banii. La întoarcere, s-a enervat pe lentoarea lor și și-a propus să le plăteasă cu aceeași monedă, așa că a venit doar cu două valize, și a fumat o țigară cât timp ei scormoneau peste tot.
Iar ei o sunau pe mama, să o anunțe că vine „tipul ăla olandez”. Inițial stătuseră împreună câteva săptămâni în Eforie, apoi tata și-a propus să se întoarcă. Și mama a zis „da, da, sigur, toți băieții de la plajă (mai ales străinii) îmi spun c-or să revină.” Dar după jumătate de an, el chiar s-a întors. Hopa!
Ea locuia în capitală. Îmi zicea că părinții ei l-au așteptat pe tata ascunși în spatele ușii, cu o tigaie în mână. „Ce-i cu nebunul ăsta? Nu intri! Ce vrei de la fata mea?” (râde). Mai era o poveste cu „micul dejun românesc”. Bunica era la muncă într-o dimineață, așa că bunicul a trebuit să pună masa. El s-a gândit „o, nu, avem un musafir olandez, trebuie să am grijă de el, oare ce mânâncă cei de acolo?” Așa că a pus tot ce avea de oferit pe masă: a înșiruit toate băuturile imaginabile, de la apă, cafea și ceai, până la țuică. Tata s-a trezit și și-a zis „Uau! Opsitalitatea românească! Trebuie să mânânc și să beau din tot, ce nebunie!” La final, era atât de cherchelit încât s-a culcat la loc.
Casa Scânteii în 1973, fotografiată de către tatăl Tamarei. Credit: Tamara Robeer
Când au luat părinții tăi decizia de a se muta în Olanda?
Cred că așa a fost menit să fie de la bun început. Nu a fost neapărat o decizie. Tata venea aici în vacanțe, iar după vreo 3-4 ani au decis să se căsătorească. Mama nu putea pleca din țară din cauza regimului; au trebuit să facă cununia în România. Nu sunt sigură dacă este întru totul adevărat, dar am înțeles că trebuiau să ridice niște hârtii de undeva și să le ducă în altă parte pentru un control medical, apoi să revină tot acolo în doar câteva ore, că altfel le expirau documentele. La ceremonie a venit și familia din Olanda.
A durat cam un an ca mama să poată pleca din țară. Ea fusese gimnastă, una din puținele eleve ale școlii care nu fuseseră forțate de către părinți să urmeze o carieră în domeniu pentru a aduce bani familiei. Nu, ea și-a dorit asta. Se antrena în aceeași sală de sport ca și Nadia Comăneci, dar jumătate din spațiu era doar al Nadiei – tot restul copiilor erau înghesuite în cealaltă parte a camerei. A trebui în schimb să renunțe la un moment dat, după ce a avut un accident în timpul unei sărituri și și-a rupt brațele. A încercat să facă Literele, dar nu i se potrivea; în final a ajuns să lucreze cu bunicul în industria farmaceutică. Cam atunci l-a cunoscut pe tata.
La plecare, a fost nevoită să returneze toate medaliile pe care le câștigase la competiții, pentru că erau propietatea statului, n-aveau voie să le treacă peste graniță. Au „furat” una din ele și au topit-o în forma unui inel micuț din aur, ca să poată rămâne cu o amintire.
Au avut probleme cu Securitatea?
Ce chestie! Una din mătușile mele lucra acolo. Iar jumătate din familie lucra pentru armată. Un unchi era inginer și lucra la întreținerea holurilor Casei Poporului – alături de alți ingineri, era trecut pe un fel de hitlist pentru că putea afla secrete în timpul serviciului, așa că deîndată ce îți terminai treaba erai ucis. A supraviețuit pentru că era trecut pe listă undeva la 2 sau 3 luni după ce a avut loc Revoluția. Dar lucrul acesta nu se știa – oamenii pur și simplu dispăreau de la o zi la alta. Fapt absurd, de altfel, pentru că erau sute de oameni care lucrau acolo, nu era tocmai un secret.
Revenind la prezent. Pe când începusem să tot calătoresc în România, încă nu văzusem fotografiile din arhivă. Făceam poze intuitiv, fără intenția de a construi o poveste, dar mai degrabă de a mă descoperi pe sine. Tatăl meu cred că era în cautarea unui loc în care să simtă un fel de apartenență, unde să se relaxeze și să fie el însuși. E ciudat cumva pentru că se simțea constrâns de către standardele societății vestice și a venit tocmai în România, unde restricțiile erau mult mai dure, și s-a simțit liber! I se părea totul mai natural, îi plăceau lucrurile care păreau să meargă prost, precum drumurile neterminate. „Aha, deci așa merge o zi de muncă! Opt ore de pauză, iar pentru fiecare oră de pauză muncești cinci minute!”. Iubea chestia asta.
Cumva fotografiam cu aceeași intenție ca și a lui, dar fără să știu acest lucru. A fost instinctiv. Abia la vreo 2-3 ani după moartea sa, am început săp scanez arhiva, dupe ce începusem deja să fotografiez țara. Și am descoperit că făceam același tip de poze! Desigur, familia știa, dar eu nu știam ce anume urmărea el în pozele lui, sau abordarea sa. Știam doar de existența lor. Erau aceleași locuri, aceeași subiecți, în unele chiar și compoziția e aproape identică. Într-un scenariu tipic, eu aș fi știut acele poze și aș fi încercat tocmai să fac ce va asemănător. Dar n-a fost deloc așa. E ceva care ne leagă pe noi doi la nivel intuitiv. Aceeași viziune.
Stațiunea Eforie în 2012. Credits: Tamara Robeer
Ai învățat ceva despre fotografie împreună de la el? Știai măcar faptul că era o pasiune de-a lui?
Știam că făcea poze când avea vreo 20 de ani. Părinții lui erau pastori; el locuia în casa parohială. Dar el era o fire liberă, hippie-ish. Mama lui îl încuraja să își găseasă un job normal, să facă ceva util, vedea fotografia doar ca pe un hobby. După ce mama m-a avut, nu mai era destul loc în casă pentru a le developa, așa că a renunțat. Mai făcea poze, dar nu într-un sens fotografic. Mai mult instantanee de genul celor pe care le facem cu telefonul.
Am luat decizia de a folosi banii moșteniți de la el pentru a mă înscrie la academia de artă. Scanând arhiva, am început să îl cunosc cu adevărat. Înspre sfârșit, începuse să bea doar pentru că era atât de prins în ceea ce simțea el că ar fi un simț al libertății, ideea de a fi el însuși și să facă ceea ce iubește, lucru pe care nu l-a putut realiza. Cred că simțea asta cel puțin în timpul călătoriilor sale și chiar și în relația cu mama, dar cumva nu a regăsit niciodată acel sentiment, nu s-a reconectat cu el. Presiunea din partea societății și a familiei era prea mare, așa că muncea în neștire și bea pentru a evada. Așa că m-am gândit: „Așa ar trebui să meargă lucrurile în viață? Dă-o-ncolo!” În pozele acelea l-am găsit pe acel tip fericit, persoana lui autentică.
Lucrurile au stat cam așa: studiam fotografia, scanam arhiva și fotografiam România în timpul vacanțelor. Mi-am dat seama că eram în căutarea aceluiași sentiment: capacitatea de a face ceea ce iubesc să fac, fără să-mi fie frică de părerea altora sau de un job responsabil.
Ai simțit această presiune în cadrul universității, sau mai degrabă în general?
Mai degrabă în general. La început făcusem economie, care a fost… okay. Dar visul meu a fost dintotdeauna cel de a merge la academia de artă. Cumva, cu moartea tatei totul s-a legat. Am avut tot ceea ce îmi trebuia pentru a îmi urmări visul: camera, pozele, banii de facultate și, cel mai important, viziunea de a face ceea ce îmi doresc și de a fi fericită. La academie am învățat mai multe despre fotografie, despre realizarea albumelor fotografice și să am încredere în mine și în ceea ce fac.
Și eu mă simt liberă aici, cumva. Este o evadare dintr-o societate vestică mult prea directă. Aici mă simt ca acasă.
Cum ai caracteriza acest sentiment de libertate pe care îl ai aici?
Pentru mine, cumva, vestul Europei și Olanda reprezintă responsabilitatea, logica, organizarea. Intuiția mea, dorința de a trăi sincer și de a face ceea ce îmi doresc, să stau toată ziua în soare, partea creativă – acolo nu am spațiul acela de a sta și a nu face nimic toată ziua, să creez sau să mă plimb de colo-colo cu camera foto. Aici este familiar, mă simt ca acasă, dar simultan pot privi societatea cu ochii deschiși, fără a avea o opinie predefinită. Nu trăiesc aici, nu sunt prinsă între mormane de hârtie ș sisteme birocratice care, desigur, există și aici. Pot privi lucrurile într-un mod intuitiv.
Mi-ar plăcea să pot face asta și în Olanda, pentru că acea latură intuitivă este cea mai importantă parte a noastră, a oamenilor. Nu contează societatea în care te afli. Te naști, ești trimis la școală, înveți informații pe care guvernul sau sistemul școlar le consideră necesare… cei mai mulți ajung să își găseasă un prieten sau o prietenă, se căsătoresc, își găsesc o casă… când sunt atâtea feluri de a face lururile să meargă! Există un fel complet diferit de a vedea societatea, că nu este chiar așa de important să ai un job care să îți aducă o grămadă de bani. Încă am un da job, dar îmi pasă din ce în ce mai puțin de el. Vreau să fiu un spirit liber, să fiu aici, acum. Pentru mine, în momentul de față, singurele lucruri care există sunt tu, eu și această carte. Nu îmi pasă ce s-a întâmplat ieri, azi-dimineață, de ceea ce va urma.
(Îmi arată o comparație între o fotografie de-a tatălui ei și una făcută de către ea. Amândouă au ca subiect un om fără acoperiș: în prima, acesta doarme singur într-o curte cu dărâmături, iar în cea de-a doua un bărbat stă întins sub o pasarelă cu oameni care nu privesc în direcția sa.)
Uite, asta spune ceva. Aici (indică spre poza tatălui ei) este mai liber decât aici (arată înspre a ei). E un gard și toți acei turiști nu îl privesc, nimeni nu îl observă.
Sunt multe poze cu Brașovul în carte, cât și cu zona montană, cu gări mai ales.
Intuitiv, am vizitat aceleași locuri pe care le-a văzut și tatăl meu. Am fost în Brașov, în Eforie și în București, cele trei locuri care ne leagă. Cred că a fost prin Predeal. Eu am mai vizitat Suceava și Clujul, dar mai sunt multe locuri interesante pe care aș dori să le văd.
Bunica Tamarei în apartamentul său din București, 2009. Credits: Tamara Robeer
Pozele cu familia sunt interesante, cumva capturează o imagine foarte reală și familiară a modului în care este imaginată familia română.
Ceea ce îmi place și mai mult este faptul că, atunci când doi străini vin aici cu intenția de a face poze, devine un fel de muncă jurnalistică, cu o intenție vădită de a spune o poveste. Eu am venit să îmi văd familia, dar nu știu limba română – iar nici ei pe cea engleză sau olandeză. Stăteam cumva singură la întâlnirile cu ei, tot ceea ce puteam face era să îi observ. Făceam poze pentru a îi înțelege. Am format un fel de legătură prin intermediul aparatului, era un mod de a interacționa.
Cumva, toate poveștile din poze sunt la fel, în cazul acesta. Nu le pot întelege chiar pe toate, dar văd că tot apar aceleași elemente. Ceea ce mie mi se pare special este că avem de-a face cu o diferență de 40 de ani, iar dacă privesc asta obiectiv, poate scopul este de a compara diferențele dintre două perioade istorice ale României, comunismul și democrația modernă. Este o poveste despre familie, despre modul în care aceasta funcționează aici. Și este despre mine și tatăl meu, care suntem conectați într-un sens mai larg, despre modul în care am ales să fiu liberă ca urmare a stării pe care el mi-a dat-o odată cu arhiva.
Care sunt cele mai mari diferențe și asemănări pe care le poți observa, nu neapărat din punct de vedere al pozelor, ci mai degrabă al conținutului lor, al vieților care sunt surprinse în ele?
Pentru mine, cea mai importantă diferență este lumea exterioară. Bucureștiul era gol pe vremuri, erau doar câteva mașini. Acum este umplut până la refuz cu mașini și cu reclame. La mare, la fel. Era mai aerist, mai puțin înghesuit. Acum toată lumea stă corp la corp, e mult mai aglomerat.
Dar pozele cu familia – aici nu se schimbă nimic. Intimitatea, povestea dragostei și a familiei, aici îmi par neschimbate. Proiectul se adresează și unor idei precum libertaea și apartenența, două stări mentale care nu au nimic de-a face cu orice formă de organizare politică sau economică, se referă strict la umanitatea noastră. Nu contează timpul istoric, lucrurile acestea nu se schimbă.
Am și arhiva buniului meu, cu poze din 1938. În carte, sunt fotografiile tatălui meu de la înmormântarea bunicului, iar ale mele sunt de la cea a bunicii mele. Sunt făcute în același loc; au murit în aceeași casă. În final, se rezumă la iubire acest proiect. Iubirea dintre mine și tata, dintre tata și mama, cea din familie, cea față de țară.
