(imagine: 2015 BET Awards, Microsoft Theater, June 28 2015 în Los Angeles, California, sursă: independent.co.uk)
În 2015, Kendrick Lamar lansează cel de-al treilea album, To Pimp A Butterfly. Ajunge repede în topuri și, până la finalul anului, pe majoritatea listelor criticilor ca cel mai bun album al anului. Nominalizările curg pentru Kendrick: 11 nominalizări la Grammy, cu una mai puțin decât recordul lui Michael Jackson. Albumul atinge o serie de probleme ca violența poliției față de cetățenii afro-americani, rasismul, dar este, de asemenea, un album optimist, care critică fără regrete și cu mesajul clar că oamenii sunt puternici, bine ancorați în societate și greu de pus la colț.
Piesa Alright debutează cu versul ”Alls my life I has to fight” după cartea ”The Colour Purple” a scriitoarei Alice Walker. Kendrick face referire la un conflict interior personal, legat de adicții, lipsa controlului și statutul său în societate. Varianta lui Alice Walker este una feministă, personajul ei vorbind despre vulnerabilitatea ca femeie într-o familie dominată de bărbați și, mai târziu, în fața unui partener de viață abuziv, față de care declară: ”I loves Harpo, she say. God knows I do. But I’ll kill him dead before I let him beat me.” Ambele perspective permit întrezărirea unei puteri personale asumate din necesitate. Mai departe, Kendrick pune accent pe credință, își lasă viața în mâinile lui Dumnezeu și e conștient că în final totul va fi bine, pentru că planul cel mare îi rezervă un scop pe care trebuie să-l îndeplinească, înainte să fie oprit. Optimismul specific piesei ascunde motivări dureroase. Piesa, scoasă din cochilie, dezvăluie adevăruri sumbre despre societate: nevoia unei voci pentru comunitate și a unui mesaj pentru societatea largă. Solidaritate.
În 2015, Alright devine imnul protestelor mișcării Black Lives Matter, care aduce în stradă un număr mare de oameni ce iau poziție în cazul multitudinii de americani de culoare căzuți victime sub armele și violența poliției. ”We gon’ be alright!” însumează mesajul mulțimii îndoliate. Simplu și pașnic, versul oferă speranță și dorința de a înfrunta sistemul. Statisticile arată că în anul 2015 poliția a omorât cel puțin 102 persoane de culoare (neînarmate). 37% dintre cetățenii neînarmați uciși de poliție erau persoane de culoare, în timp ce aceștia reprezintă doar 13% din populația Statelor Unite (sursă).

To Pimp A Butterfly e în totalitate expunerea nesiguranțelor și greutăților lui Kendrick Lamar, de la consecințele celebrității, la adicții care i-au întunecat judecata de-a lungul timpului. Nu e, în schimb, un strigăt de ajutor. E conștientizarea și exprimarea negativității. Kendrick crede într-o forță care îl apără și îl îndeamnă spre o misiune stabilită de un spirit măreț. Revenind cu picioarele pe pământ, la realitate, el critică mai departe societatea și nedreptatea revărsată asupra comunității lui. Arta lui preia rolul de voce a societății. Kendrick declara pentru „New York Times” că muzica lui arată unde se află la nivel mental și că, uitându-te în jur, la restul artiștilor, se vede abordarea acelorași subiecte, deci e ceva necesar. Artiștii devin reprezentanții comunității lor în momente de cumpănă, când media și persoanele responsabile își întorc privirea.
Kendrick își exprimă ura (întemeiată) față de poliție ”N***a, and we hate po-po/ Wanna kill us dead in the street fo sho” și siguranța față de violența iminentă a poliției împotriva comunității. Mai departe, însă, realizează că deși poate ajunge în culmile disperării, they gon’ be alright!
Întregul album atinge punctele sensibile ale comunității afro-americane. Piesa The Blacker The Berry tratează ura de sine rasială care vine în contradicția piesei anterioare, i. Contradicția în sine subliniază problema cu care se confruntă o mare parte a persoanelor de culoare persecutate din cauza stereotipurilor societății. Kendrick ajunge la publicul său cu ușurință, în special pentru că nu trăiește cu frica de a fi sincer. Având statutul unei celebrități aflate sub spotlight, alege să pună pe tavă o avalanșă de sentimente, de la micro la macro. Arta lui începe din interior, din mintea lui, trece prin corp, ajunge în exterior, în societate și merge până la Dumnezeu, pe care Kendrick îl invocă de nenumărate ori.
Lamar critică aspecte cheie ale societății încă de pe coperta albumului, care rezumă povestea tuturor pieselor. Este portretizat un grup de bărbați de culoare în fața Casei Albe, victorioși desupra cadavrului unui judecător alb. Comunitatea lor stă învingătoare deasupra sistemului, care este influențat să îi trateze ca pe niște criminali. În 2010, în închisorile americane erau închiși 4,347 de cetățeni afro-americani per 100.000 de locuitori, în timp ce adulții albi erau încarcerați la rata de 678 de prizonieri per 100.000 (sursă). În majoritatea timpului, Kendrick Lamar pare a fi într-o transă. Cuvintele îi vin ușor, deși locul din care vin pare încordat și obosit. Kendrick e un mesager. E un supererou care are misiunea de a-și reprezenta oamenii. Nu e un star ca oricare altul, media îi îmbrățișează viziunea și muzica lui e premiată, în niciun caz marginalizată. Vocea lui puternică și talentul cu care compune impun respect. Poveștile lui ajung sub pielea oamenilor și le dau fiori. Kendrick este admirat și poate chiar temut de cei pe care îi atacă sau cei care îl atacă. Atuuri de supererou.
”These walls are vulnerable.”
