Am rânjit non-stop cât timp am răsfoit ce-a mai rămas din vechile reviste Bravo, Cool și Popcorn. Cine spune că n-a auzit sau răsfoit măcar odată revistele astea, minte! Nu avea cum să nu ajungă măcar una vreodată în mâinile tale.
Muzica românească a trecut prin mai multe revoluţii culturale și s-a simțit nevoia de o relansare a muzicii românești. Anii ’90 au creat mediul propice pentru orice artist solo sau formație pentru a se lansa în industria muzicală – în special cei care doreau să se lanseze în genul muzicii pop și pop-dance.
Le cumpăram din restul care îmi rămânea de fiecare dată când mă trimitea mama să cobor la magazin.
Dacă nu aveai tu bani să le iei, sigur aducea cineva în fața blocului sau la școală revistele proaspăt achiziționate de la chioșc. Erau prețioașe și legau prietenii datorită posterelor pe care puteai să le schimbi și să le învârți cu cine vrei.
Popcorn era paradisul posterelor, apărea mai rar, dar și când apărea, venea cu recomandări, conținut muzical, help-line, știri și informații din lumea showbiz-ului. Oferea cititorilor 6 postere și 2 mega postere. Popcorn era revista cea mai bogată în conținut, având peste 45 de pagini – încluzând posterele numai bune de pus la colecție și înlocuit. Datorită multitudinii de informații și numărului mare de postere iubite de tineri, pretul revistei Popcorn nu era la fel de accesibil pentru un adolescent comun, însă asta nu a împiedicat popularitatea revistei.
Îmi adunam toate posterele împreună cu soră-mea mai mare, iar într-o seară ne-am tapetat toată camera. În acea vreme, 9 din 10 adolescenți aveau camera de sus până jos plină cu postere. Am lăsat camera așa vreo săptămână, apoi le-am dat jos. Mă speria cumva să văd atâtea fețe și oameni pe pereți când intram în cameră. Era dubios să mă trezesc și să-l văd în stânga mea pe Hienă, când eu îl preferam pe Vierme, sau să-l zăresc pe Lenny Kravitz la picioarele mele.
Ne-am lipit după aceea câteva postere pe ușile din interiorul dulapului, să se uite Eminem din giga-posterul surorii mele de fiecare dată când mă schimbam de haine. Plus alte postere cu actori din filme pe care eu nu le-am văzut.
Cel mai mult îmi plăcea secțiunea de SongBook din Bravo. Erau versurile pieselor șmechere din perioada aia. Dacă versurile erau în engleză, exista și o traducere a lor în română.
La secțiunea de întrebări „Sex&Love” simțeam că nu prea e pentru mine și nu mă regăseam printre întrebările cititorilor adresate psihologului. Am avut ocazia să am în anturaj fete mai mari și mai căscam urechile la poveștile lor, nu la întrebările din acea secțiune. Eram mai curioasă de conținutul muzical decât cum să-mi programez primul sărut și să mă întreb dacă voi rămâne însărcinată de la el.
Abia așteptam să apară noul număr, să-l citesc și să-l recitesc de câteva ori, să iau posterele, să decupez articolele și imaginile preferate. Canalul Atomic TV și publicațiile menționate mai sus au ajutat la evoluția industriei muzicale din țară.
Stăteam zilnic ore întregi cu ochii lipiți pe Atomic și așteptam să difuzeze la TV piesa ale cărei versuri se găseau în revistă și fredonam împreună cu TV-ul. Ayeee!
