Diana învață să numere până la 12 în fiecare an. În fiecare zi, învață zilele săptămânii. Pentru unii sunt acțiuni banale, pentru ea sunt normale și necesare. Când auzi numele „Diana”, te gândești la o fată normală, ca multe altele. Această Diana, însă, este mai specială decât restul.
Am cunoscut-o pe Diana mai mult din gesturile și acțiunile pe care le face, dar și din spusele profesoarelor și a mamei sale. Am aflat că îi place muzica (în special muzica populară), că îi place să danseze, să se uite la televizor, îi place să meargă la școală și să facă puzzle-uri. În schimb, nu îi place matematica și nici să citească. Este foarte atașată de mama, tata și sora ei și este timidă în socializarea cu persoanele noi. Nimic neobișnuit până aici, nu?
Diana are 18 ani și până la această vârstă ea a reușit să învețe numerele până la 12, să citească și să scrie literele, dar și să le exprime prin gesturi (tehnică numită euritmie). Diana știe să vorbească, chiar dacă mai stâlcește unele cuvinte (pentru ea, „medalia” e „dalie” și „medicul” „bedi”). Diana are Sindromul Down.
[otw_shortcode_info_box border_style=”bordered” background_color_class=”otw-red”]Sindromul Down nu este o boală, ci o stare genetică: mai exact, o disfuncționalitate cromozomială. O persoană cu Sindrom Down are o copie a cromozomului 21. Acesta este cel mai mic cromozom uman și apare în momentul concepției fătului, când diviziunea celulară nu se produce corect, conform site-ului www.sindrom-down.ro. În România sunt aproximativ 4420 de persoane cu Sindrom Down. Cele mai multe cazuri sunt în Iași – 274 de persoane și cele mai puține în Sălaj – 34 de persoane, potrivit downinfoplus.ro.[/otw_shortcode_info_box]
La Asociația Hans Spalinger, unde merge Diana aproape în fiecare zi, ea este un om de nădejde. Diana își ajută mult colegii de clasă. Unii au nevoie de ajutor cu spălatul mâinilor, iar ea merge și îi spală pe mâini; dacă vreun coleg are nevoie de ajutor să își desfacă ambalajul de la mâncare, ea se oferă prima. Este un copil harnic și nu ratează nicio ocazie să arate asta.
Fosta ei profesoară, Teodora Curticiu, îmi povestește că, atunci când i-a cunoscut prima dată pe copii, aceștia nu voiau să vorbească cu ea sau să participe la activitățile pe care ea le pregătise. A avut răbdare și copiii au început să se atașeze de ea și să o considere o persoană de referință. I-a învățat literele prin euritmie („o artă care își propune exprimarea vorbirii și sunetelor prin intermediul mișcării”), deoarece prima încercare de a-i învăța prin metoda clasică a eșuat. Abia apoi au început să învețe să scrie literele și să le recunoască. Zilele săptămânii le-au învățat datorită unui joc. Fiecare zi e asociată unui pitic desenat pe hârtie. De exemplu, piticul asociat cu ziua de duminică este colorat cu albastru, iar cel de joi cu portocaliu. Lunilor anului le sunt atribuite culori specifice fiecărui anotimp (primăvara – verde, vara – portocaliu, toamna – arămiu și iarna – albastru).
Diana și colegii ei au repetat aceleași lucruri în fiecare an, timp de 10 ani. În fiecare zi au învățat zilele săptămânii, numerele și alfabetul. În fiecare zi le-au repetat iar, ca până la urmă să reușească să le rețină.
A învățat să umble în picioare abia la 3 ani, după spusele mamei ei, Maria Berca. Până atunci, umbla de-a bușilea: „Când ieșea în curte, ca să își protejeze mâinile, își lua niște papuci în mână și așa mergea, deși își julea genunchii.”
Sindromul Down nu o împiedică pe Diana, însă, să se poarte ca un om obișnuit. Este mereu pusă pe șotii. Cea mai recentă năzbâtie a ei a fost să umble în lucrurile surorii ei, Mihaela.
„Dianei îi place mult să decupeze. Înainte de vacanța de iarnă, Mihaela își pregătise niște foi cu grafice, pentru facultate, care erau foarte importante și destul de greu de făcut. Diana i le-a luat pe toate din birou, i le-a tăiat și a făcut inelușe din acelea de hârtie din ele. Acesta e obiceiul ei prost… să umble în lucrurile Mihaelei. Ca pedeapsă, i-am luat telefonul și radioul, trebuie să știe că nu e voie să strici lucrurile altora.”, mi-a povestit mama Dianei.
O altă glumă făcută de Diana a fost să ascundă papucii unei fetițe care venise la ea acasă ca să se joace împreună. I-a ascuns la poartă, în stradă, dar cineva a luat papucii fetiței, iar aceasta a rămas desculță.
Deși a terminat cele 10 clase obligatorii, Diana încă merge la Asociația Hans Spalinger, deoarece nu poate să urmeze o școală de meserii sau altă școală profesională. Asociația a pregătit un program pentru cei care au terminat învățământul obligatoriu, pentru ca aceștia să aibă unde să interacționeze cu alți oameni și să facă activități de dezvoltare personală. Diana nu știe cât o să dureze acest program, însă îi place acest centru și așteaptă cu nerăbdare zilele în care trebuie să meargă acolo.
„Această școală ne-a ajutat foarte mult. Aici a învățat alfabetul, cifrele și aici am simțit că e protejată, de răsfățată nici nu mai spun – cred că e cel mai răsfățat copil de aici. Ca să nu uite ce face la școală, în vacanță noi facem teme. Repetăm ce a învățat. Mihaela, în vacanțe, îi dă note pe ce a lucrat. Dacă, de exemplu, i-a dat 7, ea schimbă și scrie 10, că nu-i place 7. Vrea doar 10.”, spune mama Dianei râzând.
„Îi place foarte mult la școală. I-a scris o scrisoare lui Moș Crăciun, în care i-a spus că își dorește o tabletă, un telefon și un pistol. Își dorea pistol ca să le împuște pe profesoare că i-au dat vacanță. I-am spus că Moșu’ nu i-a adus nici tabletă, nici telefon pentru că i-a scris să îi aducă pistol. E și șmecheră – a zis că voia pistol de jucărie, de fapt”.
[otw_shortcode_info_box border_style=”bordered” background_color_class=”otw-red”]Asociația Hans Spalinger este o asociație nonguvernamentală. În acest loc, copiii/tinerii cu handicap mintal sever și/sau asociat sunt primiți pentru a li se acorda școlarizarea și asistența necesară. Centrul a fost înființat în 2004, la Cluj-Napoca. Scopul asociației este integrarea educațională și socio-culturală a copiilor cu dizabilități. Formarea autonomiei, dezvoltarea cognitivă și dezvoltarea de abilități pentru viața de adult a copiilor care merg la centru sunt doar câteva din obiectivele pe care asociația și le-a propus. După împlinirea vârstei de 18 ani și încheierea celor 10 clase, centrul își pune la dispoziție serviciile în continuare, astfel încât progresul realizat de beneficiarii asociației să nu se piardă.[/otw_shortcode_info_box]
Diana participă și la concursuri. A participat anul trecut la Special Olympics, unde a câștigat diplomă și medalie. „Prima dată când a primit o medalie a fost atât de bucuroasă și încântată de ea, încât a izbucnit în plâns. Tot îmi spunea «Dalie, dalie!» și nu știam ce vrea. Apoi mi-am dat seama că este vorba de medalie. Atâta bucurie pentru o diplomă sau medalie nu cred că am mai văzut”, îmi spune doamna Maria Berca.
Pe stradă, Diana nu este lăsată singură, însă chiar dacă este însoțită de cineva, unii oameni tot îi aruncă priviri respingătoare. O întâmplare care a marcat-o mai tare pe Diana a fost una din copilărie. Îi plăcea să facă poze și încă îi place. În timp ce se juca cu alți copii și le făcea poze, un băiat s-a apropiat de ea și a lovit-o cu o doză de suc în gură. „Așa tare a lovit-o, că i-a curs sânge. Diana s-a speriat și s-a supărat. Ea practic nu a făcut la nimeni rău. De atunci nu o mai las așa singură, că îmi e frică să nu pățească ceva”, a zis mama Dianei.
Copiilor cu Sindrom Down le este afectată capacitatea intelectuală, însă cea emoțională nu. Iubirea pe care un copil cu Sindrom Down ți-o oferă este mult mai mare față de unul fără Sindrom Down. Afectivitatea este cea care îi caracterizează cel mai bine. Odată ce au ajuns să te cunoască, încep să îți arate gesturi mici de iubire, dar care simți că îți sunt oferite din toată inima. Primul gest prin care Diana mi-a arătat că mă acceptă ca prietenă a fost în momentul în care eram pe holul centrului și o așteptam pe profesoara lor. Ea mi-a luat mâna și, după un timp, mi-a spus „Hai cu mine în clasă”. Am mers și mi-a arătat ce globuri decorative au făcut până atunci. M-a învățat și pe mine să fac unul, iar la sfârșit mi-a dat un glob realizat de ea.
Diana, ca orice altă persoană, își dorește să aibă o viață normală, să nu mai fie privită urât când merge pe stradă și, mai ales, să nu mai existe prejudecăți. Printre obiecte confecționate manual, jucării și foi colorate, Diana stă pe scaun și o așteaptă pe mama ei. Doar colegii ei mai au energie să cânte și deseneze. Stă retrasă și mai răspunde din când în când la întrebările profesoarei ei:
– Diana ce îți dorești tu de la viață?
– Eu nu vreau nimic. Vreau doar să vin aici și să stau cu mami.
