Două tinere au uitat să se mai aprecieze. Nu mai știu cum este să savureze o mâncare pe care demult o adorau. Vor doar să slăbească. Cele două vor fi nevoite să învețe să își poarte de grijă și să se iubească din nou. Povestea mea și a Sandrei este despre Anorexie, despre modul în care poți trece de la nepăsare la acceptare, pentru ca apoi să trebuiască să înveți să te iubești din nou.

Oglinda

Când merg la baie, ador să îmi privesc oasele din jurul gâtului, mult ieșite în relief. Mi se pare o dovadă de eleganță, de feminitate.

Pentru mine, feminitatea nu constă în rotunjime, ci, mai degrabă, în forme clare, geometrice, în liniaritate. Nu consider o femeie „cu forme” ca fiind frumoasă, ci mai degrabă o văd ca pe un model de „așa nu”. Burta iese în relief, picioarele au celulită, iar obrajii sunt mult prea rotunjiți.

Nu arăt deloc bine și știu asta. Trebuie să slăbesc încontinuu, nu vreau să fiu din nou cum eram. Atât iubesc la mine: acele oase care îmi conturează linia gâtului. Le ating și zâmbesc. Îmi iau repede pe mine rochia roșie cu modele florale, îmi desfac părul fragil din care cad zeci de fire, mă mai uit o dată în oglindă și mă pregătesc să ies din casă.

O nouă zi de școală mă așteaptă. Provocarea de astăzi nu este nici testul la franceză, pentru care m-am pregătit de acum două săptămâni, nici teza la română, pentru care învăț de o lună. Provocarea mea este să supraviețuiesc tuturor celor 6 pauze fără a pune în gură mai nimic. Până la sfârșitul zilei de școală, voi mânca doar 2 mere și apă.

Începe o altă zi cu doar 850 de kilocalorii. Sunt anorexică și am 14 ani.

Când ajunge de la serviciu, Sandra găsește masa plină. Bunica i-a pregătit din nou cartofi copți, una din mâncărurile ei favorite. Mirosul îi provoacă greață, aproape că nici nu se poate uita la ceva ce demult părea atât de apetisant. Spune că nu îi este foame, din moment ce a mâncat alături de colegii ei în oraș, după ce s-a încheiat programul.

Liniștea se așterne în casă. Sandra iese din cameră pentru a fuma o țigară. Dintr-un colț, bunica iese cu un platou plin cu broscuțe, desertul preferat al Sandrei. Știe că înainte mânca 4-5 fără să clipească. Astăzi, numai o broscuță mâncată și deja senzația de rău se instalează. Bunica se mulțumește și cu o singură broscuță.

„Nu mai mâncam de mult timp cu familia, evitam asta. Sincer, în familia mea nici nu era greu să o fac. Când gătea bunica, tot timpul încerca să îmi pregătească doar mâncărurile mele preferate. Îmi făcea foarte des preparate cu cartofi, niciodată carne, doar pentru că știa cât iubesc eu cartofii.”

Astăzi Sandra și cu mine suntem două firi vesele, cu idei inovatoare, care se visează făcând ceea ce le place mai mult: prima își dorește o carieră în jurnalismul de război, iar cealaltă vrea să devină un PR de succes. Ambele muncim din greu pentru a-și atinge scopul, fiind studente la Jurnalism, Secția de Limbă Engleză, în anul II.

[otw_shortcode_info_box border_style=”bordered” background_color_class=”otw-red”]Statisticile cu privire la anorexie sunt îngrijorătoare. Potrivit www.aptta.ro, „rata de mortalitate asociată cu anorexia nervoasă este de 12 ori mai mare decât ratele de mortalitate ale tuturor cauzelor de moarte pentru femeile cu vârste între 15 și 24 ani.” Mai mult, conform aceluiași site, „un studiu al National Association of Anorexia Nervosa and Associated Disorders raportează că 5–10% dintre anorexici mor în zece ani de la contractarea bolii, 18-20% dintre anorexici vor fi decedați după 20 de ani si numai 30–40% se vor însănătoși definitiv.”[/otw_shortcode_info_box]

Aparatul

Pentru mine, Anorexia nu este o boală, este un mod de viață. Nu poți considera greșit ceva ce faci zilnic. Contrar tuturor clasicelor cauze ale apariției acestui mod de viață (persoane din familie care au avut probleme cu greutatea, persoane care își doresc să arate bine tot timpul, persoane care se confruntă cu stresul zilnic), Anorexia mi-a bătut la ușă într-un mod foarte subtil la început, spunându-mi prin diferiți membri din familie că sunt „cam plinuță pentru vârsta mea”.

Nu am ascultat deloc ce spuneau ei, pentru că nu îmi păsa. Mă simțeam bine în pielea mea și, chiar dacă eram acea persoană cu „burtică”, nu mi se părea că la 13 ani trebuia să fiu fotomodel. Adoram pastele mâncate la 11 noaptea, chipsurile cu sare, sucurile acidulate și, mai ales, cartofii prăjiți cu cașcaval.

Totul a fost perfect și nimic nu mă putea convinge că trebuie să renunț la toate plăcerile mărunte, dar atât de apetisante. Asta a durat până în acea vară când am descoperit că, de fapt, eu sunt cea care, aparent, suferea de stimă de sine ridicată și care trebuia să își revizuiască rapid atitudinea față de sine.

Mersul în vacanță cu părinții și verișoara părea a fi evenimentul perfect pentru a mă pregăti de marele eveniment ce urma să aibă loc în viața mea: transformarea în licean. Și m-am pregătit pentru el intens, renunțând ușor, ușor la propriile plăceri.

Totul a început ca o glumă. Mergând în parcul acvatic din stațiunea Mamaia, am petrecut o zi excelentă, plină de adrenalină. Am râs, am cântat și, evident, am mâncat. Ce m-a marcat pe tot parcursul zilei a fost un stand amplasat în interiorul parcului, unde lumea era invitată să țină cu ambele mâini un aparat ciudat, care arăta habar nu am ce date. Pentru mine, acel aparat poartă și astăzi denumirea de „Aparat Pro Anorexie”. Pe la ora 17, când deja oboseala ne-a învăluit, am decis doar să ne mai plimbăm prin parc. Se pare că nu am fost singura captivată de acel aparat malefic și, după ce verișoara mea a testat aparatul-minune, care îi spunea că este în limite normale, am fost provocată să îl încerc și eu.

Și iată-mă ținând în mâini aparatul care îți măsoară greutatea corporală și indicele de masă corporală, reușind astfel să te clasifice, pe tine, ca om, în una din cele trei categorii: subponderal, normal sau supraponderal. „Aparatul Pro Anorexie” a făcut păcatul să mă încadreze în categoria a treia de risc seismic, ceea ce a declanșat o erupție vulcanică în interiorul și în exteriorul meu. Aparatul acela malefic și rezultatele sale m-au făcut să fiu o nevrotică, să-mi concentrez atenția nu pe ceea ce sunt, ci pe ce trebuia în permanență să devin.

Mi s-a spus că ar trebui să mănânc nu știu ce iaurturi dimineața și nu știu câte alte lucruri pe care nu le mai auzisem. Tot ce îmi suna în cap era: „Sunt grasă”. Ajunsă la șezlonguri, m-am întins cu fața la prosop și am început să plâng isteric. Mama nu a înțeles nimic și, totuși, încerca să îmi explice că nu e nimic în neregulă cu mine.

Nici pentru Sandra Anorexia nu era o boală: „Nu mi-am dat seama că sunt anorexică, tot timpul simțeam că e okay.”

Sandra nu este deloc acel gen de persoană care să se plângă de ceva sau care să pară că a trecut printr-un astfel de episod traumatizant. Deși mică de statură, ea impune respect prin conformația corpului, fiind forțoasă, așa cum își dorește. Privindu-i trăsăturile feței, observi că este o persoană care inspiră feminitate, tinerețe și chef de viață. Nu e niciodată monotonă, ba, din contră, râde mereu, cu oricine și de orice. Îi plac discuțiile în contradictoriu, pentru că are capacitatea să le ducă până la capăt, menținându-și punctul de vedere. Este mereu cochetă, machiată foarte chic, în două culori. Chiar și ochelarii de vedere devin un accesoriu: în această iarnă și-a cumpărat două perechi, de culori diferite, dar vioaie, pe care să îi asorteze la hainele pe care le poartă. Sandra este darnică și, dacă ești fumător, te bucuri că o ai prin preajmă, pentru că nu prea refuză pe nimeni când i se cere o țigară.

S-a gândit de multe ori cum a ajuns în această situație și nu a putut sesiza ce a determinat întreaga schimbare. Totuși, din nevoia de a înțelege ce s-a întâmplat, Sandra pare să realizeze ce a provocat acest cutremur interior.

Se pare că, pentru ea, mai mulți factori au împins de la spate crearea unui alt stil de viață.

„Bunicul a murit în 2007 și nu m-am manifestat în acel moment. Am stat o perioadă cu tata, apoi am plecat de acasă și m-am mutat, într-un final, la bunica ce a suferit acea pierdere imensă. Cu tata simțeam că sunt atacată psihologic, iar cu bunica simțeam un atac emoțional. Nu puteam să scap, mă simțeam blocată, ca într-o cușcă.”

Sandra recunoaște că a derutat-o faptul că bunica vorbea foarte mult despre bunicul, la care a ținut enorm, ba chiar a ajuns să nu mai suporte prezența bunicii.

„Bunica mea gătește foarte bine, dar am ajuns să urăsc mâncarea făcută de ea, tocmai pentru că îmi făcea atât de mult rău prezența ei.”

Pe lângă acest episod pe care îl rememorează Sandra, ea consideră că multe dintre replicile membrilor propriei familii au marcat-o, într-un fel sau altul.

„Tata obișnuia să spună: «are tata 2 fete – una frumoasă și una e la Drept». Eu eram la Drept. M-a durut ce a spus. La fel a fost și cu ceea ce a afirmat bunica: «tu nu ești frumoasă, tu ești drăguță.»

Ca trezită din amorțeală, arată cu degetul spre foaie și spune răspicat: „La următoarele două, chiar am plâns. În clasa a X-a, mama mi-a spus că sunt grasă și că am ajuns la o vârstă la care ar trebui să mă ocup de mine. O altă remarcă a făcut-o, din nou, bunica: «nu mai râde așa mult, că faci burtă.»”

„Remarca mamei m-a făcut de atunci să port haine largi.”

Sandra adaugă dezamăgită: „Chiar m-a durut ce a zis bunica, pentru că eu ador să râd, face parte din mine.”

Pește cu mămăligă

Weekendul acesta mâncăm la bunici. E un adevărat coșmar pentru mine, dar nu pot spune asta nimănui, doar eu sunt o persoană normală. Ne așezăm la masă, iar remarca devenită deja clișeu se aude pe buzele tuturor: „Ești așa de slabă!” Bunicul este cel mai drăguț în toată povestea aceasta: vine la mine și mă mângâie ușor pe spate pentru câteva minute, apoi, încercând să mă îmbărbăteze. Mă apasă tare pe coaste, spunându-mi că sunt „bărbată”. Mă dor palmele lui, pentru că îmi ating fiecare os, dar zâmbesc drăguț și mă uit cum bunica aduce pe masă primul fel de mâncare.

Bolul meu cu ciorbă e pe jumătate umplut și nu are carne. Mirosul este apetisant. Mănânc încet, trăgând cu ochii la vecinii mei: mama termină primul bol și își mai pune altul. Bunica termină și ea, adăugându-și exact cât a avut. Bunicul și tata continuă și ei ritualul. Eu înghit în sec și termin ultima lingură din farfurie. Aș mai vrea, dar lasă… Felul doi mă așteaptă și nu pot refuza, ar da de bănuit.

– Mai vrei? Mă întreabă bunica.

– Nu, mulțumesc, sunt deja sătulă.

– Haide, încă un polonic.

– Nu, am spus că nu mai vreau.

– Doamne, copile, eu nu știu cu ce trăiești tu.

Așa decurg discuțiile cu bunica de câteva luni bune.

Felul doi constă în pește prăjit cu mămăligă. Atât de bine miroase! Păstrăvii sunt mari, apetisanți, iar mămăliga este ceva de vis. Toată lumea își pune în farfurie un pește întreg, două linguri sănătoase de mămăligă și foarte mult usturoi.

– Ți-am făcut, așa cum mi-ai cerut, pește la cuptor.

– Mulțumesc frumos!

– Dar, te rog, măcar pe acela mănâncă-l!

– Voi încerca.

Mi se aduce în față un păstrăv întreg. Deja simt cum îmi pocnește tot corpul. Știu că aș putea mânca tot ce este în farfurie, dar nu trebuie. Peștele acesta este de ajuns pentru două mese. Mă apuc să mănânc. După cum am citit pe Internet, știu că trebuie să mănânc lent, ca să nu mănânc mult. Și asta am de gând să fac. Scot cu grijă pielea peștelui, pe care nu o suport. Îmi provoacă greață, la fel ca grăsimea. Scot simandicos oasele, astfel încât reușesc să atrag privirile tuturor mesenilor. După ce termin întregul proces, mă apuc propriu-zis de mâncat. Durează o veșnicie. După jumătate de oră în care am mâncat doar jumătate de pește, anunț senină că nu mai pot. Văd pe chipurile tuturor o ușoară revoltă, urmată de îngrijorare. Bunica tinde să mai spună ceva, dar se abține, pentru că știe că, dacă nu o va face, o nouă discuție se va isca.

Sandra recunoaște că i se întâmpla de multe ori să îi fie poftă de mâncărurile ei preferate. Problema era că i se făcea rău numai gândindu-se la ele.

„Fumam mult, în loc de masă. De fiecare dată când îmi era foame, eu fumam. Cum nu agream mâncarea, eu doar fumam. Mult.”

Cu ochii în tavan, Sandra spune: „Pe lângă fumat, eram obsedată de oglindă. Atât îmi plăcea să mă uit la corpul meu, dar care mi se părea pe atunci că arată așa bine. Ajungeam să mă uit în oglindă de peste 20 de ori pe zi.”

Minciuna

Știu cât le plac alor mei pastele. Cred că ar fi frumos din partea mea să le pregătesc niște paste pentru când vin de la serviciu. Merg până la magazin să cumpăr toate lucrurile de care am nevoie: șuncă, sos de roșii și paste. Ajunsă în casă, pun o oală cu apă la fiert și încă o tigaie pentru sos. Tai cu grijă ceapa și o pun într-o baie de ulei. Ador să aud sfârâitul cepei, e îmbietor, mai ales când știu că nu mănânc. După ce se călește, adaug sosul de roșii, ceea ce este pentru mine o adevărată delicatesă. Miroase atât de bine, dar arată atât de rău când văd cum uleiul se adună pe margini! Când apa fierbe, adaug puțină sare, ulei de măsline și pastele. Revin la sos și după ce am tăiat șunca, o adaug și pe ea. Acum vine partea cea mai grea pentru mine: asezonatul. Din nou trebuie să o fac „la ochi”, nu pot risca să mă îngraș. Adaug busuioc uscat, atât cât consider necesar. La fel procedez și cu sarea și piperul. Hmm… Cred că este suficient, deși nu am încredere în mine. Prefer să gust. Iau lingura de lemn și ating cu vârful limbii sosul. Papilele mele gustative dansează. Sosul este perfect și e atât de gustos să simt cum îmi pișcă ușor vârful limbii. Mă bucur de acest moment ca un copil care vede pentru prima oară zăpadă. Dar nu mă las purtată de val, așa că, în următoarea secundă, scuip aroma senzuală în chiuvetă, anihilând-o printr-un pahar plin cu apă. Regret că le-am făcut atât de mult rău papilelor gustative, dar e atât de bine pentru corpul meu că nu a păstrat acel sos uleios!

Le servesc mâncarea alor mei și sunt încântați să vadă ce le-am pregătit. Masa din bucătărie are doar două tacâmuri și două farfurii.

– Dar tu nu mănânci cu noi?

– Nu, tată, am mâncat înainte să sosiți. Haide, așezați-vă, că se răcesc pastele.

Pun pastele în farfurii și adaug parmezan deasupra, în timp ce mă înroșesc la față de rușine. Știu că am mințit. Și nu o dată. Nu am mai avut o masă în familie de foarte mult timp, deoarece refuz constant și nici nu am mâncat înainte să ajungă ei.

Sandra stă din nou rezemată cu spatele de spătarul scaunului, așteptând parcă să îi vină în minte un lucru ascuns în cufărul uitării.

„Mi-am amintit acum cum obișnuiam să dau chiftelele bunicii câinilor din cartier. Cum nu puteam mânca și nici nu prea mai voiam, nu știam cum să fac să scap de mâncarea bunicii fără a o arunca – îmi era milă de ea. Obișnuiam să iau chiftelele într-o bucată de șervețel, să ies afară prin cartier și să caut câinii înfometați, cărora să le ofer un adevărat festin culinar. Mă bucuram pentru ei, dar și pentru mine: ei mâncau, eu nu.”

Bluza

Aspectul meu fizic mă îngrijorează: sunt prea grasă! Mâinile sunt prea butucănoase, burta se ascunde sub tricoul larg, iar picioarele au celulită. Nimic nu stă bine pe mine și astăzi mama vrea să mergem la cumpărături. I-am explicat foarte clar ca nu îmi doresc nimic nou, pentru că am destule haine. Asta nu a convins-o, deoarece știe că ador să merg la cumpărături.

Nu pot să neg faptul că îmi plac hainele și papucii. Ador magazinele și tot ce este în ele, dar când știu ce corp hidos am, nu pot să mă duc să îmi caut haine. Singurul aspect de care sunt bucuroasă este că nu mai trebuie să cer niciun M vânzătoarei, și chiar nici S. Astăzi ridic fruntea veselă și spun zâmbind că vreau un XS pentru acea pereche de blugi. Vânzătoarea se uită îngrijorată la mine și îmi spune că perechea pe care o am pe mine (care e atât de largă, încât nici cu două curele nu ar putea fi fixată) este cea mai mică de la acest model. Mă încrunt și chiar sunt indignată. Cum să nu aibă acea mărime? Doar nu este așa o cerință de absurdă să vrei un XS, cam oricine poate purta.

Într-un alt magazin, îmi găsesc o bluză drăguță, cu un ursuleț pe ea, foarte pufoasă. Îmi iau mândră XS-ul cu mine în cabină și îl probez. Observ cum îmi iese burta prin el, la fel și șoldurile. O chem pe mama și fac o adevărată criză la cabina de probă, pentru că nu îmi vine. Mama spune calmă că îmi aduce un S. Accept profund deranjată. În lipsa mamei, îmi dau bluza jos și mă holbez la propriul corp. Oglinda aceasta pur și simplu arată adevărul. Burta e la vedere, picioarele sunt grase, cum să încapă ceva pe mine? Mama ajunge cu bluza. O probez.

– Nu îmi mai place, stă ciudat pe mine.

– De ce spui asta? Îți vine foarte bine.

– Uite, mamă, mi se vede burta prin ea.

– Despre ce burtă vorbești? Ți se văd coastele foarte tare. Să nu mai vorbim de oasele gâtului!

– Nu, se vede clar aici burta, iar sus am gâtul cât un bărbat. Nu o cumpăr. Mergem acasă.

– Dar îți stă așa bine… Tatălui tău i-ar plăcea să te vadă așa.

– Nu, mamă, gata. Nu o cumpăr.

Sandra recunoaște că perioada anorexiei nu a însemnat pentru ea renunțarea totală la dulce. Zahărul îi făcea bine, atâta timp cât era în cantități moderate.

„Florin era singurul care își dădea seama că ceva se întâmplă cu mine, dar era drăguț modul în care încerca să mă aducă la normal. Prietenul meu pe atunci, astăzi soțul meu, mă ademenea cu câte o bomboană, pentru că știa că la asta nu pot să rezist.”

„Lumea nu știa că nu mănânc. Poate că Florin își dădea seama și de aceea mă… prostea cu bomboane, ca pe un copil mic. Totuși, el nu mă forța. O bomboană și atât. Mai mult de una însemna că mă încrunt și ripostez.”

Zâmbind copilărește, Sandra adaugă: „Florin cred că a rămas traumatizat de acea perioadă. Chiar și în ziua de astăzi are tendința să mă întrebe dacă și ce am mâncat.”

Sunt slabă

Intrând pe ușa casei profesoarei de franceză cu care obișnuiesc să mă mai văd în timpul liber, sunt surprinsă de o întrebare pe care nu știu să o abordez nicicând. Aceasta mă întreabă cu ezitare de ce am slăbit așa de mult. Îi răspund tensionată că probabil stresul olimpiadei își pune amprenta pe fizicul meu, negând totodată că țin vreo dietă.

Această ultimă conversație purtată cu doamna profesoară mă face să îmi pun unele întrebări, inexistente până atunci. Ajunsă acasă, o întreb sfios pe mama dacă i se pare că sunt prea slabă. Blând, ea îmi explică faptul că da, așa i se pare, dar că nu trebuie să îi iau părerea în considerare, ci că ar fi mai bine mă duc să mă privesc în oglindă.

Fac ceea ce îmi spune. Mă duc în baie, unde îmi dau jos tricoul și blugii. Rămân doar în boxeri și bustieră și încep să mă analizez. Îmi pun mâna pe oasele din jurul gâtului. Le simt duritatea, aproape că mă ustură pielea când le ating. Îmi îndrept ușor privirea spre coaste și talie. Coastele sunt atât de fragile, încât simt că o pală de vânt mai puternică le-ar putea mișca, iar talia nu e demnă de o tânără care are deja 17 ani acum, ci de un copil de 13. Burta nu există, într-adevăr. Privirea îmi cade pe picioare, care sunt foarte subțiri și palide. Degetele de la picioare mai au puțin și devin mov. Îmi ridic ușor mâinile la nivelul bustului și le privesc. Le ating una pe cealaltă și le măsor grosimea tactil și vizual. Sunt incredibil de slabe și de reci, iar culoarea palidă le face să pară fără viață. Îmi ating unghiile casante, care se rup de îndată ce mă apuc să le studiez. Îmi ridic fața spre oglindă. Uitându-mă atent în reflexia mea, îmi ating părul. Îmi rămân în mână zeci de fire pe care le privesc tristă. Iau peria ca să îl fac să pară mai des. Peria își mai păstrează și ea câteva zeci de surate din podoaba capilară, care nu mai este o podoabă, ci un smoc de paie care parcă a fost uitat pe câmp la asfințit.

Mă îmbărbătez pentru a mai privi o dată creația pe care am realizat-o și remarc faptul că mă detest. Îmi iau repede halatul pe mine și mă acopăr. Ies din baie, sting becul și, în gândul meu, îmi spun: „Sunt prea slabă!”

Mă așez în fața calculatorului ca un om inert și dau un „search” pe Google: „anorexie”. Dau click pe prima pagină și ochii îmi clipesc des, ca și cum nu ar vrea să accepte ce scrie acolo. Privirea îmi cade pe „simptomele anorexiei”. Sunt enumerate foarte multe cauze, dar parcă unele dintre ele încearcă să mă convingă să le observ îndelung. Mut cursorul de la un rând la altul, cu mână tremurândă. Mi se umezesc ochii și încep să murmur cuvintele scrise pe pagină: „senzație de foame permanentă”, „refuzul meselor în familie”, „tendința de a se vedea mereu grasă”, „antrenamente fizice intense”, „pregătirea mâncării fără a o gusta”, „culoarea palidă a tenului”, „mâini și picioare vinete”. Trântesc cu repeziciune ecranul laptopului și mă așez în pat. Concluzia dinainte de culcare este: „Sunt prea slabă, dar mai grav este că sufăr de anorexie!”

[otw_shortcode_info_box border_style=”bordered” background_color_class=”otw-red”]Liliana Rusu, psihoterapeut la CRRN (Centru de Recuperare și reabilitare neuropsihologică), Sasca Mică, a explicat câteva aspect legate de anorexie: „Anorexia reprezintă tulburarea emoțională manifestată prin perioade îndelungate de înfometare, de refuz al persoanei de a se alimenta. De la anorexie, care se explică prin lipsa poftei de mâncare, până la anorexia nervoasă nu este decât un pas. Cea din urmă este o afecțiune psihiatrică gravă, care presupune tulburări de comportament alimentar. Daca îți spune toată lumea din jurul tău ca ești slabă, dar când te uiți în oglinda tu te vezi grasă, deschide bine ochii, pentru că acesta e primul simptom al anorexiei nervoase. Aceasta este rar întâlnită în cazul băieților. Frecvența este de 10 fete la un băiat. Dacă nu se intervine terapeutic la timp, în 10 % dintre cazuri apare mortalitatea. Anorexia se caracterizează prin înfometare autoimpusă și refuzul de a menține o greutate la valoarea minimă a normalului corespunzătoare vârstei și înălțimii, asociată cu teama de a nu lua în greutate. Anorexia se poate întâlni din prima săptămână de viață, la sugari, dar și la copii, prevalența în prima copilărie fiind de 1-5%.”[/otw_shortcode_info_box]

După o țigară binevenită, Sandra bea o gură de cafea și continuă: „Eu aveam tensiune mică și anemie, deci faptul că eram palidă nu mi se părea cine știe ce. Nici părul care îmi cădea destul de mult nu mă alarma. Știu sigur că din acea perioadă am început să am probleme cu circulația periferică.

Au fost multe momente în care simțeam că plutesc. Amețeam foarte des și uneori se întâmpla să fie cineva prin preajmă. Deși amețeala mă făcea să îmi pierd ușor cunoștința, încercam să îmi păstrez cumpătul, răspunzând imediat ce vedeam că persoana de lângă mine face ochii mari: «Am amețit puțin, dar îmi revin imediat…». Erau zile în care blackout-urile mă speriau. Doar blackout-urile au început să îmi dea de gândit.

Totuși, ajunsă la 43 de kile, știam că arăt cât de cât bine. Dar tot aveam burtică. Lumea îmi spunea că sunt prea slabă, dar nu luam în seamă pe nimeni. Eu aveam burtică și atât conta.

Știam că, la 43 de kile, începeam să nu mai am forță, ceea ce mă frustra, pentru că mereu mi-a plăcut să fiu pe val, forțoasă, dar eu tot voiam să slăbesc. Ținta mea era să ajung la 40 de kilograme. Obsesia mea pentru cifrele rotunde mă făcea să ignor că nu mai am forță.”

Omleta

De astăzi, mă forțez să mănânc dimineața. Și nu numai un măr și un baton cu fulgi de ovăz. Astăzi îmi fac un ceai, iar mama îmi pregătește o omletă. Ea pune și o brioșă lângă ceașca cu ceai. Mă uit la masa bogată și încep să trepidez. Deja mă gândesc la faptul că tot ce este pe masă va ajunge în stomacul meu, apoi pe burta, brațele și coapsele mele. Mă înfior și tind să renunț, dar sunt ambițioasă. Iau prima îmbucătură de omletă și simt cum mi se întoarce totul. Înghit cu greu și mă forțez să o mănânc și pe a doua. Termin omleta în 30 de minute. Deja mi se pare că e mult prea mult, că deja nu mai am voie să mănânc mare lucru astăzi. Mama se așază lângă mine, având în față o cafea și un fursec. Începem să discutăm despre școală, vacanță și facultate. Discuția mă destinde și mă face să uit de ce am în fața mea. Sunt luată de val și mănânc brioșa, savurând aroma ceaiului. La un moment dat, telefonul mamei sună. Ea se ridică zâmbitoare și merge să răspundă. Când mă uit în față, observ că atât farfuria, cât și ceașca sunt goale. Mă simt ușurată și îmi spun că nu a fost atât de greu, că prima bătălie a fost câștigată cu succes. Sunt mândră de mine!

„Mi-a venit să leșin pe stradă și asta a fost. Mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu mine și imediat am luat măsuri.”, spune Sandra.

„Perioada de recuperare a fost cumplită. Plângeam la orice înghițitură de mâncare, totul era un chin, pentru că nu puteam mânca. Am început dieta cu lucrurile care îmi plăceau cel mai mult, crezând că voi trece ușor peste acel an cumplit. Nu a fost așa, din păcate.

În primele zile, mâncam doar câteva bucățele de banană. Mi se făcea rău după fiecare înghițitură. Treptat, am ajuns la o banană pe zi. Gândurile că mă îngraș de la acea banană mă bântuiau. Era ca o voce interioară care nu îmi dădea pace. Luptam pe două fronturi deodată: cu greața provocată de mâncare și cu obsesia de a nu mă îngrășa.

Mâncam banane, pentru că știam că sunt sățioase și pentru că încă nu mă puteam obișnui cu mâncarea gătită, nici în cantități foarte mici. Atât de multe banane am mâncat atunci, încât astăzi le detest. Cu un început greu, am evoluat încetul cu încetul pentru a ajunge să mănânc normal astăzi.”

Sandra spune că descoperirea faptului că suferea de anorexie a făcut-o să fie frustrată, pentru că acum realiza de ce nu mai putea să își mai savureze mâncărurile preferate.

Lupta

Pentru că îmi doresc să nu mă îngraș haotic, îi propun mamei să vedem un nutriționist. Acceptă cu neîncredere, pentru că îi este frică să nu o iau de la capăt. Ajunsă în cabinet, mama mă lasă singură, împreună cu rezultatele de la analize pe care le-a solicitat medicul.

Doamna doctor mă urcă pe un cântar modern, rugându-mă să țin două curele în mâini. Aștept liniștită, iar după ce un zgomot ciudat se aude, aceasta mă roagă să iau loc. Mi se pare cam ciudat modul în care se uită la mine și la rezultate.

– Domnișoară, ați ținut cumva vreo dietă drastică?

– Să zicem…

Ascult cu ochii umezi tot ceea ce îmi spune doctorul. Multe cuvinte se lovesc unele de altele în capul meu: „lipsă de fier și de calciu”, „amețeli”, „tratament”, „dietă”, pe lângă multe altele pe care nu mi le mai amintesc.

Ieșită din cabinet, mă duc în brațele mamei și încep să plâng. Mama mă încurajează și îmi spune să nu iau totul de-a gata, mai ales că doamna era distribuitor la nu știu ce firmă de produse de slăbit. Totuși, îmi zice că o schimbare trebuie făcută, iar eu trebuie să accept definitiv asta.

Merg la farmacie și îmi cumpăr medicamentele. Când ies, închid ușa magazinului încrezătoare.

Nu știu cum va fi recuperarea, nici cât va dura.

[otw_shortcode_info_box border_style=”bordered” background_color_class=”otw-red”]Conform site-ului www.csid.ro, „s-a demonstrat că, frecvent, cei care suferă de anorexie devin bulimici, ca apoi să revină la starea de anorexie-dezechilibru care poate pune și mai mult în pericol viața acestora.”[/otw_shortcode_info_box]

„Nu mi-am dat seama că sunt anorexică, atât de sigură eram pe corpul și mintea mea. Totul era atât de normal pentru mine. La un an după aia, am ajuns la 67 de kile.”

Învârtind lingura în cafeaua îndulcită cu trei pliculețe de zahăr, Sandra recunoaște că s-a îngrășat foarte mult într-o perioadă relativ scurtă.

„Am avut complexe până acum doi ani, când aveam 30 de ani, tocmai pentru că m-am îngrășat foarte mult. Nu pot să neg faptul că și acum mă mai uit în oglindă. Nu așa obsesiv ca înainte, dar da, mă mai studiez.

Și am mai păstrat ceva din acea perioadă, pe lângă uitatul în oglindă: nemâncatul uneori și spun că mi-e lene, că nu am ce. Îmi ridic singură moralul, spunând că nu e nimic dacă sar o masă. Mai mult, sunt destul de atentă la cantități: excesele alimentare dintr-o zi înseamnă atenție sporită în următoarea.”

Epilog: Oglinda

Când merg la baie, ador să îmi privesc oasele din jurul gâtului, ieșite puțin în relief. Mi se pare o dovadă de eleganță, de feminitate.

Pentru mine, feminitatea constă nu numai în fizic, ci și în psihic. Încă iubesc suplețea fizică, dar, mai nou, ador eleganța și rotunjimea sufletească.

Începe o altă zi de zbuciumare interioară. Voi mânca prea mult sau prea puțin? Nu știu.

Am 19 ani și încă sufăr de o boală care este undeva între anorexie și bulimie. Încă sunt în căutarea propriului echilibru, pe care sper să îl recuperez cândva.

„Nu pot să explic tot ce este în mintea mea. Am renunțat să mai caut explicații și răspunsuri de orice fel”, spune Sandra.

Astăzi știu două lucruri: primul este că nu mai vreau să ajung să nu mai pot mânca, pentru că mâncarea chiar este una dintre plăcerile mele. Al doilea este că da, îmi doresc în continuare să slăbesc, dar nu să fiu slabă. Acum îmi doresc mai mult ca oricând să fiu feminină.”

Conform psihoterapeutului Liliana Rusu, există diferențe majore între o anorexică și o adolescentă care ține dietă:

► O adolescentă care ține regim își va pierde uneori răbdarea și va fi tentată să guste ceea ce regimul interzice. Chiar dacă își va limita strict porția, o va mânca pe toată, pentru că oricum i se pare cam mică.
► O adolescentă anorexică va fi dezgustată de mâncare. Își va privi cu suspiciune mâncarea din farfurie și va începe să aleagă, să îndepărteze ceea ce i se pare prea bogat caloric. Mai mereu va lăsa ceva în farfurie, pentru că, oricât de puțin ar fi, dacă mănânci tot, devine prea mult.

► Adolescenta care ține regim alimentar combinat cu exercițiu fizic își va număra cu parcimonie abdomenele și turele de teren, tinzând uneori să mai trișeze, să mai lase ceva și pe data viitoare. Se va declara sătulă, obosită, extenuată.
► Adolescenta anorexică, daca nu a ajuns încă în faza de depresie profundă și de izolare, este în continuă agitație, face eforturi fizice absurde, fără măsură și nu consideră niciodată că este de ajuns.

► Adolescenta care ține regim se cântărește cât poate de des și face mult caz de fiecare sută de grame pierdută.
► Adolescenta anorexică nu vrea sa știe ce greutate are pentru că, oricât de slabă ar fi, ea se consideră, totuși, încă prea grasă. Își urăște oricum corpul. Sau se iubește atât de mult pe sine, încât materialitatea, corporalitatea i se pare vulgară și chinuitoare. Dacă ar fi după ea, ar fi bine să se transforme într-un duh.”

Text: Larisa Pălie