Foto: Arhiva Reactor
Oana cară niște borcane și îl întreabă în treacăt pe Cătălin dacă se ocupă el de vinul fiert. La Reactor e seară de spectacol și agitație mare. Cândva o tipografie, spațiul din spatele porții galbene funcționează acum ca teatru independent, creat la inițiativa unor actori întreprinzători și în căutarea alternativelor artistice, unde ajungi să te simți ca acasă.
Cu o oră înaintea primului spectacol al serii, la Reactor pregătirile sunt în toi. Cătălin Filip, actorul reactiv care m-a întâmpinat, este responsabil cu vinul fiert pe care îl vor primi spectatorii la intrare. În holul care duce spre sala studio se află Leta Popescu, regizoarea distinsă cu premiul UNITER pentru debut. Acum dă cu mopul.
Oana Mardare este absolventă a Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj, secția Arta Actorului, și împreună cu Doru Taloș au pus bazele unei asociații de teatru independent pe care au numit-o „Reactor de creație și experiment”. Proaspeți absolvenți de facultate, cei doi au colaborat pentru o scurtă vreme cu teatrul din Petroșani, dar au decis să-și continue studiile în străinătate. Au plecat în Barcelona, unde au stat trei ani, timp în care au putut să experimenteze și să se inspire, întrucât mediul actoricesc de acolo este mult mai permisiv decât cel autohton. Oana îmi povestește toate astea cu dezamăgire în ochi, fiindcă i-ar fi plăcut ca în România să se promoveze alternativele chiar din timpul facultății, în loc să „ți se vâre pe gât teatrele de stat, rigide și anacronice”. Totuși, când pomenește de Reactor, zâmbește de parcă încă nu-i vine să creadă că vorbește despre ceva real, tangibil.
Oana Mardare. Foto: Andra Salaoru, pagina de Facebook Reactor
Oana descrie teatrele de stat ca fiind medii oprimante, unde „niște tineri talentați, bine pregătiți și plini de elan sunt forțați să lucreze din nevoia de stabilitate”, iar motivația pentru crearea Reactorului a pornit de la „nevoia artiștilor de a crea, de a avea un loc și-un spațiu”.
În sala studio a Reactorului e mai frig decât afară. Undeva în colț stă o suflantă, care mai încălzește puțin pereții reci. Cu toate astea, Reactorul are un vibe de casă primitoare. Spectatorii reactivi, mai degrabă prietenii locului, pot să socializeze în curtea cu paleți pe post de bănci și să se încălzească cu ceai sau vin fiert înaintea spectacolelor, ceea ce nu se întâmplă niciodată în teatrele de stat. Și, deși mai sunt multe lucruri care trebuie modificate, acest spațiu și-a câștigat deja un public care i-a rămas fidel încă din primăvara lui 2014, când Reactorul s-a inaugurat printr-un maraton de 24 de ore al artei, numit „Caută o reacție!”. Evenimentul de lansare a avut intrarea liberă și a implicat peste 80 de artiști clujeni din toate domeniile, care au ținut conferințe, acțiuni teatrale destinate atât adulților, cât și copiilor, și acte parateatrale (concerte, expoziții și workshop-uri, slam poetry, teatru de păpuși).
Foto: Arhiva Reactor
Oana se fâstâcește puțin înainte să spună cum se simte la cârma unui teatru independent și, în final, răspunde că nu e greu, ci mai degrabă ciudat. „Totul a fost învățat din mers. Primii ani au fost de asumare”, spune ea referitor la faptul că niciun om de la Reactor nu mai trecuse printr-o astfel de experiență și nu are vreun background în domeniul managementului cultural. Acesta este motivul pentru care oamenii reactivi sunt nevoiți, de cele mai multe ori, să facă lucruri nu sunt neapărat pe placul lor, cum ar fi să „ștergi WC-urile și cu o zi înainte să fi avut premieră, sau să trimiți mailuri înainte să intri pe scenă. […] Oamenii cred că nu-și dau seama că numărul de contact de la rezervări e și numărul persoanei care are uneori spectacol sau stă la bilete”.
Foto: Arhiva Reactor
La spectacol
Când m-am întors pentru a doua oară la Reactor, de data asta în calitate de spectator, Doru Taloș, celălalt membru fondator, vindea bilete, iar în timpul spectacolului era omul care se ocupa de lumini, în timp ce pe Oana am găsit-o în spatele casei de marcat de lângă micuța sală de așteptare. În serile în care sunt programate spectacole, Reactorul se trezește la viață: actorii reactivi se aseamănă cu niște furnici care se plimbă de colo-colo, ca totul să iasă perfect. Singurul lucru care delimitează scena de restul spațiului este o draperie neagră. În mintea mea, sala de spectacol ar trebui să fie sub formă de amfiteatru unde actorii să fie pe scenă, în fața spectatorilor. Ei bine, aici aceste concepte sunt inexistente, fiindcă scaunele sunt amplasate în jurul podelei care servește drept scenă. Îmi dau seama că spectacolul a început când din difuzoare se aude melodie scoasă parcă din filmele horror, iar una dintre actrițe începe să plângă cu suspine undeva în stânga mea. Îl revăd pe Cătălin Filip, care acum poartă ochelari de Harry Potter, o cămașă albă băgată în pantaloni și joacă rolul unui adolescent timorat, care se ascunde de ceilalți și desenează pereții. Primul act artistic independent la care iau parte mă face să realizez că am dat la o parte lumea teatrului pentru prea multă vreme, doar pentru că piesele de teatru clasice nu m-au atras niciodată. Aici nu se montează mari autori, nu se fac reproduceri. „Nouă ne place să investigăm”, spune Oana zâmbind larg.
Reactorul de creație și experiment este o asociație care desfășoară activități non-profit și are șapte membri constanți, iar numărul artiștilor colaboratori crește în funcție de sezon. Locul are deja un public al lui, predominant tânăr, însă oamenii reactivi speră ca pe viitor să atragă și persoane de peste 35 de ani, care deocamdată sunt mai reticente poate și pentru că, de multe ori, proiectele se dezvoltă cu ajutorul spectatorilor.
Pe lângă piese de teatru, Reactorul găzduiește și expoziții ale artiștilor autohtoni, o colaborare recentă fiind cea cu artistul George Roșu, a cărui amprentă se poate vedea deja pe platforma online a Reactorului. De asemenea, aici se desfășoară și Mini Reactorul, un proiect destinat copiilor, care constă în workshop-uri și spectacole de păpuși. De curând, s-a deschis și Biblioteca Reactor, care se vrea a fi o bibliotecă autonomă de teatru, artă și societate.
Spectacolul Proteine Fluorescente, de Alexandra Pâzgu. Foto: Andra Salaoru, pagina de Facebook Reactor
Discuția se îndreaptă spre festivalurile destinate teatrului independent, care nu sunt puține, însă despre care Oana crede că mai trebuie îmbunătățite, în special pe plan organizatoric. Se declară încântată de Temps D’Images și spune că festivalurile independente încă se fac „din elanul de a fi”, fără prea mult sprijin financiar din exterior. Speră, însă, că teatrul independent va câștiga un loc mai vizibil în mediul cultural cât de curând.
Între timp, Leta Popescu, care tocmai a terminat de dat cu mopul, apare în sala studio tocmai când vreau să aflu ce lucruri amuzante se petrec la Reactor. Aflu că mascota lor este iepurele Relu, pe care câteodată îl mai scot la înaintare, iar în debaraua din sală obișnuia să locuiască un artist. Totuși, Leta este cea care pune punctul pe i, când întreabă, cu o privire șireată: „Știți cine este Leta Popescu? E femeia de serviciu de la Reactor!”.
