de Elena Crăciun
Nu toți eroii au avut parte de distincții sau de uniforme militare pentru munca și devotamentul de care au dat dovadă în timpul celor două Războaie Mondiale. Este și cazul lui Gheorghe Mihai, care a trăit trauma celui mai mare conflict din câte a văzut omenirea și care, mai apoi, a trăit vreme de cinci ani în închisorile comuniste.
S-a născut la data de 27 aprilie 1927, într-o familie modestă (părinții erau agricultori) din satul Izvoare, comuna Dumbrava Roșie, județul Neamț. Nu era singur la părinți. Mai avea cinci frați și o soră. Gheorghe era cel mai mare dintre ei.
A făcut clasele primare la școala din satul natal, apoi a continuat ciclul gimnazial la Piatra Neamț. Nu a făcut facultate, ci doar liceu. A urmat cursurile Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, începând cu anul 1942.
În acea perioadă, programa școlară se comprimase destul de tare, întrucât elevii erau trimiși pe front, însă nu ca să lupte, ci ca să asigure lucrările genistice, precum și adunarea răniților și a cadavrelor. Era o muncă barbară pentru minori, însă nevoile camarazilor care își sacrificau viețile pentru țară erau pe primul loc.
A văzut peisaje terifiante pe câmpul de luptă. Una dintre imaginile care îi reveneau în minte obsesiv este cea descoperirii cadavrului unui consătean pe linia de front de la Bicaz. Nu copilărise cu el, însă se știau din priviri. A avut și prieteni mai mari care, la fel, au murit pe câmpul de luptă. Unii au fost aduși acasă, pe alții „i-a înghițit pământul lui Dumnezeu”.
Unele familii din sat îl întrebau dacă n-a auzit nimic despre alți soldați din Izvoare, pentru că nu se știa nimic de ei de luni bune. Oamenii încă aveau speranța că apropiații se vor întoarce acasă, dar Gheorghe știa că dacă nu trimiți o scrisoare acasă în termen de o lună, ceva s-a întâmplat. Singurele cuvinte pe care li le zicea celor îngrijorați erau să se roage atât pentru vii, cât și pentru morți.
„Rușii își înfigeau baionetele în pântecele femeilor însărcinate”
Odată cu întoarcerea armelor trupelor României împotriva Axei Berlin-Roma-Tokyo, rușilor le-a fost permis să treacă granițele, pentru a lupta alături de români împotriva foștilor aliați. Însă această nouă politică a fost văzută de ruși și ca o metodă de răzbunare față de români pentru ravagiile făcute de aceștia vreme de trei ani. Din acest motiv, atrocitățile provocate de noii aliați erau recunoscute în toată țara. Din dorința de a scăpa cu viață din mâinile lor, românii se ascundeau când armata Rusiei traversa țara.
„Tata zicea că rușii înfigeau baionetele în pântecele femeilor însărcinate. Bunica reușise să scape cu viață de ei”, susține Ștefan, băiatul cel mai mic al lui Gheorghe. În 1944, când Gheorghe era pe front, mama sa era însărcinată cu unul dintre frații lui. Oamenii din Izvoare auziseră că se apropie rușii, motiv pentru care au fugit în pădurile de la poalele munților Cozla, Pietricica și Bâtca Doamnei. Însă mama lui Gheorghe era în luna a noua de sarcină, iar fuga i-a fost imposibilă. Ca o măsură disperată de supraviețuire, femeia s-a uns cu usturoi, nămol, bălegar de la animale, toate ca să fie respinsă de posibilii violatori. A reușit să scape cu viață atât ea, cât și copilul din pântece.
Un an mai târziu, Gheorghe avea să termine Liceul Militar și să lupte pe front, întrucât avea pregătirea necesară unui soldat. Dar influența rușilor a crescut din ce în ce mai mult în țară, fiind exmatriculat în cele din urmă din cauza orietării politice a tatălui său, care era legionar. A reușit totuși să facă Seminarul Teologic de la Roman, însă nu imediat după război.
„Plantau ei și cojile, dar nu încolțeau, că nu ploua. Preferau să le mănânce, de cele mai multe ori”
Doi ani la rând, în 1946 și 1947, a fost o secetă teribilă. Pământul era uscat, nu ploua, recolta era aproape inexistentă. Nici animalele nu mai aveau ce să mănânce, motiv pentru care au fost sacrificate. Unii și-au omorât și câinii din milă, deoarece nu mai aveau cu ce să îi hrănească.
Pentru a găsi ceva de mâncare, oamenii se duceau în sudul țării cu „trenurile foamei”, care erau supraîncărcate. Unii stăteau și deasupra vagoanelor, iar când se apropia vreun obstacol, de obicei fire, se dădea semnalul, strigându-se „sârma”, motiv pentru care moldovenilor li s-a spus o perioadă de timp „sârmari”.
După o săptămână de călătorit sau chiar mai mult, oamenii se întorceau acasă, însă nu foarte avuți. Găseau de obicei cartofi, dar puțini. Veneau cu un sac umplut pe jumătate, care se termina destul de repede, mai ales în familiile numeroase. Fiind foamete mare, erau valorificate și cojile de la cartofi, nu erau nicidecum aruncate -fie erau plantate în pământ ca să încolțească, fie erau si ele mâncate. „Plantau ei și cojile, dar nu încolțeau, că nu ploua. Preferau să le mănânce, de cele mai multe ori”, spune Ștefan.
Venirea comuniștilor
În 1949, după venirea comuniștilor la putere, familia și-a schimbat numele din Gheorghieș în Mihai, pentru a ieși de sub evidența comunistă. Dar efortul a fost zadarnic -tatăl lui Gheorghe a fost închis pentru orientările sale politice, iar întreaga familie depinde de cel mai mare frate. Astfel, Gheorghe a fost nevoit să facă mai multe drumuri cu trenul în sudul țării, fiind însoțit de frații săi mai mici.
La vârsta de 28 de ani s-a căsătorit cu Ecaterina Stachie, între ei find o diferență de nouă ani. Ecaterina era și ea din Izvoare și s-a născut în 1936. A trăit și ea în timpul celui de Al Doilea Răzoi Mondial, însă era destul de mică. Cu toate acestea, își aducea aminte că, pe vremea când avea șapte ani, era într-o vară cu vaca la păscut. La scurt timp după ce a priponit animalul și s-a așezat să-l supravegheze, au venit doi bărbați care nu vorbeau limba română. I-au omorât vaca și au început să-i mănânce carnea crudă imediat. Speriată, dar și bucuroasă că ea nu a pățit nimic, Ecaterina a fugit acasă și a povestit familiei cele întâmplate.
Împreună, cei doi au avut patru copii: trei băieți și o fată. Mariajul lor nu a fost unul liniștit, întrucât Gheorghe se afla sub stricta supraveghiere a comuniștilor din cauza tatălui său. În cele din urmă, Gheorghe a fost arestat sub acuzații de furt de la un Peco, unde și lucra. A fost închis vreme de cinci ani, din 1955 până în 1960.
Interogatoriul a avut loc la Piatra Neamț și la Tribunalul de la București. „Țin minte că la București purtase lanțuri la mâini și la picioare, de parcă ar fi fost cel mai mare infractor. Mergea tare greu din cauza lor”, spune Anișoara.Pentru a mărturisi faptele de care era acuzat, Gheorghe a fost bătut la tălpi și pe spate cu ciocanul, iar la un anumit interval de timp erau aruncate pe el găleți cu apă rece, pentru a nu putea dormi.
A făcut închisoare la Bacău, însă greul l-a dus la Poarta Albă. Nu a lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, ci a fost trimis la cules de stuf, cu deținuții condamnați pe viață. La Bacău construia lăzi de lemn de patruzeci de kilograme. „Mă duceam la el în vizită, la Bacău, când aveam zece ani. Era îmbrăcat în haine de proastă calitate. Erau făcute din pâslă. Îl rodeau la gât și la subraț”, povestește Ștefan.
După ce a fost eliberat, și-a reluat profesia de dascăl la biserica din Izvoare, având o vechime de aproape treizeci de ani. A murit în data de 9 octombrie 1997, din cauza cancerului la gât . A fost îngropat în satul natal. I s-a alăturat și soția sa, Ecaterina, pe 13 martie 2019.
