Tihău este un sat care face parte din comuna Surduc, județul Sălaj. Populația satului nu depășește 1500 de locuitori. Mulți dintre aceștia au plecat să-și construiască o viață nouă în orașele din apropiere, câțiva au plecat în străinătate pentru a le asigura un trai mai bun familiilor lăsate în urmă, iar tinerii au plecat să studieze în zonele mai dezvoltate. În sat au rămas mai mult bătrânii, care au grijă de tot ce ține de gospodărie.
Pe vremuri, în Tihău, Sărbătorile Pascale stăteau sub semnul tradițiilor, dar acum multe dintre acestea nu se mai păstrează.
Cine este mai în măsură să vorbească despre tradiții decât bătrânii satului? Am stat de vorbă cu unii dintre ei pentru a afla cum se desfășura Paștele în copilăria lor.
Pregătirile pentru Sărbătorile Pascale începeau cu mult înainte de sărbătoarea propriu-zisă. Pământul trebuia să fie semănat până la Paște, iar înainte de semănat, femeile țeseau la război diferite ii, șterguri, covoare sau fețe de masă. Țesutul la război se desfășura în casă pe timp de iarnă, iar primăvara se țesea afară. De asemenea, înainte de postul Paștelui, femeile spălau oalele cu nisip și leșie pentru a găti mâncarea de post.
JOI
Pregătirile pentru Paște începeau de joi, când se făcea curățenie în toată casa și în ogradă.
Am găsit-o pe Viorica în casă, făcând plăcinte cu brânză pentru băiatul ei, plecat în pădure să taie lemne. Este o femeie simplă, care și-a petrecut toată viața la sat. Locuiește singură, soțul ei a murit, iar copiii și nepoții locuiesc în oraș. Deși este bolnavă, își îngrijește în continuare gospodăria și animalele.
„Pe vremuri, ouăle se vopseau joia, dar acum acest lucru se face sâmbăta. Împodobeam ouăle cu urzici și flori, pentru a le da un aspect plăcut. Tot joi, se sfințeau prescurile la biserică. Prescurile nu puteau fi făcute de oricine, ci doar de văduvele care nu-și luaseră alt bărbat după moartea soțului lor.”
Prescura specială, adică „prescurnicerul”, purta semne bisericești din lemn și era scobită înăuntru. Prescurile erau comandate de oamenii cu bani, iar apoi bucăți din ele erau împărțite oamenilor care doreau să le adauge combinației clasice de prescuri cu vin.
VINERI
Când am intrat pe poarta casei Elenei, am surprins-o pe aceasta ajutându-și soțul și socrii să taie porcul. Elena mi-a explicat că, deși este o tradiție ca de Paște să se taie mielul, „mai nou oamenii țin și un porc pe care îl taie de Paști.” Fiind femeie, a fost implicată încă din copilărie la pregătirile pentru Paște, așa că își amintește cu exactitate cum se desfășurau sărbătorile în urmă cu peste 50 de ani.
„Vinerea se făcea curățenie și spălam hainele. La icoane se puneau șterguri țesute la război. Soba se dădea cu voșpor (vopsea), se punea o hârtie nouă la cuptor, se punea o față de masă nouă, iar lădoaiele, mesele și scaunele se curățau cu motorină.”
Curățenia de vineri este una dintre tradițiile care se păstrează și azi. Deși oamenii nu-și mai curăță mobilierul cu motorină și nu mai pun șterguri la icoane, fac curățenie în toată casa, pun fețe de masă sau covoare noi și fac ordine prin curte.
SÂMBĂTĂ
Sâmbăta se cocea în cuptor, se pregăteau ouă umplute, ciorbă, salată de beouf și brânzoici. Nu era pască, iar friptura de miel nu exista în fiecare an pe masă, dar oamenii o înlocuiau cu un alt fel de carne. Aceste preparate se regăsesc și în ziua de azi pe mesele acestora.
Vasile locuiește singur. Părinții i-au murit în urmă cu mulți ani, iar cei 3 frați locuiesc în oraș, cu familiile lor. Este obișnuit să-și petreacă Paștele singur, așa că îmi povestește cu nostalgie de vremurile în care sărbătorea alături de toată familia.
„După ce terminam cu mâncarea și curățenia, ne pregăteam să mergem la slujba de Înviere. Ne îmbrăcam cu cele mai bune haine, pe care le pregăteam din timp. Tot satul se aduna la biserică să ia lumină. Era o perioadă foarte frumoasă, deoarece eram împreună cu familia”, mi-a spus Vasile, în timp ce făcea curățenie prin curte.
Mersul la slujba de Înviere este una dintre tradițiile care nu s-a pierdut.
DUMINICĂ
În dimineața de Paște, tatăl familiei punea într-un lighean un ou roșu, apă, o monedă și urzică. Copiii se spălau pe față cu această apă, apoi plecau la biserică, purtând hainele cele mai bune. Ouăle erau duse la biserică, unde erau împărțite copiilor. Băieții umblau după ouă roșii. În afară de mersul la biserică, în ziua de Paște nu se ieșea din casă. Această tradiție nu mai este respectată. Astăzi, rudele se vizitează și în ziua de Paște.
LUNI
Tot Elena îmi povestește că „în a doua zi de Paști, se făcea verjel, adică un fel de joc. Tot satul se aduna și se programau căsătoriile. Aici aflam cine cu cine vorbește, cine urmează să se căsătorească, cine a fugit cu cine și alte bârfe. Câteodată mai avea loc și o bătaie, dacă bărbații beau prea mult.”
Așa se desfășurau Sărbătorile Pascale în urmă cu 5 decenii. Pe parcursul anilor, influențele urbane au pătruns și la sat, care a renunțat la o parte din tradiții sau le-a adaptat vremurilor. Deși nu se mai face „verjel”, „lădoaiele” nu se mai curăță cu motorină, nu se mai țese la război și ouăle nu se mai vopsesc cu ceapă, oamenii continuă să gătească mâncăruri tradiționale și să meargă la biserică purtând cele mai bune haine.
„Ăsta era Paștele, dar era frumos!” a exclamat Elena cu nostalgie.
