Lucian Todosiea este un distribuitor stradal de ziare din Piatra-Neamț, care suferă de handicap locomotor. Se ocupă cu această profesie de douăzeci și doi de ani. La împlinirea vârstei majore, a decis să își ocupe timpul cu activități productive, care să îi aducă atât o satisfacție materială, cât și una socială: „Trebuie să fac ceva ca să fiu productiv, să simt că trăiesc și eu pe pământul ăsta, că am un rost.”

    „De muncă există, trebuie doar să ai voință. Știu că e greu uneori, dar trebuie să te ții de ea.” Sunt câteva dintre gândurile lui Lucian Todosiea, după care și-a construit viața.

    Lucian Todosiea a fost diagnosticat cu handicap la vârsta de un an, după ce a fost vaccinat împotriva poliomielitei. Boala a luat amploare în secolul XX, fapt pentru care a fost nevoie de începerea unei campanii masive de vaccinare. În cazul lui Lucian, vaccinul nu a fost efectuat corect, fapt ce a dus la îmbolnăvirea acestuia de poliomielită paralitică. Pe parcursul vieții, a avut nevoie de cinci intervenții chirurgicale. Tratamentul îndelungat, alături de voința sa și a părinților, precum și de recuperarea constantă, îl mențin în forma în care se află în prezent.

    Până la vârsta de optsprezece ani, s-a preocupat de studiile primare în orașul natal, Piatra Neamț. Studiile generale le-a făcut la Școala Generală Jucu de Sus, din județul Cluj, iar după finalizarea acestora, a urmat cursurile unui liceu cu profil economic și de comerț din Cluj-Napoca.

    „Nu am fost lăsat să dau Bacalaureatul din cauza handicapului”

    Nu și-a propus încă de la o vârstă fragedă să se preocupe cu vândutul ziarelor, ci a fost o decizie de moment. Visul său fusese acela de a lucra în Poliție sau Armată, însă handicapul l-a împiedicat să și-l materializeze. A fost nevoit să își canalizeze atenția înspre altă direcție: „Nu am fost lăsat să dau Bacalaureatul din cauza handicapului. Observasem că se vindeau foarte bine ziarele la vremea respectivă și mi-am dat seama că aș putea face câțiva bani, că mă pot face util.”

    „Ajunsesem, încetul cu încetul, să vând chiar și sute de ziare pe zi”

    Întors în Piatra Neamț, după terminarea liceului, Lucian s-a apucat să distribuie ziare. La început, s-a bucurat de mult succes. Vindea ziare în mai multe locuri, nu doar pe bulevardul Decebal. O perioadă de timp, a frecventat și Combinatul Chimic de la Săvinești: „ Am început cu o cantitate mică și ajunsesem, încetul cu încetul, să vând chiar și sute de ziare pe zi.”

    De fiecare dată când o persoană trece prin dreptul lui, Lucian o salută. Face acest lucru pentru a le atrage atenția posibililor cumpărători, în speranța că se vor opri și vor cumpăra un ziar. După părerea sa, salutul „dă dovadă de educație”, pe lângă faptul că îi face atenți pe cei de pe stradă.  

    Lucian Todosiea, în timpul programului de lucru

    Odată cu trecerea timpului, numărul cumpărătorilor a scăzut. Influența Internetului și-a făcut simțită prezența, iar acest fenomen a dus la scăderea „presei lichide sau presei brute, cum s-ar zice”. Lucian o consideră o meserie destul de dificilă în prezent, care „te cam pune la încercare”. Cu toate acestea, el încurajează și alte persoane să practice job-ul de vânzător de ziare, chiar dacă scăderea numărului de clienți se observă de la an la an.

    Meseria pe care o are îi asigură venituri aproape egale cu pensia de handicap primită de la stat, în valoare de 440 lei. Nu toți banii pe care îi câștigă îi rămân. Primește un anumit procent din vânzări, fiindcă „lucrează pentru cineva”, după cum susține. În fiecare dimineață se duce după ziarele pe care le pune într-o sacoșă de rafie extrem de încăpătoare. După ce o umple, cântărește pe puțin zece kilograme. O cară, cu mari dificultăți, trei sute de metri, până pe bulevardul Decebal. Poartă cu el și un cărucior în care își pune câteva din lucrurile personale, dar și ziare. Vinde publicații diverse, în funcție de preferințele clienților pe care îi cunoaște deja: Realitatea, Adevărul, Monitorul de Piatra Neamț și alte ziare.

    „Râdeau de mine că vând ziare și că am handicap”

    De-a lungul carierei sale, a cunoscut multe persoane. Cu unele a avut experiențe plăcute, dar cu altele, dimpotrivă. Lucian povestea cum, în urmă cu zece ani, de Ziua Îndrăgostiților, i-au fost furate ziarele de câțiva copii: „Unul mă ținea de vorbă, iar ceilalți, pe la spatele meu, mi-au furat ziarele”. Totuși, el crede că micii tâlhari au recurs la acest gest fie din disperarea de a obține un venit, fie din lipsa de ocupație: „Tind să cred că nu aveau nimic personal cu mine”.

    „Am pățit și să fiu luat în râs, tot de copii. Râdeau de mine că vând ziare și că am handicap. Mă cunoștam cu părinții lor și le-am povestit despre comportamentul copiilor”. Următoarea zi, unul dintre cei vinovați a venit și-a cerut scuze în numele întregului grup.

    În ciuda situațiilor neplăcute de care a avut parte, Lucian s-a putut bucura și de experiențe frumoase. Este mândru că oamenii îl apreciează pentru caracterul și longevitatea sa în această profesie: „mă bucur că sunt apreciat de lumea locală, de la simpli oameni până la cei cunoscuți în oraș, ca de exemplu domnul primar”.

    Lucian a fost propus pentru titlul de „Cetățean de Onoare” al orașului Piatra Neamț, într-un proiect inițiat de trei consilieri locali. Acesta nu a fost aprobat. Cei care s-au opus sunt de părere că titlul trebuie acordat unei persoane care a desfășurat activități deosebite în folosul comunității. Majoritatea consilierilor au votat în favoarea proiectului, însă, pentru a fi aprobat, voturile trebuie să fie unanim pozitive.  

    Sursă foto: Vestea.ro

    „M-au susținut în ideea că viața merge înainte și că ești apreciat pentru ceea ce faci”

    De asemenea, timp de douăzeci și doi de ani, a reușit să-și construiască o clientelă fidelă, datorită căreia a putut depăși bariera vânzător-cumpărător: „M-au susținut în ideea că viața merge înainte și că ești apreciat pentru ceea ce faci.”.

    A fost primul său job. A avut câteva tentative de a renunța la el, însă a conștientizat că se obișnuise, iar o ruptură definitivă ar fi fost foarte grea: „Mi-a intrat în sânge. Eu, dacă nu mă trezesc dimineața cu gândul că trebuie să plec undeva și că am de unde să mă întorc, simt că mă trezesc degeaba.”