Era cu fratele ei acasă. Nu o găseau nicăieri de câteva ore, dar mașina era în curte. La 4 dimineața, a venit tatăl lor să-i trimită după ea, să o culeagă de sub scări. Nu se putea ridica, nu putea vorbi. Ținea în mână o sticlă goală de doi litri de țuică. Au ridicat-o de mâini și s-a învinețit. Au tras-o de sub scări, apoi au așezat-o pe un covor și au dus-o în salon ca pe targă. Au chemat ambulanța. Paramedicul a consultat-o, i-a spus că trebuie să meargă la spital, dar a refuzat. Voiau să cheme poliția, să o ia cu forța și să fie internată de urgență. Și-a amenințat copiii majori.
Dacă chemați poliția, eu le spun că m-ați bătut.
După ce a plecat echipajul, a început să râdă de ei. Era întinsă pe canapea, cu zâmbetul pe buze. Le-a spus că ea se simte foarte bine și că e plăcerea ei să facă asta. I-au pus o sticlă de votcă în mână și au plecat.
„EU N-AM AJUNS SĂ-MI TÂRÂI MAMA CU PREȘUL. ASTA NU SE NUMEȘTE MAMĂ.”
Mama Crinei este dependentă de alcool., iar Crina* este una dintre victimele adicției. Este codependentă.
Raportul din anul 2016 al Organizației Mondiale a Sănătății arată un consum de 9,8 litri de alcool per persoană (15+) în Europa. Prima țară, atât în Europa, cât și în lume este Republica Moldova cu un consum de 15,6 litri, urmată de Lituania cu 15 litri, Cehia cu 14,4 litri, Nigeria și Germania cu 13,4 litri. În condițiile în care, la nivel global consumul de alcool este de 6,4 litri de alcool pur, România este cea de-a zecea țară din lume, respectiv cea de-a noua din Europa, cu 12,6 litri.
De când era Crina mică, mama ei obișnuia să lipsească pentru perioade lungi de timp de acasă. Membrii familiei le spuneau Crinei și fratelui ei mai mare, Denis, că a mers să facă analize și trebuie să rămână internată pentru investigații. Încă de la 10/11 ani, începuse să-și asume rolul de părinte absent. De multe ori, era internată la dezalcoolizare în zilele de naștere ale copiilor.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, o persoană dependentă afectează până la șapte persoane din jurul ei. Alina Ciupercovici, psihoterapeut al Clinicii Aliat, explică faptul că acest fenomen „e ca un atom social. Deci toți membrii familiei sunt codependenți, plus proximitatea: unchi, bunici, mătuși, prieteni apropiați, toată lumea implicată în viața omului respectiv.”
Eram mică și nu prea înțelegeam despre ce e vorba.
Crina se uită în gol și înapoi la mine. Are ochii înlăcrimați și lipsiți de viață. Se simte că vocea îi tremură încă din piept. Nu-mi dau seama dacă e durere sau resemnare. Aduce două pahare și toarnă suc de mere. Îi tremură mâinile pe sticlă. Are fața palidă și parcă ștearsă de toate amintirile care-i vin acum în minte.
Nu refuză să vorbească despre situația prin care a trecut, s-a resemnat. Nici ca pe o rușine nu o mai vede. Ia un bloc de post-it-uri în mână și începe să se joace cu ele. Îmi spune că doar așa se poate concentra.
„PE PARCURS, AM ÎNCEPUT SĂ-MI URĂSC PĂRINȚII”
După câțiva ani, lucrurile s-au agravat. Când era Crina în clasa a 9-a, familia a început să fie tot maiconștientă de condiția mamei. A făcut câteva analize și i-a fost depistată pancreatita cronică. Doctorul i-a recomandat să nu beași să păstreze câteva guri de șampanie pentru când vor împlini copiii 18 ani.
A fost o perioadă foarte grea, de 2-3 ani, în care se simțea neputincioasă, oricât de mult încerca să ajute. Îi era indusă vinovăția de propriii părinți, care le spuneau că tot ce fac, fac pentru ei și sunt stresați.
A început să se îndepărteze de ei treptat. Nici când era mică nu obișnuia să împărtășească ce se întâmpla în viața ei. Nu povesteau acasă.
Pe parcurs am început să-mi urăsc părinții. Știu că majoritatea copiilor spun asta, că nu-i lasă la un party, dar chiar simțeam asta. Pot să spun că acum nu am niciun fel de relație copil-părinte.
În legătură cu fratele ei, Crina spune că simțea că ceva nu era normal. „Inițial, înainte să vorbesc cu altcineva despre asta, discutam cu el.” Se comporta ca și când nu l-ar afecta sau nu l-ar interesa măcar problema în care se află mama lor.
„Persoanele codependente sunt foarte rănite și e greu de lucrat cu ele. Pe de o parte, e o simptomatologie foarte puternică și foarte manifestă. Pe de altă parte, au blocajul ăsta, la fel ca dependentul, și nu vor să recunoască faptul că au probleme și nu vor să lucreze, implicit. Trebuie luat încet, susținut, să vadă că ești acolo pentru el.”, spune Alina Ciupercovici.
Crina încerca să-l protejeze și pe el de cele mai multe ori. Când a plecat Denis la facultate, omitea sau trecea cu vederea problemele de acasă în discuțiile lor. Ea era în clasa a 11-a. Mergea în fiecare final de săptămână acasă. Se afla constant în mijlocul problemei.
„ATUNCI AM REALIZAT CĂ AM NEVOIE DE AJUTOR”
Oftează și se uită pierdută la mine. Cu cât înaintează în poveste, cu atât se întunecă și camera mai mult. Resemnarea parcă plutește în aer. Povestea îmi stârnise curiozitatea și i-am cerut o poză de familie. Mi-a spus că nu au așa ceva. Imediat și-a îndreptat capul spre podea. S-a făcut liniște. Doar parchetul se mai auzea pocnind pe fundal.
Singura persoană cu care mai putea să discute era cea mai apropiată prietenă. I s-a confesat într-un final, chiar dacă i-a fost rușine. „I-am spus că mama este alcoolică.”
Nu mergeam la școală, nu puteam să dorm… Mă izolam de lume.
După câteva discuții, a decis că are nevoie de ajutorul unui specialist. A mers abia la începutul clasei a 12-a la un psiholog. Îmi mărturisește că prima ședință a distrus-o complet. I se părea dificil să se deschidă în fața unei persoane necunoscute la fel cum o făcuse cu prietena ei.
În primele zece minute a plâns.
Persoanele care se află în situația Crinei sunt, de multe ori, hipersensibile și adoptă un comportament care este ușor iritabil. Tind să nege totul foarte repede și să se ascundă.
„Alcoolismul și nu numai, dependența în sine este foarte stigmatizată. Pentru acești oameni, nu trebuie să existe din partea specialiștilor atitudini care să-i rănească în continuare. Cred că este, dintre oamenii cu care lucrez eu, zona cu cea mai mare nevoie de toleranță și acceptare a omului din fața ta.”, explică Alina Ciupercovici.
Câteva luni de terapie au determinat-o să înțeleagă că nu de ea ținea toată problema. Aflase între timp și că este codependentă. A început să i se pară absurd tot ce crezuse anterior. Nu putea să schimbe nimic, dacă mama ei nu avea nici cel mai mic gram de dorință. Situația de acasă nu se îmbunătățise. Totul devenise mai rău.
Dacă o vedeam trează, eram neutră. Dacă o simțeam că băuse ceva, mă enervam pe loc. Mă comportam super urât.
A făcut și puțină terapie de grup. Familia nu a vrut să vină cu ea. Poveștile pe care le-a auzit au ajutat-o să înțeleagă ce înseamnă cooperarea și determinarea. A cunoscut o familie cu o mamă și doi copii, care a emoționat-o și i-a oferit speranță. Femeia se lăsase de alcool de trei ani.
Dar nici asta nu a schimbat nimic.
Alina Ciupercovici spune că, atunci când vine vorba de terapie, „nu este una mai eficientă sau mai puțin eficientă.Terapia individuală te ajută să gestionezi, să înveți să reglezi anumite stări,anumite reacții, anumite comportamente care țin de tine, de sinele tău interior. Terapia de grup te ajută să rezonezi în interacțiunea cu ceilalți,pentru că, într-un grup, există diferite tipologii de persoane pe care tu le întâlnești în viața de zi cu zi. Mai este un tip de terapie foarte important pentru codependență, terapia de cuplu/de familie. Dacă nu o faci, șansele de recuperare sunt puține. Cred că, dacă aș face un top, terapia de familie ar fi prima.”
Crina a format un zid în jurul dependenței mamei sale. Spune că se simte mult mai bine acum. Nu se mai gândește la alcoolismul părintelui și nu se mai consumă pentru o decizie care nu o privește.
*Numele folosite în reportaj sunt fictive pentru a proteja identitatea persoanelor implicate.
Astfel
de cazuri sunt foarte des întâlnite, însă foarte puține persoane
conștientizează că au nevoie de ajutor. Dacă te afli într-o situație similară,
poți apela la AlcoLine 9335, primul helpline de informare și sprijin psihologic pentru persoanele
dependente de alcool și apropiații acestora, la numărul de telefon
021.9335.
