Statisticile arată destul de îngrijorător. La nivel mondial, potrivit World Health Organization, în 2017, 322 de milioane de oameni sufereau de depresie, însă mult mai mulți trăiesc cu cel puțin o tulburare de sănătate mintală. În completare, ultimul studiu al Institute for Health Metrics and Evaluation estimează că în același an se confruntau cu probleme de natură mintală 792 de milioane de persoane de pe glob (10,7%).
O tristețe mai complexă
Diana spune că a fost un copil iubit și ferit de greutățile vieții. Părinții și bunicii au fost întotdeauna lângă ea pentru a o proteja de orice suferință sufletească ce ar fi putut apărea în calea sa, însă a fost hipersensibilă încă din copilărie. Ca urmare, Diana s-a întâlnit, mai întâi, cu anxietatea, dar ușor-ușor, anxietatea a luat chipul depresiei patologice, fapt care i-a distorsionat viziunea asupra lumii.
Prima experiență copleșitoare a fost plecarea mamei la muncă în străinătate. Avea doar 12 ani atunci. Rămasă singură, a început să dezvolte anorexie și pentru prima dată, în acea perioadă, s-au conturat ideile suicidare.
Pe acest fond, următoarea experiență marcantă a fost prima ei relație de iubire care s-a destrămat, amplificându-i starea în care se afla deja.
Depresia este mai mult decât o simplă stare de tristețe și, în aceeași măsură, poate fi la fel de periculoasă ca bolile fizice. Este o condiție medicală ce afectează activ modul în care oamenii gândesc, se simt și se comportă. În mare, depresia poate provoca numeroase sentimente de tristețe, deznădejde, pierdere de interes și multe altele, printre care lipsa energiei, oboseală, schimbări în apetit sau lipsa lui, insomnie sau somn exagerat, ori sentimente de vinovăție, inutilitate sau dificultăți în a lua decizii etc. Depresia netratată sau neținută sub control poate culmina cu ideația suicidară, care este cel mai grav simptom al acestei tulburări.
Deși Diana a întâmpinat depresia la vârsta de 12 ani, această tulburare afectivă poate apărea cu mult înainte de perioada pubertății. Statisticile Depression and Bipolar Support Alliance confirmă faptul că, în acest moment, 1.9 milioane de copii cu vârste cuprinse între 3 și 17 ani sunt diagnosticați cu depresie. Așadar, vârsta sau multiplele experiențe de viață nu constituie în mod necesar o condiție pentru apariția tulburării depresive. Psihologii și persoanele specializate în acest domeniu ne încurajează să fim atenți la copiii noștri, să ne conectăm cu ei, pentru a înțelege mai bine cum se simt și pentru a le conferi încredere.
De la vârste fragede
Valentina Opriș este consilier școlar în cadrul Liceului Teoretic „Gheorghe Șincai” din Cluj-Napoca. Cabinetul ei de la etaj e deschis întotdeauna pentru copiii care întâmpină dificultăți. Și nu doar. Când nu e în cabinet, sigur e la ora de psihologie. Le predă liceenilor despre Personalitate sau despre Procesele Psihice Superioare. Îi invață să își înțeleagă mai bine trăirile. Pe un ton egal cu sine, le relatează multe aspecte din experiența ei și le vine în ajutor pentru a înțelege mai ușor acest subiect sensibil, depresia.
„Vârstele cele mai mici pe care le cunosc eu sunt în jurul preșcolarității, adică la grădiniță – 4- 5 ani – și sunt accentuate în perioada școlarității mici, atunci când copilul este solicitat și din punct de vedere al integrării școlare, al adaptării la normele școlii, al adaptării la cerințele unui nou grup social, respectiv la grupul clasei”, spune Valentina Opriș.
Inclusiv sugarii pot fi vizați de o schimbare a dispoziției afective, însă aceasta este foarte diferită de o stare depresivă sau de o tulburare depresivă. Fiind o stare prelungită, o dispoziție afectivă, mai ales negativă, se poate transforma într-o trăsătură de personalitate care, mai apoi, să contribuie la apariția depresiei.
Lucrurile pot lua o întorsătură mai complexă în adolescență – în gimnaziu și liceu –, atunci când începem să avem altfel de nevoi pentru dezvoltare, care se pot adăuga celor rămase din școlaritatea mică.
„Ele sunt legate de adaptarea la propria imagine corporală, sunt legate de alegerea unei cariere, sunt legate de acceptarea în grupul de prieteni, sunt legate de formarea unei imagini de sine corespunzătoare. Toate aspectele astea intră în categoria factorilor de personalitate sau factorilor psihologici care determină depresia.”
În altă ordine de idei, depresia mai poate fi determinată de încă trei factori: biologici, genetici și cognitivi. Factorii biologici asigură buna funcționare la nivel hormonal sau bio-chimic. Pentru a rămâne în echilibru, creierul trebuie să secrete o cantitate suficient de mare de neurotransmițători, care sunt esențiali, deoarece joacă rolul unor facilitatori în transmiterea impulsului nervos, explică doamna Opriș. Ținând cont de modelul vulnerabilitate – mediu, în funcție de vulnerabilitatea genetică a fiecăruia, evenimentele neplăcute sau de-a dreptul traumatice din viață, pentru care nu suntem pregătiți, pot duce la dezvoltarea unor stări sau chiar a unor episoade depresive. Nu în ultimul rând, factorii cognitivi sunt gândurile automate, convingerile, credințele despre sine și schemele cognitive.
Depresia se poate manifesta atât prin internalizare, cât și prin externalizare.
„Adică, unii copii sunt foarte liniștiți, foarte cuminți, foarte apatici, sunt lipsiți de curiozitate, sunt lipsiți de interes, obosesc cu multă ușurință și în mod nejustificat, au tulburări de atenție, nu prezintă interes față de joc, care e principala activitate din perioada asta, pot fi înregistrate pierderi în greutate sau, mai rar, se poate întâmpla ca unii copii să mănânce în mod excesiv.”
Experiențe personale
Călina Olievschi are acum 26 de ani, însă copilăria ei a fost marcată de aceleași episoade depresive pe care le avea și Diana. Depresia a debutat în „clasele mici”, i-a schimbat substanțial temperamentul, dar s-a redus cu timpul, odată cu înțelegerea problemei și acceptarea ei.
„Mă făcea să văd lumea mai întunecată decât era de fapt și să mă concentrez pe partea negativă a lucrurilor. Dintr-o senzație devenise o stare de spirit care mă transformase dintr-un copil vesel într-un copil timid, emotiv și retras.”
Pentru alții, depresia poate însemna stare de agitație, irascibilitate sau, în cazuri extreme, agresivitate.
În adolescență, această tulburare afectivă poate lua forma unor stări de izolare, a unor refuzuri de a avea contact cu prietenii sau cu adulții din jur, stări de negare sau respingere a tuturor propunerilor.
Așadar, părinții trebuie să fie vigilenți în monitorizarea acestor comportamente, însă este de dorit să aibă o atitudine corectă față de copil.
„Hiperprotejarea lui și neglijarea sau abandonarea lui sunt conduite care sunt total contraindicate, pentru că hiperprotejarea îl lipsește pe copil de acele abilități care îi sunt necesare să se descurce în diferite contexte. Și pe lângă faptul că nu are acele abilități, nu are nici sentimentul de autoeficacitate, adică nu are nici suficientă încredere în el că poate să se descurce. Pe de altă parte, neglijarea copilului îi dă același sentiment de neputință, pentru că nu în toate situațiile copilul de vârstă preșcolară se poate descurca autonom. Și are sentimentul că e copleșit, că el nu se poate confrunta cu evenimente curente din viață, iar acest sentiment al neputinței îl poate purta cu el perioade lungi din viață”, relatează Valentina Opriș.
Pentru Mădălina, depresia este asemenea unui prieten toxic de care nu poți scăpa cu ușurință. E acel prieten care pune monopol pe existența ta și îți oferă nenumărate motive să te simți dat la o parte, îți fură fericirea și te lasă de izbeliște, îți repetă că ești inutil și că nu contezi, iar în ultimul moment al zilei, te face să plângi și îți rănește sufletul.
La 6 ani, cu un tată care avea probleme cu alcoolul și provocase multe scandaluri timp de doi ani, deși nu înțelegea exact ce se întâmplă, aceste lucruri se adunau în sufletul ei și urmau să îi creeze conflicte interioare grave.
„Probabil la mine s-a instalat depresia încă de pe atunci, când o vedeam pe mama plângând și rugându-se să moară.”
Bullyingul (batjocura) din școala generală și agresiunile fizice ulterioare, de la vârsta de 14 ani, au adus-o în pragul disperării. A căutat evadare în consumul de alcool și alte subtanțe, însă a constatat că se simte, de fapt, tot mai rău. Mai mult decât atât, depresia a culminat cu trei încercări de sinucidere.
I-a furat toată încrederea în sine și în forțele proprii.
„Obișnuiam să mă urăsc, nu îmi plăcea cum gândesc, cum arăt, cum mă simt, detestam totul la mine.”
Un ultim simptom
Ideația suicidară, așa cum explică doamna Opriș, poate apărea în jurul vârstei de 8 ani și implică o formă gravă de depresie. În acest caz, este necesară consultarea unui medic psihiatru și evaluarea riscului de suicid. Medicul psihiatru este singurul care poate prescrie un tratament corespunzător. Este recomandat ca părinții să nu îl învinovățească pe copil pentru starea în care se află și să nu judece critic afirmațiile făcute de acesta sub influența stării depresive.
În plus, e foarte important ca părinții să asigure un management suportiv pentru copil: ascultarea activă a copilului, redarea speranței – fără a minimaliza problema cu care se confruntă copilul – evaluarea modalităților de rezolvare și îndrumarea metodică.
„Încercăm să-l învățăm mecanisme de adaptare la situație și nu în ultimul rând, trebuie să folosim strategii pentru menținerea aderenței la tratament, pentru că, de obicei, tratamentul se administrează pe niște perioade lungi de timp și se întâmplă, de multe ori, să fie abandonat, ceea ce e un risc.”
În cazurile de depresie moderată sau severă, pe lângă tratamentul medicamentos, se recomandă și psihoterapia, iar pentru cazurile ușoare, se poate încerca doar psihoterapia.
„Este foarte important ca situația familiei să fie evaluată, cumva, de medicul psihiatru și dacă este o familie în care suportul copilului nu poate fi asigurat, acest suport să fie preluat fie de familia extinsă, bunici, mătuși sau de un specialist. Dacă părinții pot fi instruiți în acordarea acestui suport, e de dorit să se facă acest lucru și părinții să acorde suportul.”
Ajutor și remedii
În cazurile subclinice, copiii proveniți din familii defavorizate pot beneficia de consiliere psihologică gratuită. În fiecare unitate de învățământ există câte un consilier școlar care se poate ocupa de acest aspect, iar fiecare oraș e dotat cu câte un centru de sănătate mintală. De altfel, Direcția de Protecție a Copilului poate oferi consiliere gratuită.
Medicul de familie poate, de asemenea, ajuta pacientul cu o trimitere gratuită spre consiliere psihologică.
„Medicul de familie, de fapt, este un pilon important în evaluarea și în depistarea acestor copii, pe lângă învățător, educator, consilieri, părinți. Medicul de familie face o evaluare primară a cazului, poate recomanda consilierea psihologică și poate da o trimitere prin care se asigură serviciul gratuit în diferite cabinete care au contract cu Casa de Asigurări de Sănătate. Deci, nu toți terapeuții au aceste contracte, dar există și astfel de situații.”
Se cunoaște faptul că pentru un copil depresiv este foarte dificil să depună efort în realizarea activităților zilnice. Una dintre metodele utile în remedierea acestei probleme ar putea fi constituirea unei politici a pașilor mărunți, metodă pe care o recomandă mai mulți specialiști. Copilul trebuie ajutat să îndeplinească în fiecare zi obiective mici care, în perspectivă, vor avea efecte mari, ajungând să realizeze, în final, întreaga activitate.
Activitățile fizice ușoare, zilnice, constituie un bun remediu în prevenirea stărilor depresive.
„De ce insist pe formarea unor obișnuințe? Pentru că aceste obișnuințe sunt, de fapt, niște automatisme care ne ajută să realizăm, fără prea mare efort, anumite lucruri. Știm că în depresie efortul e o foarte mare problemă.”
Pe de altă parte, notarea stărilor și a gândurilor negative într-un jurnal poate fi confruntată cu o evidență zilnică a motivelor de recunoștință, pentru că cel mai disfuncțional gând în tulburarea depresivă este selectarea negativă, iar în acest fel – având o evidență a lucrurilor pentru care suntem recunoscători – ne dăm seama care sunt lucrurile bune din viața noastră.
„Pentru o bună perioadă de timp, îmi era de mare ajutor jurnalul, în care inventam povești sau poezii în care îmi descărcam gândurile”, spune Călina.
Cât poate dura?
Depresia este o boală care se poate vindeca, însă depinde foarte mult de fiecare persoană în parte. Unele persoane se confruntă o singură dată pe parcursul vieții cu un episod depresiv, iar la altele poate apărea ca tulburare recurentă.
„Ea (n.r. depresia) poate să apară la un moment dat în viața oricărui individ, fără niciun context, dar poate să apară, în aceeași măsură, ca o recădere în urma unui episod anterior”, adaugă Valentina Opriș.
În cazurile de recidivă, boala se vindecă mai greu și probabilitatea ca ea să reapară este foarte mare.
Depresia poate persista câteva luni sau câțiva ani, iar mulți dintre pacienți învață să își gestioneze boala, să o îmblânzească și să conviețuiască cu ea.
Ceea ce rămâne după un singur episod e vulnerabilitatea.
Aspecte pozitive
Dând la o parte toate trăirile negative din experiența cu depresia, putem învăța câteva lucruri substanțiale trecând prin ea, așa cum putem învăța din oricare alt eveniment al vieții: învățăm să renunțăm la lucruri inutile, la proiecte irelevante, la relații toxice sau obositoare, învățăm să ne simplificăm viața, învățăm că putem să schimbăm multe lucruri în viață și asta se poate să ne determine o creștere a sentimentului de autoeficacitate.
Ne mai poate învăța că, uneori, nu putem schimba lucruri în viață. De multe ori, ne disciplinează, pentru că perioada de vindecare este lungă și avem nevoie de anumite obișnuințe, de o anumită răbdare.
Nu în ultimul rând, ne învață să avem o perspectivă asupra vieții și asupra evenimentelor din viața noastră.
Dobândim încrederea necesară că putem depăși această situație ori de câte ori ar apărea și ne crește reziliența, povestește Valentina Opriș.
„Nu te mai necăjești atât de tare pentru că nu ai reușit să prinzi un bilet la concert și te focusezi pe alte lucruri care-ți pot aduce satisfacție sau mulțumire. Revii, încerci data viitoare!”
Curajul de izbândă
Călina Olievschi spune că „Am dat de meditație, care m-a ajutat cel mai mult și am început să o practic măcar de două ori pe săptămână. Am învățat să îmi accept depresia și să încetez să consider că am o problemă, gândindu-mă că ai nevoie de întuneric pentru a vedea lumina, fapt care mă ajută să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă și să încetez să mă auto-învinovățesc, să mă accept așa cum sunt și să învăț să fac un echilibru între pozitiv și negativ.”
Depresia îi este încă „prieten”, dar și Diana a făcut progrese considerabile, se simte mai bine și are acum câteva activități care o țin ocupată, activități care, bineînțeles, îi fac plăcere. Metodele sale de coping (rezolvare a conflictelor interioare), pe lângă ajutorul medicului și al psihologului, sunt tricotatul și scrisul, sau, cum îi mai place ei să spună, „exprimarea creativă în scris a ideilor”. Ne recomandă cu căldură ocuparea minții cu diverse activități, pentru a nu permite gândurilor intruzive să își facă loc în psihicul nostru, precum și „evitarea stimulilor externi care ar putea ajuta la reactualizarea evenimentelor neplăcute: locuri în care s-au întâmplat anumite evenimente negative, filme, cărți cu un mesaj care, de asemenea, poate reactualiza anumite stări sau evitarea anumitor melodii”.
