Haosul ordonat din ANIMA lui Thom Yorke

    ANIMA, sau al treilea release independent al solistului trupei Radiohead, Thom Yorke, apare prin iunie 2019, când lumea stă puțin pe loc – fie din cauza căldurii neobișnuite pentru perioada anului, fie din cauza plictisului existențial – și reușește să intre în atenția extatică a tuturor fanilor, cu un succes formidabil. Se pare că Yorke rămâne un supercampion al visului în universul său veșnic invariabil, dezaxat și nefericit. Sau, cum spuneau băieții de la Dazed, „e 2019 și Thom Yorke e încă trist”.

    ANIMA 2019, XL Recordings

    Nu e prima dată când Yorke face treabă prin extracurricularele Radiohead, dar în mod cert reușește să livreze munca lui cea mai articulată, vibrantă și poate chiar cea mai matură muzical până acum. ANIMA (din lat. „suflet”) e cel mai ambițios proiect solo pe care l-a avut din 2006, de la Eraser până acum. Desigur, Eraser, Tomorrow’s Modern Boxes, inclusiv Suspiria, score-ul pentru ultimul film de lung metraj al lui Luca Guadagnino, i-au dat lui Yorke un imbold puternic în ceea ce ține de cariera lui solo și l-au propulsat pe tărâmuri poate prea puțin explorate înainte, oferindu-i șansa să învețe să-și folosească toate resursele individuale într-o manieră proprie.

    Thom Yorke © ALEX LAKE

    Toate astea au făcut loc ultimului album, care leagă laolaltă angoase, reminiscențe din dureri mai vechi, spații și non-spații. Albumul invocă în mod recontextualizat spiritul orwellian cu care Thom Yorke insistă de când era de-o șchioapă și sărea prin piscine la concerte în curtea din spate. Cele 47 de minute, cât le ia pieselor să se cânte una după alta, nu te bagă în stări de fel și fel, te bagă direct în universul ăla jegos și tulbure, în distopia pluriformă, bine împământenită în viziunea lui Yorke. Fiecare piesă te propulsează, practic, într-un hipervis incomod pe care oricum vrei să-l visezi până la capăt doar ca să vezi ce se întâmplă, într-o transă meditativă și sintetică din nebunia anxioasă și netratată a frontman-ului din Radiohead. ANIMA e o experiență vie, probabil printre cele mai coerente release-uri din cariera lui Yorke, care-și face acum de cap cum îi place, sub un ambalaj pseudo-discordant și ultra-specific, în așa fel încât să-și gâdile fanii la timpanul deja format corespunzător. Fără îndoială că e un album îndreptat spre entuziaștii deja angrenați în același delir colectiv, dar nu sunt excluși nici cei familiarizați de ceva timp cu munca lui Yorke, și totuși rămași neconvinși de geniul său creator solo-singurel.

    Thom Yorke trece dezordonat de la o idee la alta, atât prin versatilitatea versurilor, cât și prin synth-urile abundente, grave, dense, bogate de ele însele, atât de fertile pe-alocuri și probabil atât de migălos lucrate analog – toate întrepătrunse haotic de un beat hipnotizant și hipercilcic, augmentate de zumzeturi mecanice, psihedelice, transformate în loop-uri care urcă și se împleticesc armonios – peste care se adaugă vocea lui subțire, sfioasă, fantomatică, clasicul falsetto care animă (ha!) starea de confuzie generală, înghesuită cum poate mai bine prin fiecare piesă. Finalmente, e un haos cu mai multe fețe. Atât de dezordonat și aparent stângaci, reușește totuși să-și închege fiecare element într-un album perfect proiectat, aproape arhitectural, atât de cerebral și consistent, atât de onest și articulat, cu atât de multă prezență – nu e de mirare că după fiecare piesă ai senzația că te-ai trezit dintr-un vis. Nu încape îndoială, ANIMA e cea mai bună muncă solo a lui Thom Yorke de până acum.

    ANIMA, în regia lui Paul Thomas Anderson © Netflix

    Haosul ordonat al lui Thom Yorke nu-i făcut să mângâie pe toată lumea, categoric. În mod cert nu e un album de ascultat noaptea când te întorci gingaș din club, deși unicul outcome al unei experiențe de genul ăsta ar fi să te trezești de dimineață pe o bancă în parc și să te întrebi pentru ce trăiești. Mai degrabă e genul de album făcut să fie ascultat într-o formă individuală de escapism, o experiență mai solo ca release-ul în sine, pe căști mari cu antifonare adecvată, preferabil între patru pereți – material petru holbat în gol – în timp ce restul simțurilor îți sunt antrenate indiscret. Spun între patru pereți și fiindcă o să-ți vină să-ți miști corpul cum și-l mișcă Yorke în videoclipul Lotus Flower, sau cel puțin în Ingenue, din alt proiect muzical fantastic, Atoms for Peace. S-ar prea putea ca Yorke să-și compună muzica doar ca să poată face funny dance-ul lui specific în diferite ipostaze, dar e numai o presupunere.

    Piesa de deschidere, Traffic, trasează liniamentul general al albumului – atât pe cel stilistic cât și pe cel conceptual – cu un ritm disruptiv și întrerupt, de parcă te împiedici continuu, odată la două măsuri, pe drumul anevoios spre universul distopic ruminat mai departe. E limpede că Thom Yorke vorbește despre o societate putredă și moralmente decăzută, se exprimă sporadic, aproape impulsiv, dar eficient (”Submit/Submerged/No body/No body/It’s not good/It’s not right/A mirror/A sponge/But you’re free” sau „I can’t breathe/I can’t breathe/There’s no water”), ironizează depersonalizarea corporatistă („Show me the money/Party with a rich zombie”) și face în mod evident trimitere la zidul Pink Floydian recontextualizat la hiperconsumerismul actual și la iluzia libertății capitaliste („A drip feed/Foie gras/A brick wall/A brick wall/But you’re free”). Last I Heard (…He Was Circling the Drain) întruchipează întocmai starea fantomatică de a fi, după trezirea dintr-un coșmar; practic repetă „I woke up with a feeling I just could not take”, anexând fugar câteva imagini bizare din universul său oniric în continuă expansiune („Taken out with the trash”, „Swallowed up by the city” sau „Humans the size of rats”) – idee regăsită totalmente în deschiderea albumului Kid A semnat de Radiohead în 2000, Everything in Its Right Place, unde personajul repetă obsesiv „Yesterday I woke up sucking on a lemon”. Nu știu exact unde vreau să ajung cu paralela asta, cert e că Thom Yorke suge pe lămâi de aproape două decade și nu pare că se va opri curând. Înaintăm spre nucleul albumului cu Twist, piesă absolut ireală și una dintre cele mai greu de rumegat. Pe bune că asta nu e pentru oricine, la o primă audiție rămâi atât de confuz și cumva sâcâit de falsetto-ul ultra-forțat al lui Thomiță, că devii subit curios de ce urmează și simți nevoia involuntară de a apăsa butonul de skip. Dacă totuși te hotărăști să rămâi și să asculți versurile absolut fenomenale („To you, who brought me back to life/To twisted thorns that grow inside/The shingle washing my old bones/Of woe betides and woe be-gones” sau „And just enough love to go ’round/To you who holds the fireflies/Pulls them out from the inside/A tiny shell left in my hand”) ajungi și în punctul în care piesa își schimbă total macazul, începe să urce paradoxal spre un punct anticlimactic, ți se bagă în suflet și te mângâie la traumă cum n-a făcut-o nimeni și nimic până acum; după aceea, te lasă să zaci golit de orice putere cu niște versuri de la care ți se ridică efectiv tot părul de pe corp („A boy on a bike, who is running away/An empty car in the woods/The motor left running”).

    ANIMA, în regia lui Paul Thomas Anderson, fotografie de Petr Dobias – © 2019 Netflix

    Dacă nu e suficient și încă nu plângi ca un prunc, întins pe jos în mijlocul camerei, Dawn Chorus o să amplifice transa tristă în care te-ai angajat singur și voit de la bun început („You quit your job again/And your train of thought”) – totuși pe o notă mai pozitivă („If you could do it all again/This time with style”), o celebrare a continuității vieții. I Am a Very Rude Person e indiscutabil cea mai catchy piesă de pe întregul album, cu un vibe general mult mai light și totuși mult mai sassy („You don’t mean a thing, but it won’t bother me” – vers presărat pe tot parcursul melodiei). „I have to find my way in the dark/I have to take a knife to your art/…/I’m breaking out the turntables/Now I’m gonna watch your party die”, exact modul rafinat și finuț al lui Yorke de a face față propriei percepții a realității inhibante în care se regăsește (tot singur și tot voit). În Not the News e hotărâtă treaba („But I’m not running”), pe un ton mult mai apăsat și versuri mult mai bold („Enough of broken glass”) pe un fond instrumental mult mai aspru și cu caracter epilogal, parcă. Mă amuza un comentariu făcut de un internaut după apariția albumului, „Știi că e Thom Yorke când piesa începe cu strigătul confuz ‘Who are these people?’” Categoric, așa e. The Axe continuă lupta cu morile de vânt, care în cazul de față sunt o tehnologie pe care solistul de la Radiohead n-a absorbit-o niciodată în sistemul propriu. Față de cum e prezentă tema asta în OK Computer din `97 (sub formă de fobie), acum e mai degrabă o frustrare nerezolvată din tinerețe („Goddamned machinery/Why don’t you speak to me?/One day I am gonna take an axe to you”), dar privită cu o asumare prin prisma căreia știi că nu se va termina niciodată așa că încerci s-o faci tolerabilă („And where’s that love/You promised me?/…/I thought we had a deal”). Ca sound general, melodia îmi amintește de I Might Be Wrong, de pe Amnesiac (2001), dar se simte că tăticul său a crescut. Penultima piesă, Impossible Knots, pare puțin mai leneșă, conceptual vorbind, dar se recomandă singură prin îmbinarea elementelor de percuție, cu precădere în primele minute. Albumul se închide cu Runwayaway, din punctul meu de vedere cea mai bizară alegere pentru perpectiva generală a release-ului. Practic, un amalgam de sunete peste care se suprapune o voce sintetico-sinistră de femeie-copil (nimeni nu știe) care continuă să repete „This is when you know who your real friends are”, lasă albumul în aer și pe tine cu senzația că ești dezbrăcat în public. Bineînțeles, Thom Yorke nu ar face alegeri atât de clișeice încât să încheie cu un Dawn Chorus, adică să ofere un closure pozitiv, sau cu un Not the News, adică cu ideea de luare a unei poziții atitudinale față de un moment angosant al vieții – nu, nici gând. Pur și simplu nu e genul lui. Totuși, ANIMA nu e deloc un chin fără oprire și știu că poate sună dubios, dar în unele momente îți poate oferi confort și consolare. Va rămâne oricum un spațiu deschis al visului, o muncă artistică cu caracter auto-actualizant prin nespecificitatea și acoperirea sa generală, abstractă și totodată alegorică a lucrurilor și a lumii.

    ANIMA, în regia lui Paul Thomas Anderson © Netflix

    Thom Yorke reușește să se dezlipească de Radiohead în totalitate și ajunge la o maturitate a actului artistic ușor de prevăzut în cazul lui, în sfârșit poate și el să-și manifeste durerile, așa, singur-singurel – nu se mai „joacă” cu băieții. Albumul iese deodată cu filmlul scurt și omonim, în regia lui Paul Thomas Anderson, o capodoperă vizuală și coregrafică, despre care am decis să nu vorbesc aici, dar pe care o s-o recomand cu la fel de multă încredere cu care recomand release-ul. Dincolo de toate, ANIMA nu e tocmai cel mai accesibil album, la urma urmei vine proaspăt scos din tenebrele minții artistului-fanion, tătucului-talent pentru angoasă și anxietate de speță sensibiluță și plăpândă, trecut prin viață ca spirtul prin pâine și cu un stil nu doar recognoscibil, ci totalmente inconfundabil – de fapt el iese din stil și devine stilul însuși.