Încă din străvechi timpuri, pictura aduce un plus de vitalitate realității, transformând-o sau deformând-o, în funcție de viziunea și imaginația autorului, într-o formă de artă care poate stârni trăiri, sentimente, emoții… Fiecare picătură de cultură vine să îmbogățească ceea ce cunoaștem deja, să completeze, să ne însuflețească.
Pictura românească are în continuare artiști remarcabili, care înfrumusețează, din atelierele lor, plaiurile mioritice, zi de zi. Fie că vorbim despre Nicolae Maniu, Ovidiu Avram sau Adrian Ghenie, toți acești oameni aduc valoare și speranță.
Pictorul fantastic
În Ardeal, la Cluj-Napoca, îl găsim pe Ovidiu Avram, pictorul inclus pe lista celor 1000 de artiști plastici suprarealiști ai lumii, conform „Lexiconului artiștilor suprarealiști” („Lexikon der Phantastischen Künstler”) întocmit de Gerhard Habarta, renumitul curator și critic de artă vienez. Era, totodată, un apropiat al lui Nicolae Steinhardt, care îl recomandă printr-o scriere ce rezumă întreaga sa formă de expresie.
De îndată ce am aflat de el, am început să răscolesc tot Internetul. Am aruncat o privire asupra unor tablouri pe care le-am găsit în marea de informație, iar prima întrebare care mi-a trecut prin gând a fost: „Ce este realitatea?”
Nu a durat mult până să ajung în atelierul său – surprinzător, situat la aproximativ 15 minute de casa mea – și să discutăm, la un pahar de vin, ca de la tată la fiu. Glasul prietenesc cu care m-a întâmpinat mă făcea să mă simt ca acasă.
Încă din primele momente, conversația noastră părea a fi una spirituală. Ne-am făcut încălzirea cu un schimb de păreri referitoare la problemele de actualitate din lume. „Se pare că șefii de proiecte, ăia din lumea spirituală, ne mai administrează din când în când câte o pedagogie din asta…”, spune pictorul.
Locuri de baștină
Ovidiu Avram s-a născut pe 9 august 1953 la Teiuș, în județul Alba. Dragostea pentru pictură și desen îl „bântuie” încă din copilărie, pe atunci când orașul său natal era un mare centru pentru locomotive cu abur. Această perioadă îl mai marchează și acum, locomotiva fiind un motiv des întâlnit în opera sa, un motiv ambiguu care, așa cum explică pictorul, „ne împinge spre lumea ahrimanică, aceasta a materialismului și a structurilor noastre prin care putem materializa, și cealaltă a forței, care poate ieși din elementalii puși la lucru.”
Când povestește despre locomotive, o face cu un entuziasm uriaș.
„Eram fascinat! Mașinile alea puternice, care când pufăiau o dată și porneau și trăgeau vagoanele alea… Pfai de mine! Era foarte tare!”
Tatăl său, un demn reprezentant al CFR-ului, nu îl vedea, însă, pictor, fapt pentru care l-a trimis la Liceul Industrial Construcții de Mașini, tocmai la Cugir, unde se făceau mitraliere. Argumentul cu care îl liniștea tatăl pe Ovidiu era că „pictorii nu-s oameni. Deci, să nu-ți treacă prin cap c-o să te faci pictor”. Cu toate acestea, liceul l-a „șlefuit”. Acolo a învățat bazele lucrului manual, care, mai apoi, l-au ajutat în devenirea sa.
Cât despre evoluția tehnologiei din zilele noastre, Ovidiu Avram este de părere că „am depășit cu mult și am intrat în teritoriile interzise, ale spiritelor elementale, care gestionează teritoriul ăsta de realitate. Ar fi corect dacă am fi în comuniune cu ele, dar suntem în concurență. Am intrat până la chestiile alea de a desface materia și care pot avea consecințe”.
„Noi tot timpul avem filosofia asta de hipodrom, că trebuie să învingem natura, trebuie toți să iasă premianți. La ce?! Unde?! Despre ce-i vorba?”
Absolvă Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj-Napoca, iar începând din anul 1975, are expoziții personale în peste 10 țări (România, Germania, Polonia, Ungaria, Franța, Statele Unite ale Americii, Elveția, Africa de Sud, etc.) și obține câteva premii importante, precum: „Tribuna” (Cluj-Napoca, 1983), Artaddiction (Stockholm, 2001) sau Bienala de la Tivoli (Italia, 2015). Între 1988 și 1992, pleacă în exil la Köln, în Germania. Acolo are niște peripeții cu autoritățile, din cauza titlului care i se oferise, cel de azilant politic (n.r Aceștia, azilanții politici, nu aveau drept de muncă, ci trebuiau să se întrețină din veniturile de refugiați), stabilește câteva colaborări cu galerii de artă și, bineînțeles, pictează. După 4 ani, în 1992, se întoarce acasă, deoarece Occidentul era prea mult pentru el și prietenii, cafenelele și locurile îndrăgite se aflau în România.
Implicații diverse
În prezent, vinde tablouri la prețuri consistente, dar înainte de a avea succes, a învățat să aibă răbdarea de a evolua, de a se pregăti minuțios. Acesta este singurul secret care stă în spatele muncii sale. Prețurile de galerie ale operei lui Ovidiu Avram variază între 400 de euro și 10.000 de euro.
Navigation, 10.000 Eur (Oil on Canvas) 
Timeflare, 6.500 Eur (Oil on Canvas) 
Stringhorse, 400 Eur (Original Mixed Media) 
The Siren, 3.700 Eur (Oil on Canvas)
„Lumea spirituală te sprijină să evoluezi, dar trebuie să ai răbdarea să asculți, să primești consilierile.”
Am vrut să înțeleg cine este omul din spatele artistului și ce gânduri are atunci când e singur în atelier, iar răspunsul a venit numaidecât, într-un stil poznaș: „Ce mă bântuie! Aia-s!”. Am avut întotdeauna curiozitatea de a afla mai mult, însă această replică m-a fermecat și am continuat să insist.
– Cine (n.r. îl „bântuie” pe Ovidiu Avram)?”, îl întreb.
– Depinde ce hrănești!, mă închide pictorul.
Îmi vorbește despre inițiere și încep să înțeleg conexiunea puternică pe care o are cu divinitatea, cu lumea spirituală. „90% din inițiere – să știi cine lucră prin tine și 10% rămâne cum.”
„Suntem în sistemul instrumental încă. Noi întrebăm cum, neștiind cine. Asta-i tragedia paradigmei occidentale care trebuie să ajungă la concluzia… Cine-s, mă, ăia?”
Încep, după doar o jumătate de oră, să remarc „laitmotivul” vorbelor pe care le împărtășește maestrul Avram cu mine: Steiner. Rudolf Steiner. Îl găsește atât de util pentru fiecare context, încât mi-l oferă exemplu când îmi relatează despre lume și oameni care, în viziunea sa, reprezintă o intersecție de energii și forțe.
„Tipul acesta (n.r. Rudolf Steiner), în 1920, vorbea despre a patra dimensiune, despre modalitățile de izomorfism în spațiu și cum poți să aplici ecuațiile relativității într-un spațiu neomogen. De acolo vin consecințele a ceea ce ni se întâmplă acum, cu structurile nanometrice, cu intrarea asta în lumea microscopiei. Intrăm pe teritorii în care nu avem «ausweis» (n.r. permis). Deci, n-avem permis pentru treaba aia, fiindcă n-avem pregătirea și capacitatea spirituală de a înțelege ce se întâmplă acolo.”
Pentru o bună funcționare colectivă, e foarte important ce fel de forme de gând emitem, mă sfătuiește domnul Avram.
În aceeași cheie, povestește despre Paracelsus, „un geniu care vorbea de acea Signatura. Deci, un metal sau o plantă emit un anumit tipar, o formă pe care dacă o înțelegem, înțelegem esența creației. Ne apropiem de Dumnezeu.”
Talent, inspirație și revelație
Rezumă talentul în doar câteva cuvinte. Îl vede ca pe-un dar pe care îl primim, însă e esențial să conștientizăm prezența lui și, mai mult decât atât, să lucrăm pentru a-l desăvârși, pentru a-l pune în acțiune. „Nenorocirea cu talentul e ca treaba aia. Avem Boeinguri, dar n-avem piloți. Cam așa-i și cu talentul”.
Arhivă personală
Inspirația, așa cum o interpretează Ovidiu Avram, este un produs divin care ne poate destăinui informații și realități despre tot ce ne înconjoară.
„Sacrificăm, aș zice, foarte multe entități care au revelații, care spun niște lucruri extraordinare și îi declarăm nebuni. În structura actuală a societății, probabil că trebuie să facem conversia. Revelațiile pot fi și despre lucrurile groaznice care ni se pot întâmpla. N-ai revelații numai despre lucruri extraordinare, fiindcă pedagogia divină lucrează polarizat. Problema e să începem să înțelegem.”
Problemele umanității pot fi o consecință, crede pictorul, a intelectului care, de multe ori, anulează simțirea și ne îndepărtează unii de ceilalți. Definește acest intelect ca fiind „una dintre cele mai mari nenorociri luciferice care au năpădit, să spun așa, eonul contemporan în care trăim, dar sarcina noastră este să depășim treaba asta. La un moment, trebuie să facem deosebirea. Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă.”
Nu se consideră diferit față de ceilalți, ba din contră, îmi explică faptul că fiecare suntem o „expresie unică”. Mai mult de atât, are o reticență pentru genialitate și numește geniile „victorii eșuate”, așa cum le definește bunul său amic, pictorul Nicolae Maniu.
Arhivă personală
Își amintește spontan, cu zâmbetul pe buze, o zicală pe care o rostea Rafail Noica la adresa tatălui, Constantin: „Tatăl meu se simte ca o găină care a clocit un ou de rață”.
Și râde.
Artă și viață
Nu se raportează la artă prin prisma suferinței, ci mai degrabă, o consideră o formă prin care ne putem îmbunătăți echilibrul energetic sau chiar vindeca. Pentru el, suferința nu e decât un fel de a înțelege lumea, o suferință, în final, convertită în iubire pentru specie.
Pe lângă pictură, Ovidiu Avram mai are și alte îndeletniciri: homeopatia și aromaterapia, pe care le-a studiat cu multă migală și prin intermediul cărora a avut și rezultate. În demersul său terapeutic, are alături un prieten medic.
Arhivă personală
Ovidiu este un artist blând, vesel, iar simplitatea pe care o emană și cu care mă tratează, la prima vedere, mă face să mă simt bine și mă relaxează, deopotrivă. „Terorist, dar pacifist”, este de părere că artiștii ar trebui să lanseze forme de gând care penetrează și creează rezonanță și nicidecum să adopte un stil dizident sau manifest la adresa formelor care există în societate, pentru că altfel, „tot proiectul pe care l-ai făcut, de schimbare, e zero.”
„Christos spunea:
Fiți înțelepți ca șerpii! dar zice și:
Îndrăznește, Fiule! Eu am învins lumea!”, continuă pictorul.
Ovidiu Avram poate fi găsit atât pe Facebook, pe pagina „Surrealism by Avram Ovidiu” sau la „Ovidiu Avram”, cât și pe site-ul ovidiuavram.com.
