Haruki Murakami (n.1949, Kyoto) e unul dintre cei mai cunoscuți autori contemporani. S-a remarcat prin cărți precum : În căutarea oii fatastice (1982), Pădurea norvegiană (1987), Cronica păsării-arc (1994), La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (2005). Faima lui a depășit granițele Japoniei, fiind câștigător a numeroase premii interaționale: World Fantasy Award, Frank O’Connor International Short Story Award, Franz Kafka Prize și Jerusalem Prize. Activitatea sa literară a fost influențată de scriitori precum Raymond Thornton Chandler, Kurt Vonnegut și Richard Gary Brautigan și este încadrată în realism magic, suprarealism, picaresc, postmodernism. Opera lui are tente melancolice, iar teme precum alienarea, singurătatea sunt abordate kafkian.
Publicată în anul 2002, Kafla pe malul mării este o lucrare fantastică ce ne transpune într-o Japonie atemporală, plină de personaje bizare. Acțiunea cărții se desfășoară pe două planuri narative, care se completează până la final ca un puzzle. Protagonistul se numește Kafka Tamura, numele fictiv, desemnând atât singurătatea personajului (substantivul kafka în cehă înseamnă corb, o pasăre solitară), cât și granița dintre conștient și subconștient, prin metafora malului.
În alt plan narativ îl avem pe Nakata Saturu, un bătrânel care pare rupt din lumea lui Bulgakov. El nu poate să scrie sau să citească, însă își petrece viața vorbind cu pisicile, făcând din asta și o carieră: detectiv de pisici. Momentul în care o pisică îi atrage atenția asupra faptului că umbra lui este prea subțire ,este unul catalizator, inoculându-i lui Nakata că menirea lui este alta și că trebuie să urmeze o traiectorie diferită.
Cele două personaje, Nakata și Kafka, au destin în oglindă, fiecare plecând într-o călătorie interioară, trecând prin experiențe similare și suferind un proces de devenire care este specific bildungsromanului.
Întâmplări absurde sunt dispersate de-a lungul cărții : furtuni de sardine, stavrizi și lipitori, o piatră de intrare fermecată, o călătorie într-o pădure magică și pisici vorbitoare, având o simbolistică puternică. Astfel, romanul este imitarea minții umane, imagini ilogice fiind alipite ca într-un puzzle, încât cititorul ajunge să nu mai discearnă între vis și realitate.
Murakami face analogii cu miturile antice, precum labirintul din Creta și legenda lui Oedip. Deși Kafka călătorește fizic, călătoria adevărată are loc în subsonștientul său: “În lumea în care trăim, întunericul lumii exterioare a dispărut complet, dar cel din suflet a rămas neschimbat. Ceea ce noi numim ego sau conștient este în mare parte cufundat în întuneric, asemenea unui aisberg. În unele cazuri, această discrepanță produce în noi contradicții și derută.”
Există scene în care vocea naratorului-personaj se schimbă, ca într-un vis, iar acesta devine martorul propriei vieți, proiectându-se în afara ființei.
Pădurea este un limbo, un loc al sufletelor în tranziție, la linia de demarcație dintre viață și moarte [1]. Kafka iese din acest labirint schimbat, călătoria metaforică fiind lăsată în derivă prin finalul deschis al cărții.
Recrudescența misterului este concentrată în acest punct terminus, care ne lasă cu un puzzle incomplet, însă cu dorința de reluare a lecturii, sau de a imagina povești cu totul diferite pentru personajele care ne-au purtat cu ele pe parcursul acestui itinerar
[1] Murakami, Haruki. Kafka pe malul mării, Polirom, 2013, traducere din limba japoneză și note de Iuliana Oprina
