Cândva, în clasa întâi, mama mi-a luat primul meu creion mecanic. Atunci când s-a stricat, m-am văzut liberă să-l dezasamblez, să văd dacă-l pot repara. După câteva minute și un pic de grafit pe degete, creionul meu era din nou funcțional. În următoarele săptămâni, ustensilele mai multor copii de 6-7 ani trecuseră deja prin mâinile mele ca să redevină utilizabile. Așa a început plăcerea mea de a repara obiecte: cu un creion mecanic stricat.
Acum puțin timp, i-am spus unui fost amic că-mi place să repar obiecte și să asamblez mobilă. I-am zâmbit și mi-am trecut mâna prin păr. A rămas tăcut o clipă, apoi și-a ridicat o sprânceană. „De ce vrei să pari băiat?”, m-a întrebat foarte serios.
Stereotipurile de gen au fost definite de către Institutul European pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați drept „idei preconcepute potrivit cărora femeile și bărbații au caracteristici și roluri determinate și limitate în funcție de gen”. În 2018, Consiliul Britanic a elaborat un studiu în care a fost expusă principala problemă a stereotipurilor de gen: conduc la prejudecăți și discriminare. Oferind o variantă ultrasimplificată a lumii, stereotipurile de gen promovează ideea că băieții sunt puternici și neînfricați, iar fetele, sensibile, emotive și atente la nevoile celorlalți.
Cu toate că sunt folosiți de multe ori interșanjabil, termenii „sex” și „gen” reprezintă concepte diferite, iar distincția lor este important de menționat. Încă din 2002, Organizația Mondială a Sănătății spune că sexul se referă la caracteristicile biologice, în timp ce genul se referă la caracteristicile contruite social. Guvernul Britanic afirmă, în plus, că sexul este asignat la naștere fiecărui individ, iar genul unei persoane nu este mereu identic cu sexul său.
Definirea celor doi termeni a stârnit controverse de-a lungul timpului. În 2020, Parlamentul României a adoptat modificarea Legii educației naționale nr 1/2011, care interzicea ca în instituțiile de învățământ să se desfășoare „activități în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen”. Totuși, legea a fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, după o sesizare a Președintelui.
Roz, pentru fetițe
Conform teoriei învățării sociale, încă din timpul copilăriei mici, copiii sunt învățați să adopte comportamente adecvate genului lor. Ei sunt ulterior recompensați sau pedepsiți în funcție de gradul respectării comportamentelor stereotipe, promovate și acceptate de societate. De la felul în care sunt îmbrăcați, până la activitățile pe care le fac, copiii învață ce este adecvat și inadecvat în funcție, în principal, de genul lor.
După moda americană, din primele minute de viață, bebelușului i se atribuie culoarea convențională pentru haine: roz pentru fete și albastru pentru băieți. Împărțirea culorilor pastel pentru copiii mici nu e deloc nouă; a început în prima jumătate a secolului al XIX-lea. La momentul respectiv, albastrul era considerat o culoare delicată, fapt pentru care a fost atribuit fetelor. Rozul, fiind considerat o culoare mai puternică, a fost atribuit băieților. Odată cu mișcarea de eliberare a femeilor, s-a optat pentru culori neutre pentru bebeluși, care să împiedice promovarea stereotipurilor de gen de la o vârstă atât de fragedă. Totuși, nu a durat mult până când, din motive de marketing, culorile roz și albastru au fost reatribuite copiilor. De data aceasta, însă, fetelor le-a revenit rozul, iar băieților le-a revenit albastrul. Cu toate că poate părea insignifiantă, atribuirea culorilor are efecte asupra felului în care ne raportăm la cei care le poartă.
Teoria învățării sociale s-a axat și pe comportamentele copiilor pe care părinții le apreciază. S-a arătat că, de obicei, fetele sunt apreciate pentru că se îmbracă frumos, dansează sau se joacă cu păpușile, dar sunt criticate atunci când aleargă, sar sau dezasamblează obiecte. Băieții sunt lăudați dacă se joacă folosind cuburi, dar sunt criticați dacă se joacă cu păpuși.
Fiind primele modele comportamentale, părinții și reacțiile lor contează pentru dezvoltarea fizică și psihică ulterioară a copilului. În volumul Introducere în psihologie, autorii punctează că, de cele mai multe ori, pentru tați contează mai mult decât pentru mame ca cei mici să adopte comportamente „specifice” genului lor. Studii psihologice au arătat că tații sunt mai puțin afectați dacă fetele lor sunt implicate în activități „masculine”, dar au tendința să dezaprobe ca băieții lor să folosească jucării „feminine”.
Mai presus, însă, de părinții care promovează stereotipurile de gen, grupurile de prieteni sunt cele care insistă pe asumarea unor comportamente adecvate genului. Băieții critică mai repede alți băieți care se joacă cu păpuși, care plâng sau cer ajutor. Astfel, se contruiește o imagine în care a-ți exprima emoțiile sau a cere ajutor sunt acțiuni specifice fetelor, de care băieții ar trebui să se ferească. Fetele, de cealaltă parte, nu par deranjate dacă o altă fată e implicată într-o activitate „de băieți”.
„Ca băiat, mai bine mergi pe mate”
Odată ajunși la școală, copiii se familiarizează cu expectanțele societății asupra materiilor la care să exceleze, din nou, în funcție de gen. Unul dintre cele mai răspândite stereotipuri este că băieții sunt mai buni la matematică decât fetele – chiar dacă fetele sunt considerate, în general, mai conștiincioase.
În 2019, Comisia Europeană a publicat un articol în care a susținut că „fetele și băieții au aceeași abilitate mentală pentru matematică”. Concluzia a fost dată în urma măsurării activității creierului mai multor copii, atunci când acestora li s-au dat calcule matematice. Dacă atât fetele, cât și băieții au, în medie, aceleași capacități cognitive pentru științele exacte, se pune întrebarea de ce există o discrepanță atât de mare în alegerea ulterioară a carierei. Se presupune că stereotipurile de gen au o influență semnificativă și în orientarea profesională a unui individ.
Forumul Economic Mondial a redactat în 2020 un studiu care arată distribuția femeilor în domeniul STEM (Știință, Tehnologie, Inginerie și Matematică). Mai puțin de 30% dintre cercetătorii lumii sunt femei. Chiar dacă aleg să își construiască o carieră în domeniu, lucrările cercetătorilor femei se publică mai puțin, iar remunerația lor este mai mică decât a colegilor lor.
Domeniile de muncă au fost împărțite mai degrabă după limitările tradiționale ale genurilor, decât după aptitudinile reprezentanților săi. Astfel, sectoare de ocupații care necesită forță fizică sunt considerate preponderent masculine, în timp ce ocupațiile feminine sunt cele care necesită răbdare și meticulozitate. De acest stereotip s-a lovit și Lorelei. „Aveam 18 ani, eram tunsă scurt. M-am dus la atelierul auto din capătul străzii să văd dacă primesc ucenici.” La momentul respectiv, la atelier lucrau doar bărbați. Câteva luni s-a ciocnit de comentariile colegilor ei – „îmi ziceau că sunt fată, că habar nu am mecanică și că doar bărbații repară mașini”. I-au spus să lase mecanica și să se facă „secretară sau ceva mai curat”. În fiecare vară, Lorelei se duce la service să lucreze din plăcere. În restul timpului, „și-a făcut” o meserie mai curată: e profesoară, predă engleză și franceză la un centru Cambridge. „Dar asta nu mă oprește să mă murdăresc pe mâini sau să am puțin ulei pe haine.”
Masculinitatea toxică și imaginea „bărbatului adevărat”
Dar stereotipurile de gen nu vizează doar carierea unei persoane, ci toate aspectele vieții sale. Stereotipurile uniformizează natura umană și trasează direcții prin care un individ ajunge „veritabil”.
De mici, băieților li se spune să nu plângă, să nu-și exprime emoțiile, să fie „bărbați adevărați”. Dacă își exprimă emoțiile, riscă să fie catalogați – în special de reprezentanți ai aceluiași sex – ca fiind „mai puțin bărbați” sau „fetițe”. Despre o astfel de experiență mi-a povestit și Eduard. Avea 11 ani și se reîntâlnise cu o prietenă bună din copilărie. Când a văzut-o, s-a bucurat și a mers să o îmbrățișeze. Alături de el au fost părinții lui. „După ce am plecat, tata m-a tras la o parte și mi-a zis că ce am făcut eu, nu face un băiat. Mi-a spus că trebuia doar să salut și să nu arăt prea multă emoție, că am fost prea feminin.” Își amintește și acum că tatăl lui l-a privit dezamăgit, ca și cum ar fi făcut ceva greșit. „Am fost trist la momentul respectiv, dar atunci mi-am dat seama că să-mi arăt emoțiile nu mă face mai puțin bărbat.”
Despre masculinitatea toxică s-a vorbit mult în ultimii ani. Organizații precum The Good Man Project au definit masculinitatea toxică ca fiind „o îngustă și represivă descriere a bărbăției, care pune accentul pe violență, sex, statut și agresivitate”. Termenul de „masculinitate toxică” nu trebuie înțeles greșit – nu vizează în niciun fel toți bărbații, ci doar pe aceia care, printre altele, îi acuză pe alții că sunt „mai puțin bărbați” dacă, de exemplu, își exprimă emoțiile.
În 2019, BBC a postat un articol în care este subliniat faptul că deși femeile sunt mai des diagnosticate cu anxietate și depresie, cele mai multe persoane care comit suicid sunt bărbați. Primul factor de risc enunțat de BBC este lipsa de comunicare. Pentru generații întregi, multe societăți au impus bărbaților, încă din copilărie, să fie „puternici” și să nu admită că au nevoie de ajutor.
Într-un articol publicat de The New York Times, este prezentată distincția pe care Michael Kimmel, profesor, întemeietor al primului program de studii de masculinitate, o face alături de studenții săi. „Ce înseamnă a fi un bărbat bun?”, este prima întrebare pe care o pune profesorul. Răspunsurile studenților variază: „onest”, „grijuliu” și „atent la nevoile celorlalți, așa arată un bărbat bun”. Întrebați ce este un „bărbat adevărat”, băieții își schimbă răspunsurile în concordanță cu stereotipurile de gen. Un „bărbat adevărat” este „autoritar”, „ia atitudine”, „își suprimă orice slăbiciune” și „merge ca un bărbat, nu plânge”. Acestor preconcepții despre cum arată un bărbat adevărat li se pot datora extremele în care cad mulți tineri, care nu reușesc să se regăsească și care devin insensibili și violenți.
Asemenea bărbaților, femeilor le sunt induse/impuse stereotipurile de gen. De mici, în mod tradițional, fetele sunt învățate să fie elegante, sensibile, atente la nevoile celorlalți. De la ce beau la cină, la activitățile cu care își ocupă timpul liber, orice abatere de la stereotipuri este observată. Despre cât de înguste sunt stereotipurile mi-a povestit și Ilinca. A ieșit cu un băiat în oraș, s-au dus să bea ceva, iar ea i-a spus că-i place berea. „Mi-a aruncat o privire foarte surprinsă. Mi-a zis ca fetele beau de obicei suc sau cocktail, nu bere.”
La prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, femeile nu au avut voie să participe. Abia de la a doua ediție li s-a dat voie femeilor să concureze; și atunci, doar pentru două probe: golf și tenis. Mai târziu, numărul probelor a crescut, în conformitate cu ceea ce organizatorii bărbați credeau că e „sport pentru femei”. Chiar dacă acum sportul e considerat „o cultură universală”, stereotipuri încă există. Teodora e pasionată de sporturi, în special de fotbal. Îi place să se uite cu tatăl ei la meciuri, e momentul lor de apropiere. De fiecare dată când menționează asta unui băiat, primește aceleași comentarii – „o faci ca să primești atenție de la alți băieți” sau „nu există fete cărora chiar să le placă fotbalul”. Alexandra, pe de altă parte, merge periodic la sală din pasiune. „De fiecare dată când le spuneam băieților că mă duc la sală, primul lucru pe care îl auzeam de la ei era: «Dar mie nu mi plac fetele cu mușchi.» Eu nu îi întrebasem nimic. Nu le-am înțeles niciodată reacția.”
Alexandra se oprește o clipă. Își mută privirea în jos și zâmbește. „Știi…”, continuă la un moment dat, „noi, fetele, am fost crescute cu mentalitatea că trebuie să fim într-un oarecare fel pentru un bărbat.” Îmi povestește, apoi, despre ceva care a marcat-o. „Eram mai mică, corpul meu începuse să se dezvolte. Am auzit de la mai multă lume că e bine, că o să aibă de ce prinde bărbații. Așa ni se induce că avem nevoie de aprecierea bărbaților.”
Cap și pajură – în familie
Mai târziu, în cadrul familiei „tradiționale”, sarcinile sunt împărțite tot în moduri stereotipe – femeile au rolul în primul rând de mame, de a crește copiii și a menține armonia în familie. Bărbații au rolul de a aduce banii în casă și de a reprezenta autoritatea în familie. În discuția cu fostul meu amic pe care l-am menționat la început, am atins și acestă problemă. Subliniase că rolurile trebuie respectate, iar eu, ca fată, va trebui să „mă mulez” pe ele. Îmi spusese și că a aduce banii în casă este esențial pentru un bărbat. „E ca în episodul din The Simpsons. Atunci când Homer nu are bani să le cumpere copiilor cadouri de Crăciun, e ca și cum el nu mai există, ca și cum viața lui s-a terminat.”
Studiile din ultimii ani arată, însă, că mergem înspre bine. În 2018, Centrul Filia a publicat Barometrul de gen, unde este expus felul în care românii se raportează la stereotipurile și rolurile de gen. Dacă în anul 2000, 70% dintre respondenți erau de acord că „este mai mult datoria bărbaților decât a femeilor să aducă bani în casă”, în 2018, doar 61% au rămas de aceeași părere. Susținute de participanții la studiu au fost și idei precum „Bărbatul e capul familiei, iar femeia este stăpâna casei” și „Femeia trebuie să își urmeze bărbatul.” În 2018, 70% dintre cei 1.140 respondenți erau de acord că „bărbatul e capul familiei” și 64,4% susțineau că „femeia trebuie să își urmeze bărbatul”.
Urmările stereotipurilor de gen sunt vizibile în toate aspectele vieții unei societăți. Pe de-o parte, ele încetinesc progresul prin promovarea inegală, în funcție de gen. Pe de altă parte, stereotipurile instigă la ură pentru cei care nu se înscriu în tipare. Imperativul „Fii bărbat!” spus băieților atunci când sunt emotivi induce ideea că sentimentele înseamnă slăbiciune. Între timp, comparația „ca o fată” e utilizată drept o insultă. Folosită în construcții precum „alergi ca o fată” sau „vorbești ca o fată”, adresate chiar și fetelor, încearcă să sugereze inferioritatea și limitarea femeilor.
Cu toate că susținători ai stereotipurilor sunt încă mulți, Edi crede că suntem pe drumul cel bun. „Acum, lumea e mai deschisă și putem să ne exprimăm mai bine în legătură cu cine suntem cu adevărat. Toate mișcările sociale de îndepărtare a stereotipurilor sunt prea puternice ca să ne întoarcem la gândirea din trecut. Dacă ne-am întoarce, totuși, ar fi o mare involuție.”
