Frica de a vorbi în public este cea mai comună fobie, aflându-se înaintea morții, a păianjenilor sau a înățimii, potrivit unui studiu realizat de National Social Anxiety Center din SUA. Institutul Național al Sănătății Mintale din SUA spune că anxietatea de a vorbi în public afectează 73% din populație.
Teama de a vorbi în public provine din exterior
Alina Muha este consilier școlar la Colegiul Național „Iancu de Hunedoara” din Hunedoara. Aceasta spune despre teama de a vorbi în public că, până la o anumită limită, este o reacție normală. Devine o problemă doar atunci când ajunge să domine comportamentul și să influențeze lucrurile pe care le facem. Ea amintește că lumea etichetează aceste tipuri de emoții ca fiind negative, însă frica sau furia sunt emoții normale, la fel ca bucuria. Ceea ce poate fi negativ, pe de altă parte, este intensitatea fricii pe care o experimentăm. Spune că marea majoritate a oamenilor întâmpină o frică normală, iar în momentul în care este dusă la extrem, trebuie intervenit. Intervențiile, însă, pot să difere de la o persoană la alta: „Nu suntem toți construiți la fel și atunci nu există niște soluții universal valabile.”
Privind cauza acestor temeri, consilierul spune că, în societatea românească, teama provine din mediu, din familie, locuri în care de mici ni se spune să ascultăm și prea puțin să ne exprimăm opinia. Aceste temeri de exprimarea în public, potrivit consilierului, provin din exterior și nu au atât de mare legătură cu cine ești tu ca persoană, cât are mediul care îți influențează reacțiile. Atunci când oamenii din jur râd și pun persoana din fața lor într-o situație penibilă, se poate ajunge și la atacuri de panică. Din propria experiență, vorbește despre faptul că, odată ce copiii cu aceste temeri schimbau mediul, „ajungeau să înflorească”.

Alina spune că, în momentul în care ne e frică, vrem instinctual să plecăm, pentru că ne simțim în pericol și vrem să eliminăm sursa lui. În acel moment, creierul produce adrenalina, care simulează prezența unui pericol pe care dorim să îl evităm, similară cu momentele în care oamenii simțeau frica dacă se întâlneau cu un animal sălbatic. În cadrul unui discurs, sursa pericolului nu este aceeași, dar emoția a rămas. Spune că încearcă să învețe elevii să își gestioneze frica prin găsirea unui loc fericit, unei amintiri plăcute sau amuzante. Atunci, creierul varsă serotonină peste adrenalină, iar acestea se anulează reciproc și persoana în cauză revine la forma inițială bună. De asemenea, învăță elevii să se miște în momentul în care apare această teamă, deoarece creierul asociază asta cu fuga de pericol și consumă acea adrenalină. Pe de altă parte, amintește și o soluție pentru momentele în care mișcarea nu este posibilă, respectiv contractarea mușchilor, moment în care aceștia consumă adrenalina provocată de teamă.
„Teama apare în principal la persoanele care au o frică de a nu fi criticate”
Sergiu Ambrosie a studiat psihologia în Timișoara și s-a confruntat și el cu această teamă. În prezent, lucrează cu copiii cu autism din Hunedoara. În opinia sa, frica de a vorbi în public este asociată cu frica de a fi criticat. Acesta spune că „locul, mediul și momentul în care se vorbește contează foarte mult”. Sergiu propune câteva modalități pentru a diminua această teamă, printre care enumeră vorbitul în oglindă, alegerea unor subiecte scurte și care sunt de interes pentru vorbitor, o expunere treptată în fața publicului, începând cu familia și prietenii. Acesta vorbește despre faptul că această teamă apare în principal la persoanele care au o frică de a nu fi criticați și recomandă ca cei care se află în această situație să își schimbe modul de socializare. Propune ca aceste persoane să facă o activitate mai atipică pentru ei, să poarte un articol vestimentar mai colorat, să meargă la karaoke sau să facă un filmuleț amuzant pentru prieteni.
Sergiu a experimentat personal frica de a se exprima în public în cadrul unui concert pe care trebuia să îl susțină. Acesta spune că era foarte anxios înainte de a intra pe scenă, iar o sursă a acestei stări era faptul că nu a avut suficient timp pentru repetiții. Pentru a trece peste, Sergiu a făcut câteva exerciții fizice înainte. Astfel, „am eliberat dopamina și am reglat nivelul de cortizol. De asemenea, este bine să facem și unele exerciții de respirație”.
„Am început să râd de mine la microfon, în timp ce îmi citeam discursul”
Remus Dragu a trecut și el printr-o experiență similară. Este student la Facultatea de Economie și de Administrare a Afacerilor din Timișoara. Prima și singura experientă a acestuia în care a vorbit în fața unui public a fost în clasă a opta. Acesta a fost șef de promoție, iar la sfârșitul anului a avut de susținut un discurs în față colectivului școlii. Remus menționează că, în momentul susținerii discursului, a simțit cum începe să îi tremure tot corpul de la emoții. Acesta spune că a ales să trateze această situație cu amuzament, astfel că a început să râdă în timp ce își citea discursul de pe foaie.
„Nu m-a ajutat atât terapia, cât faptul că am înțeles că am o problemă”
Anda Sofian, elevă la Colegiului Național „Iancu de Hunedoara”, s-a confruntat și ea cu teama de a vorbi în public. Încă de mică a fost deschisă, îi plăcea să vorbească, motiv pentru care, în clasa a șasea, a fost trimisă de profesoara sa de română să recite o poezie în cadrul unei serbări de 1 decembrie din oraș. Aceasta spune că a început să simtă emoții foarte mari și că a încercat să renunțe, însă nu a fost posibil acest lucru. S-a urcat pe scenă, a recitat trei versuri, iar la al patrulea s-a blocat. Anda își amintește cum „vedeam doar reflectoarele, care simțeam că mă orbesc, și cum nu puteam să respir”. După această experiență, a început să aibă o frică enormă de scenă și de vorbit : „Am mers la terapie, mi-am dat seama că e o amintire traumatizantă”.
Anda spune că terapia nu a ajutat-o atât de mult, cât a ajutat-o faptul că a înțeles că are o problemă. Până în clasa a noua, îi era ușor să se exprime în față colegilor săi, însă a refuzat să mai participe la evenimente. În cadrul Balului Bobocilor din clasa a noua, aceasta a urcat pe scenă, refuzând ca orice persoană apropiată să se afle în public. Astfel, Anda spune că a reușit să se concentreze pe străinii prezenți, care, în opinia ei, păreau prietenoși, și să se simtă bine pe scenă. După această experiență plăcută, s-a alăturat clubului de dezbateri al liceului, menționând că „mișcarea aceasta a fost una dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut pentru frica mea de vorbit în public, pentru că fix pe asta se baza”. Spune că dezbaterile au învățat-o să vorbească mai bine și i-au oferit încrederea de a vorbi cu oricine, indiferent de numărul de persoane. Anda povestește că, la început, îi era frică înainte de fiecare discurs, dar, în timp, cu mult antrenament, a reușit să treacă, în mare parte, peste această fobie: „Chiar a reprezentat o schimbare în modul meu de a comunica cu oamenii. Acum nu îmi mai este frică să îmi expun opinia sau să vorbesc, chiar dacă oamenii mă vor critica sau nu o să fie de acord cu mine”.

Psihologul Beatrice Țolea spune că frica de a vorbi în public poate reprezenta o tulburare de anxietate în cazul în care consecințele acesteia se resimt în mod frecvent în viața de zi cu zi. Recomandarea acesteia este intervenția psihoterapeutică, în cadrul căreia pot fi utilizate protocoale care vizează antrenarea persoanei pentru a depăși această fobie. Psihologul spune că „această formă de terapie, cel mai adesea cea cognitiv-comportamentală, este concepută astfel încât să ajute individul să identifice tiparele de gândire care îi cauzează și susțin stările negative, și să le înlocuiască cu alternative sănătoase”. De asemenea spune că, de-a lungul timpului, a interacționat cu persoane care au avut această problemă, iar pentru a o rezolva i-a sprijinit în procesul de autocunoaștere și de înțelegere a propriilor mecanisme de gândire.