Mi-am strâns rochița în pumni și am ieșit să o caut pe mama. Era iunie și aveam aproape trei ani. Eram la ziua unei prietene. Mama citea pe o bancă din curtea clădirii unde se ținea petrecerea. În spatele ei, trei copii un pic mai mari decât mine se jucau și făceau gălăgie. M-am apropiat repede și i-am spus mamei să mergem înăuntru, să nu ni se întâmple ceva. „Arată ciudat”, țin minte că am spus despre cei care se jucau la câțiva metri de noi. Mama s-a oprit o clipă și s-a uitat la mine. „De ce să plecăm? Ei nu-s copii ca tine?” Doar atât mi-a spus mama și a întors pagina.
Prima amintire a unei persoane datează, în general, de pe la mijlocul celui de al patrulea an de viață, adică în jurul vârstei de trei ani și jumătate. Totuși, unii spun că își amintesc momente din primii doi ani de viață sau chiar dinainte să se fi născut. Cei mai mulți oameni, însă, nu-și amintesc nimic din ce s-a întâmplat înainte de a avea trei ani.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Sigmund Freud, cunoscut ulterior drept părintele psihanalizei, a observat că pacienții lui adulți aveau dificultăți în a-și aminti primii lor ani de viață. Pornind de la cazuri particulare, Freud a pus un nume incapacitații adulților de a-și aminti perioada copilăriei mici – amnezia infantilă sau amnezia copilăriei.
De-a lungul timpului s-au formulat diverse teorii despre motivul pentru care nu ne amintim o bună perioadă din viață. Conform unui studiu publicat de Cold Spring Harbour Laboratory, teoriile cognitive susțin că abilitatea de a reține amintiri detaliate se leagă de dezvoltarea limbajului și conștientizarea unui sine. Totuși, cercetările ulterioare au arătat că și în cazul animalelor se poate vorbi despre amnezia infantilă, fapt pentru care fenomenul nu poate fi explicat în termeni strict umani. Alte teorii care încearcă să explice fenomenul sunt teoriile biologice, care se axează pe funcționarea creierului la copii.
Am auzit de multe ori că „mintea unui copil e ca un burete” – și e adevărat. Conform unui articol publicat de BBC, în creierului unui bebeluș se formează aproximativ 700 de căi neurale în fiecare secundă. Paradoxul fenomenului vine exact din acest punct: de ce au adulții atât de puține amintiri din perioada în care au cea mai mare capacitate de învățare?
Într-un articol postat în cadrul National Center for Biotechnology Information (NCBI), cercetătorii au arătat că amnezia infantilă este cauzată de subdezvoltarea creierului copilului, care împiedică formarea de amintiri. Mai exact, hipocampul, care joacă un rol important în procesul memorării, nu este destul de dezvoltat. Ipoteza formulată de unele studii în neuroștiință este că formarea de neuroni în creierul copilului mic împiedică stabilirea conexiunilor necesare pentru amintirile de lungă durată.
Putem avea încredere în primele amintiri?
În clasa a X-a, la Psihologie, am vorbit despre primele noastre amintiri. După oră, un coleg a venit lângă banca în care stăteam. „Eu îmi amintesc ceva de dinainte să împlinesc un an. Văd și acum camera în care eram.” Întrebat dacă e sigur că aceea e prima lui amintire, a răspuns fără să ezite – era convins că poate să-mi relateze întâmplarea exact așa cum a fost ea.
Un studiu realizat pe mai mult de 6.000 de respondenți, a arătat că aproximativ 40% dintre participanți susțineau că prima lor amintire datează dinaintea vârstei de doi ani, iar 14% erau siguri că își amintesc episoade din primul lor an de viață. Cu toate acestea, cercetătorii spun că amintirile de la vârste atât de fragede sunt neuzuale și foarte improbabile. Mai mult, ele sunt considerate cel puțin alterate, dacă nu chiar fabricate în totalitate.
Pentru patru din zece oameni prima amintire este ficțională, scrie într-un articol publicat de BBC. Astfel, chiar dacă unii dintre noi par să-și amintească un anumit moment din copilărie, se prea poate doar să fi văzut o poză din acel moment sau să fi auzit o poveste spusă de altcineva. Informația primită este apoi convertită în ceea ce ulterior considerăm a fi o amintire veritabilă.
Povestea noastră, scrisă de alții
Dacă o poză poate să ne conducă spre construirea unei amintiri ficționale, pot și cuvintele să facă acest lucru? Mai exact, poate un străin să ne convingă de o amintire pe care nu știam că o avem? Julie Shaw, cercetător psiholog la Universitatea din Londra, a arătat la BBC că este posibil ca oamenii să fie convinși că au săvârșit o crimă. În cadrul a trei interviuri, participanților li s-au pus mai multe întrebări care să stimuleze construcția amintirii comiterii crimei. Rezultatul? 70% dintre respondenții experimentului au generat, la sfârșit, o amintire falsă a unei crime comise cu mulță ani în urmă. Mai mult decât atât, aproximativ 75% din aceștia au oferit descrieri amănunțite ale polițiștilor care s-ar fi ocupat de caz.
Experimentul poate fi o explicație a tendinței unora dintre noi de a deveni protagoniștii evenimentelor inedite la care nu am fost prezenți. În același timp, rezultatele obținute în urma studiului demonstrează cât de vulnerabili mental suntem.
Momente care devin puncte de plecare
Prima amintire este rareori neutră din punct de vedere emoțional, spune Catriona Morrison, profesor la Universitatea din Bradford, într-un articol publicat de NewStatesman. Deseori, amintirea este asociată cu o emoție puternică – frică sau surpriză, de exemplu.
Cosmina era într-unul dintre primii ei ani de grădiniță. Într-o zi, un fotograf cunoscut din oraș a venit să le facă niște portrete. „Pentru ce, asta chiar nu mai știu. Dar mai știu că atunci când educatoarea și fotograful m-au chemat la poză în cealaltă sală, am început să plâng foarte tare.”
Așa cum uităm oameni și locuri, de multe ori uităm și experiențele traumatizante din copilărie, afirmă International Society for Traumatic Stress Studies. Pentru persoanele care au trăit în primii ani de viață momente foarte stresante, cum sunt războaie sau decese ale persoanelor apropiate, s-a observat o tendință a creierului de a înlătura amintirile dureroase. Pentru psihanaliza freudiană, refularea, „împingerea unor trăiri psihice în afara conștiinței”, este un eficient mecanism de apărare.
Evenimentele din familie, precum zilele de naștere, pot, de asemenea, contura primele amintiri. Alexandra Borșan îmi spune că își amintește ziua în care a împlinit trei ani. Familia ei stătea, pe vremea aceea, într-o garsonieră, într-un „bloc de familiști, cu foarte multă lume pe palier.” La ea veniseră doi vecini, un pic mai mari ca vârstă. Dintre cei doi, își amintește de o fată de vreo șapte ani. „Parcă o chema Andreea. Mai știu că ea stătea pe fotoliul din față, iar eu stăteam în pătuțul meu. Ne dădeam pase cu o minge mică. La un moment dat, fata a încercat să mă dea jos din pătuț și cred că greutatea mea era…” Alexandra nu-și termină ideea. Se oprește pentru un moment și râde. „…greutatea mea era peste puterea ei. Și s-a dezechilibrat. Și cam atât îmi amintesc din ziua aia.”
Totuși, nu toate primele amintiri sunt legate de un moment cheie din viața noastră. Andrei Mara își amintește că avea patru ani și stătea pe canapea acasă. „Nu se întâmpla nimic și mi-am zis «O să-mi amintesc momentul ăsta.» Și mi l-am amintit.”
Daciana Pop avea 3-4 ani. Stătea afară, în fața blocului, împreună cu mama ei. Pe lângă ele au trecut o fetiță și bunica ei. „Ce m-a marcat pe mine și ce țin minte și în ziua de astăzi a fost rochița purtată de fetiță – o rochie de copii, foarte elegantă, roz. Da, prima mea amintire este despre o fetiță într-o rochie roz.”
Uneori, formarea amintirilor depinde și de persoanele alături de care eram la momentul respectiv. Andreea Neag era cu bunicul ei când învăța să meargă pe bicicletă. „Îl tot strigam ca să mute «borovanu’» de aproape o palmă din fața mea. Dar nu mai știu câți ani aveam, vreo patru sau cinci, cred.”
Ilustrație de Cristiana Ștefănescu
Pentru Vivien Guiaș, prima amintire e legată de prima dată când a mers acasă la bunica ei. Avea „nu mai mult de trei ani”. „Soarele apunea și razele erau mai portocalii în camera mare. Bunica a scuturat cearșaful și se vedea cum zboară praful în lumină. Pe vremea aceea credeam că particulele de praf dansează și am început și eu să bat perne să imit ce văzusem la ea. De atunci mereu când văd apusul îmi vine în minte momentul ăsta.”
Poate uitate, poate estompate, dar niciodată neînsemnate
Chiar dacă anumite momente din viață sunt estompate, asta nu înseamnă că nu au efect asupra noastră. Într-un articol publicat de WHYY, Bridget Callaghan, cercetător de la Universitatea din California, subliniază că cele mai evidente efecte sunt la persoanele care au fost neglijate sau abandonate în copilărie. Totuși, nu doar în cazul acestora efectele sunt sesizabile. Cu toții resimțim, dacă privim retrospectiv, ecouri ale acelei prime capturi a unei realități subiective.
Cosmina face o pauză. „Probabil că acolo este rădăcina introvertirii mele.”, îmi spune cu un zâmbet. Dacă ar fi să lege amintirea ei de prezent, Daciana crede că e vorba despre „fascinația pentru tot ce e frumos.” Acum, la 19 ani, Vivien, pe de altă parte, se gândește că de atunci acordă mai multă atenție detaliilor și poate admira mai mult lucrurile simple. „Mai târziu am început să admir cum trece lumina prin frunziș sau cum pe apă se formează mici cercuri.” De prima amintire se leagă, pentru Vivi, și latura ei artistică. „Încerc și acum să reproduc, în rarele momente când pictez, acea senzație pe care am trăit-o atunci pentru prima dată.”
Amintirea mea se creionează în jurul a două cadre, pe care le-aș desena, dacă aș ști să desenez. Văd și acum mâinile mamei cum mută pagina cărții pe care o citea. Apoi, privirea mi se mută un pic mai sus, pe chipul unuia dintre băieții care râdeau. Și totuși, simt că există un motiv pentru care îmi amintesc atât de bine cele întâmplate – e părerea de rău că judecasem pe cineva necunoscut.
Se pare că amintirile nu sunt simple „înregistrări” ale trecutului, ci, mai degrabă, reprezentări ale propriei persoane în trecut. Și cu toate că putem crede că prima amintire nu e importantă, ea e, probabil, un punct de plecare pentru felul în care privim lumea, și, indirect, pentru felul în care ne privim pe noi înșine.
