Stau în autobuz și mă uit pe geam. Între două melodii, se face liniște. Aud dintr-odată voci necunoscute – două doamne vorbesc despre „vremurile în care trăim”. Subiectele sunt cele uzuale: sănătatea publică și învățământul românesc. „Nici cu școala asta nu mai știi ce îi”, spune una dintre cele două. Discuția continuă pentru câteva minute, concluziile sunt clare – copiii au multe teme, profesorii întârzie la orele online. Conversația, însă, se termină brusc – autobuzul a ajuns în stație și fiecare își vede de nemulțumiri pe drumul său.
Despre învățământul românesc se vorbește constant, iar școala online este doar un subiect relativ nou, cu potențial mare de a fi criticat. Oricum ar fi el, învățământul – cu precădere învățământul românesc – a fost și este privit deseori drept elitist și nepotrivit nevoilor tinerelor generații. De la învățarea tablei înmulțirii în clasa a doua, până la programa de bacalaureat, au fost înșiruite în zeci de articole și comunicate aspectele care nemulțumesc publicul larg.
N-o să spun că nu mă nemulțumește nimic la învățământul românesc. Sunt și eu om, până la urmă. Ceea ce mă nemulțumește, totuși, mai mult, e că uităm să ne nemulțumească atitudinea noastră față de învățământ și față de învățare. De-a lungul timpului am auzit păreri ale colegilor mei de școală, ale oamenilor necunoscuți din autobuze, ale politicienilor, ale profesorilor. Iar după ce am auzit atâtea nemulțumiri am vrut să văd care e, de fapt, treaba cu învățământul românesc.
„Ce n-am învățat la școală”
Circulă pe rețelele de socializare o ilustrație voit sarcastică. Am văzut-o în mai multe forme, în mai multe limbi. În ilustrație, două cercuri: unul cu ce am învățat la școală (și, bineînțeles, nu mă ajută la nimic), iar celălalt cu ce nu am învățat la școală (și, bineînțeles, m-ar fi ajutat). În primul cerc, se vorbește despre gramatică, formule matematice și raționamente logice. În al doilea cerc, despre dezvoltare personală și modalități de a-mi gestiona finanțele personale. Despre bani și economie se învață la liceu, la orice profil ai fi. Dar atunci, în clasa a XI-a, nu pare domeniul economic atât de interesant – „La ce ne trebuie toți termenii ăștia?” După câțiva ani, însă, vrem să ne deschidem o afacere. Avem o idee și nu știm nici ce e capitalul.
Expertize și anticipări
„Da, bine, de parcă o să folosesc eu vreodată asta în viață…” Dacă n-am auzit de la alții această propoziție, probabil că am spus-o chiar noi. Într-un fel sau altul, știm noi că ceea ce învățăm nu o să ne ajute niciodată. Dacă, totuși, am auzit de undeva că ce facem la școală o să ne ajute la un moment dat, spunem că oricum nu e bine cum am fost învățați. Fie că e vorba despre biologie sau matematică sau engleză sau logică – anticipăm că în viitor ele nu vor conta pentru noi.
Sir Ken Robinson a fost un autor britanic și expert în Educație. În cel mai vizionat discurs pe care l-a ținut în cadrul TED Talk, Școala distruge creativitatea?, promovează, în ciuda titlului, importanța tuturor disciplinelor. Dacă stigmatizarea materiilor „de pe a doua pagină a catalogului” este încă foarte puternică în mentalul colectiv, Sir Ken Robinson pledează pentru cultivarea și aprecierea artei și a științelor umaniste, la fel de mult ca a științelor exacte.
„Școala ar trebui să ne pregătească pentru un viitor pe care nu-l vedem clar. […] Un lucru foarte interesant pe care l-am observat călătorind în lume: toate sistemele de educație au exact aceeași ierarhie a materiilor. În vârful topului se află matematica și limba maternă/limbile străine, apoi științele umaniste și la sfârșit de tot sunt artele. Aste este valabil peste tot în lume. Creativitatea este la fel de importantă în educația unui copil ca alfabetizarea și ar trebui să o tratăm cu același status.”
– Sir Ken Robinson
În clasa a 12-a, ajung în toiul unei discuții vădit zgomotoasă. E dimineață, înainte de prima oră. Ajung, ca de obicei, cu prea puține minute înainte de a se suna de intrare. „Pentru ce să îmi fac eseul ăla la filosofie? Ce-mi pasă mie de sensul vieții?” Strâmb un pic din nas când aud întrebările retorice și îmi pun cărțile pe bancă. Scrisesem pentru ora aceea, ca mulți alți colegi, eseul despre sensul vieții. În timpul orei, când două colege își citesc tema în fața clasei, mă gândesc că a învăța un pic de filosofie nu face parte din sensul vieții tuturor. Și îmi spun că e în regulă. Ironic e, însă, că persoanele care vorbesc despre filosofie ca fiind „neimportantă” îi găsesc importanța abia după ce absolvă liceul. Abia atunci paginile lor de Facebook se umplu de înțelepciune și cugetări filosofice. Abia atunci încep să citească Noica, Seneca sau Platon. Dar, e adevărat – niciodată nu e prea târziu pentru filosofie.
Exemplul filosofiei nu este nicidecum o excepție. Fiecare materie e „așa, în plus” pentru cineva. Excepție fac, periodic, materiile din care se dau examenele naționale. Dar nici ele nu scapă mai ușor. Sunt puse pe piedestal în fața celorlalte și, exact din acest motiv, sunt și atât de neplăcute pentru unii elevi din ani terminali. De fapt, probabil nu ele sunt atât de mult displăcute – ci examenele. Și, poate, nici chiar examenele nu sunt atât de puțin plăcute – ci notele.
Notele, cu siguranță, sunt, cel puțin uneori, neplăcute. „Oricum notele nu valorează nimic.” N-am avut niciodată nimic împotriva celor care chiar nu au acordat o atenție notelor – pentru că pe aceia nu-i deranjează că pentru alții ele pot conta. Cei mai vehemenți sunt, din nou, cei cărora le pasă, dar pretind că nu o fac. Îi știm cu toții, i-am auzit de nenumărate ori crezându-se victime ale sistemului. Se supără dacă alții, care muncesc, iau note mai mari decât ei și copiază de zece – sau de nouă, „să nu bată la ochi”.
Despre note, în 12 ani de școală, am învățat un lucru sigur: părinților le pasă de ele mai mult. Și nu, nu e vorba despre cei care întreabă ce note are copilul sau despre cei care au așteptări de la copilul lor. E vorba despre cei care ar face orice pentru notele copilului lor – vor suna jumătate de oraș să se plângă pentru nedreptate, vor amenința că merg la inspectorat și vor ajunge ori la școală, să se certe cu profesorul, ori îl vor suna să se certe. Oricare variantă e aleasă, copilul e mereu fără cusur, a fost nedreptățit și profesorul e vinovat. Nu exclud total că există și profesori rău intenționați, dar reacțiile exagerate pentru, vorba aceea, o notă, nu cred că merită.
Reacțiile exagerate ale părinților nu numai că atrag atenția în mod negativ asupra copilului lor, dar pot avea efecte mai grave pe termen lung. Mai mulți psihologi au vorbit despre problema presiunii pe care unii părinți o pun asupra copiilor lor. Impunerea unor standarde prea mari și concentrarea excesivă pe note și activități extracurriculare se pare că pot periclita dezvoltarea abilităților sociale și a compasiunii unui copil. În plus, fuga cu orice preț după succesul școlar poate duce la stres și anxietate. Pentru sănătatea mintală a elevilor, specialiștii sfătuiesc părinții să-și îndrume copiii spre a învăța cât mai mult – nu pentru note, ci pentru ei înșiși.
Cât investim în viitor
Legea educației naționale prevede, la art. 8, „minumum 6% din produsul intern brut” pentru finanțarea educației naționale. Totuși, chiar dacă potențial și legi există, România investea în 2019 doar în jur de 3,6% din PIB, deci aproximativ 38 miliarde de lei, în educație, conform UNICEF. Cu procentul alocat pentru educație în 2019, România se situa pe penultima poziție în Europa – doar Irlanda investește mai puțin decât noi în învățământ, portrivit Eurostat. În 2021, învățământul românesc primește doar 2,5% din PIB, scrie Scena9.
Deși în Constituție se declară că „dreptul la educație este asigurat prin învățământul general obligatoriu”, în ultimii zece ani, școala românească a pierdut prin abandon 451.895 de copii, declară Salvați Copiii. În 2019, 380.000 de copii între 3 și 17 ani nu urmau nicio formă de învățământ, iar în 2021, 278.000 de tineri între 18 și 25 de ani nu au studiile elementare terminate. La începutul pandemiei și începerea școlii online, 30% din elevii României nu aveau acces la tehnologie. Mai mult, statisticile arată că pe lângă aceștia, mai mult de 10% dintre cei care au acces la tehnologie, susțin că conexiunea lor la Internet nu este atât de puternică încât să poată participa la școala online.
Cu toate că olimpici avem, o bună parte dintre elevii României au dificultăți în a se descurca la examenele internaționale, arată rezultatele PISA din 2018. Conform Ministerului Educației, la evaluarea din 2018, doar 1% dintre elevi au obținut la citire performanțe foarte bune – „pot citi texte lungi, pot utiliza concepte abstracte, pot face diferența între fapte și opinii”. La matematică, aproximativ 3% dintre elevi au obținut rezultate foarte bune, iar la științe, doar 1%. Totodată, un pic mai puțin de jumătate dintre elevii din țară sunt analfabeți funcțional, nu pot rezolva operații aritmetice de bază și nu pot oferi explicații unor fenomene familiare, punctează EduPedu. Cu aceste rezultate, România a avut cea mai scăzută proporție a elevilor cu cele mai bune performanțe din Uniunea Europeană, unde proporția copiilor cu performanțe foarte bune este de patru ori mai mare.
În 2018, România a fost printre cele nouă țări care au dat testele PISA tipărite – celelalte 70 de țări au administrat testarea folosind calculatorul. Trei ani mai târziu, este planificată aplicarea digitală a testelor PISA 2021.
Cum încurajăm performanța
Despre olimpici vorbim puțin, iar atunci când o facem e la sfârșitul anului școlar. Atunci își aud numele în careu, când merg grăbiți în fața mulțimii după o diplomă. Primesc felicitări și aplauze, iar undeva, într-un colț, cineva spune că „oricum ăsta n-are viață”. Cam atât e cu olimpicii și promovarea lor. Dacă îi avem, sunt bine primiți. Dacă nu îi avem, școala a dat cumva greș.
„Alteori aveam olimpici.” Performanță a existat și există în continuare – chiar dacă investim puțin în educație. De exemplu, prima ediție a Olimpiadei Internaționale de Matematică s-a ținut în România, în 1959. În anii care au urmat, reprezentanții țării au urcat pe podium de 17 ori, iar de cinci ori au luat medalia de aur. În 2020, echipa României s-a situat pe locul 15 la aceeași olimpiadă, prezervându-și locul în topul celor zece țări cu cele mai bune rezultate din toate timpurile.
În ultimul meu an de gimnaziu, la olimpiada națională o prietenă luase premiul doi. Eram lângă ea când a deschis plicul cu premiul pentru punctajul ei. În loc de cei 100 de lei care am aflat mai târziu că trebuiau să fie acolo, avea doar 90. Și cu, și fără cei zece lei, nu ar fi ajuns nici măcar să-și plătească deplasarea de la ea din oraș până în locul în care s-a ținut olimpiada. Atunci mi-am spus că așa sunt „sprijiniți” elevii pe la noi. Totuși, datorită tuturor oamenilor dedicați – elevi, studenți, profesori – pe care i-am întâlnit până acum, cred sincer că speranță există.
