Bucuria din Sânmihaiu Almașului: copiii au prima sală de clasă în natură

Se spune că unde sunt mulți puterea crește. Suntem mai puternici când ne unim eforturile și lucrăm împreună pentru obiectivul nostru. Despre asta este vorba și în comunitatea de la școala din Sânmihaiu Almașului, unde povestea primei săli de clasă outdoor din sat începe cu oameni care se implică, aleargă pentru comunitate și doresc să doboare barierele interetnice.

Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca a dat startul unei campanii de strângere de fonduri pe Galantom, pentru construirea unei săli de clasă outdoor în Sânmihaiu Almașului, județul Sălaj. Oamenii au avut la dispoziție 14 zile să-i susțină prin donații. Ce a făcut tot procesul de strângere de fonduri mai interesant este implicarea ultra maratonistului Ianco Slovak, care a decis să alerge de la Cluj-Napoca la Sânmihaiu Almașului.

Ce a urmat a fost un efect de domino. Întreaga comunitate din jurul școlii s-a mobilizat. Atunci când Ionuț Cuibuș, profesorul de sport al școlii, a văzut mobilizarea unui om care nu-i cunoaște dar e dispus să facă un efort pentru ei, nu a putut rămâne indiferent. Așa că s-a alăturat turei de alergat, dar din direcția opusă, mai exact pornind din Zalău.

Ziua de 29 mai a fost o zi atipică în sat. La fiecare capăt al satului erau mulțimi de copii, profesori și voluntari, în așteptarea celor doi maratoniști, care au parcurs distanțe considerabile: 52 km Ianko și 31 km Ionuț. 

Toate acestea au făcut posibilă atingerea obiectivului strângerii de fonduri. Deși inițial doreau să strângă 7900 lei, au ajuns la 8400 de lei, bani pe care i-au folosit câteva zile mai târziu, pentru a duce la îndeplinire visul lor.

De azi, copiii învață în natură 

Pe 3 iunie 2021, echipa de la Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca a pășit în curtea școlii, cu motivația de a schimba ceva în bine, pentru comunitate. Pentru această acțiune s-au cumpărat mai mulți europaleți, care au fost folosiți pentru a crea zece băncuțe și o masă. Dis de dimineață, curtea școlii era deja plină de paleți normali, maronii care aveau să capete o nouă înfățișare cât de curând.

Când clopoțelul a sunat și copiii au coborât în curtea școlii, au fost uimiți de imaginea ce le stătea în față: instrumente de lucru pe jos, multe cutii de vopsele, paleți, fețe noi. Chiar și așa, au pășit încrezători și prietenoși, pentru a le oferi voluntarilor o mână de ajutor.

Această zi nu a fost doar despre a construi o sală de clasă outdoor, ci și despre a crea mai multe legături în comunitate. La școala din Sânmihaiu Almașului, majoritatea copiilor provin din medii defavorizate, familii foarte sărace și de etnie romă. Pentru ei, micul sat în care locuiesc e tot ce au, iar școala este locul unde evadează pentru câteva ore pe zi de la viața lor grea.

Simona Mureșan este una dintre educatoare. Am surprins-o în curtea școlii, șlefuind cu trudă o băncuță. Chiar dacă era foarte concentrată, și-a ridicat privirea pentru a mă saluta și a intra într-o mică discuție cu mine. Cu foarte multă sinceritate povestește oricui este curios să întrebe de viața din sat. Spune că la școală nu sunt colegi, ci este familie, și că întreg colectivul simte durerile fiecăruia. 

Ea lucrează de 15 ani în învățământ. Când este întrebată care e sentimentul de a preda unor copii într-un sat atât de mic, spune cu un zâmbet pe față că e un sentiment foarte plăcut: „În primul rând, dacă ești din sat și cunoști copiii și vezi că aportul tău este benefic în ceea ce privește educația lor, satisfacția este mult mai mare.” Simona le cunoaște familiile, anturajele, situațiile mai delicate cu care se confruntă. Acest lucru o ajută să se apropie mai mult de ei și să știe cum să interacționeze cu fiecare. Pentru copii, școala este un loc unde ei se retrag din problemele de acasă și vin alături de colegi și profesori, un loc în care se simt în siguranță. Chiar dacă familiile elevilor nu-și pot permite anumite materiale pe care să le folosească la școală, un sprijin mare a venit din partea școlii și a doamnei director. Întotdeauna s-a căutat o modalitate prin care orice copil care pășește pe poarta școlii să aibă asigurată o experiență educațională cât mai bună.

Curtea este împărțită în mai multe secțiuni. Într-un colț este un grup de bărbați, format din profesori de la școală, tătici, voluntari, care se ocupă de lucrul cu lemnul; vizavi de ei, un grup de fetițe vopsesc pietre care vor folosite ulterior pentru un joc de X și 0 pe noua măsuță făcută dintr-un butuc. Alții vopsesc deja băncile, alții mai cară lemne. Un lucru este sigur: nimeni nu stă degeaba. Chiar dacă ziua este foarte călduroasă și sunt doar câteva locuri umbroase în curte, copiii nu se lasă încetiniți de acest lucru. Caută constant să lucreze ceva alături de noii prieteni care îi ajută să construiască o clasă unde vor putea să se conecteze cu natura, în timp ce învață.

Totuși, într-un colț, la umbră, patru fetițe se odihnesc. Profit de oportunitate și mă apropii de ele. La început sunt foarte timide. Chiar dacă le adresez câteva întrebări deschide, răspunsul este tot „da” sau „nu” și nici măcar nu mă privesc în ochi. Pentru niște copii care au crescut toată viața într-un sat, mai ales având posibilități reduse acasă, nu este suficient să fii amabil și formal cu ei. Este nevoie de o apropiere. Unii dintre ei au descoperit și partea urâtă a lumii, respingerea, batjocura, discrepanța dintre ei și alți copii cu mai multe posibilități. În mână aveam un aparat foto. Nu eram sigură dacă vreodată au mai văzut unul, așa că mă hotărăsc să pun pentru un moment pauză și să încerc să le cunosc cu adevărat. Începem o discuție destul de greu. Chiar dacă am zâmbit și le-am asigurat că totul e în regulă, au avut o oarecare reținere. În final am ajuns să iau loc lângă ele și să le prezint aparatura. Am ascultat împreună sunetele de ambianță de pe recorder, le-am explicat cum funcționează un aparat foto, iar la final, pentru a pune în practică mica lecție de tehnologie, am filmat un mic interviu. Deja au fost mai degajate. Cu fiecare întrebare adresată, erau tot mai deschise. Ba chiar au început să vorbească una peste alta, din dorința de a-mi răspunde. Le-am întrebat ce înseamnă faptul că vor avea o sală de clasă nouă. Mi-au răspuns zâmbărețe că se vor juca și se vor relaxa pe bănci, dar și că doamna lor profesoară le-a promis că vor ieși mai des afară, dacă vremea este de partea lor. 

Nu au nevoie de lucruri sofisticate. Ei știu deja cum e să ai o viață modestă

După o discuție cu oricare dintre ei, îți dai seama că tot ce trebuie să faci este să le vorbești simplu, delicat și cu sinceritate. Pentru ei, un zâmbet contează, o vorbă bună e începutul unei conversații, iar chiar și un simplu semn de salut, pe care îl faci cu mâna unui copil din cealaltă parte a curții, care e mai timid, contează.

Lângă grupul de fetițe se află doi băieței. Când mă observă că mă uit la ei, se opresc din joacă și devin timizi. Stau pe loc și mă privesc. Îmi doresc să-i încurajez, așa că le fac cu mâna. Răspunsul nu vine înapoi. Doar privesc în pământ. Decid să le fac o fotografie, pentru a avea o amintire cu ei. Au fost foarte simpatici. Unul dintre ei nu avea mai mult de 6 ani și, după calculele mele, avea o înălțime de aproximativ 1.20 m. Mi s-a părut foarte micuț. Însă în momentul în care am decis să le fac o fotografie, băiețelul cel mic, al cărui nume nu l-am aflat, a început să își arunce jucăria în aer, iar celălalt băiat să o prindă. Am râs, iar asta i-a motivat să continue jocul. A fost o imagine foarte drăguță. Singurul lucru care m-a surprins a fost jucăria, care de fapt nu era o jucărie, ci o simplă sticlă de plastic de 0.5 l. Dar pentru ei era obiectul distracției. O aruncau în aer, o prindeau, o luau de la capăt, râdeau, mă priveau să vadă dacă râd și eu și continuau fericiți. 

Observând micile detalii din curtea școlii, sunt impresionată când mă întorc spre colțul unde se construia de zor clasa. Aceasta prindea contur deja. Nu mai era un colț cu doi copaci. Era un colț cu 10 băncuțe, cu o masă, cu mulți oameni în jur, care au terminat de șlefuit și vopseau.

Trecuse ceva timp de când au început munca, așa că lumea avea nevoie de energie. Raluca, una dintre voluntarele de la Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca, a venit cu câteva idei de energizere. Un energizer este un joc care este menit să aducă împreună tot grupul, făcând o activitate fizică amuzantă, care te lasă la final cu un sentiment de energie și destindere. Majoritatea jocurilor de acest fel sunt haioase. Primul joc a fost de imitație. Ralu i-a strâns pe toți în cerc, deopotrivă copii și adulți, și a început să facă niște mișcări care au lăsat întreaga curte cu un zâmbet pe buze. Este amuzant să vezi o persoană care face mișcări caraghioase, dar când vezi că 70 de oameni intră în joc, fără să le pese de ce zic ceilalți, cu încredere în prietenii lor că nu îi judecă, este și mai frumos. Așa am ajuns în punctul în care toată lumea se lăsa pe vine, dădea capul pe spate, scotea limba și în timp ce se clătina cânta „A-ci-chi-cea A-ci-chi-cea.” Școala nr. 1 Sânmihaiu Almașului este singura școală din sat, dar după jocul care a urmat, cu siguranță cei din satul cel mai apropiat cu școală, i-au auzit pe copii eliberându-se de frustrări și griji. A fost un joc în care copii și-au testat plămânii, să zicem. Mai exact, grupul de 70 de oameni s-a divizat în două. Pentru un moment nu au fost fost colegi de echipă, pentru că provocarea a fost de a vedea cine țipă mai tare. Rezultatele au fost pe măsură. Nu știm dacă sătenii s-au speriat, dacă animalele din sat au intrat rapid în cotețe sau dacă școala din celălalt sat ne-a auzit cu adevărat, dar a fost un moment de eliberare, iar copiii au râs copios. 

O lecție pe care am învățat-o, atât de la Raluca, cât și de la doamna director, Lavinia, este că pentru acești copii nu va fi de înțeles dacă mergi și joci împreună cu ei un joc de cultură generală sau ceva foarte sofisticat. Deocamdată, pentru ei nu este momentul. Dar a fost momentul de afirmare și eliberare când s-au jucat aceste jocuri sau când doamna director a adus o boxă mare din mașină și le-a pus muzica lor preferată. Câteodată, nu este despre a face ceea ce știi că ți-ai dori tu pentru ei, ci este despre a te pune în situația lor, de a-i înțelege pe fiecare și a le oferi ceea ce știi că îi face fericiți. Ei nu vor comunica dacă le critici stilul de viață. Nu vor comunica dacă le critici stilul muzical pe care îl ascultă. Dar dacă ești acolo, trăiești ce trăiesc și ei, iar ei observă că nu ești rușinat, că nu râzi de ei, le-ai câștigat încrederea. 

Tot muzica a adus lângă mine, în pași de dans, o tânără foarte simpatică, pe nume Maria. Are 13 ani și locuiește în Sânmihaiu Almașului, evidențiind că lucrul acesta o face foarte mândră. În ochii ei căprui puteai vedea sclipirea când îmi spunea că se bucură că nu trăiește în alt oraș sau altă țară. Ea este recunoscătoare că locuiește în acest sat, despre care unii nu au auzit sau despre care au auzit, dar cu siguranță nu s-ar muta acolo. Ceea ce pentru unii pare un mediu mai puțin plăcut de a trăi, pentru ea este motivul care nu ar face-o să se mute niciunde. 

După partida de dans din curtea școlii, copiii au continuat să vopsească. Au fost foarte nerăbdători să se echipeze cu mănuși și să pornească spre băncuțe, cu pensulele pregătite. În timp ce vorbeau, îi puteam auzi cum spuneau: „Să nu uităm că asta e banca noastră. Să o recunoaștem!” sau „De acum, aici o să fiu în fiecare pauză.” 

Au muncit împreună, copii, profesori, părinți, voluntari, ore întregi, pentru a finaliza băncile. 

A venit momentul relaxării și al mesei de prânz. În Sânmihaiu Almașului nu există nici restaurante, nici firme de catering. Cel mai ușor este să-ți imaginezi un sat cu multe case micuțe pe partea stângă și partea dreaptă, în care, de la drumul principal, nu se vede nici măcar un magazin alimentar. 

La masa unde se împărțeau sandwich-uri s-a făcut o mare coadă. Copiii au mers să-și ridice prânzul: o lipie cu snițel și o sticlă de apă. Unii dintre copii era atât de micuți încât aceste două lucruri le dădeau bătăi de cap în a le căra. 

Și, cum am zis, pentru că nu există niciun restaurant în sat, sandwich-urile au fost aduse din altul. În graba de a veni cât mai repede, s-au ratat 17 sandwich-uri, adulții rămânând fără mâncare. Cele care au rămas s-au împărțit câtorva dintre ei. Însă lucrul pe care l-am auzit la mai multe profesoare atunci când li se oferea un sandwich a fost: „Nu. Eu pot să mai aștept. Da-ți-le copiilor întâi.” Nu a fost o zi ușoară pentru nimeni, nici pentru adulți. Activitatea a început la 9 și deja era ora 15. Fizic obosești, indiferent de cât de brav ai fi. Însă profesoarele au conștientizat că pentru unii copii poate masa de la ora 15 era prima masă pe ziua aceea. Simona, învățătoare, a menționat un lucru care dovedește iubirea profesorilor din Sânmihaiu Almașului pentru copii: „Uneori îi neglijăm pe copiii noștri de acasă, fiindcă venim la școală și sunt copii care vor o îmbrățișare și le-o oferim. Ne dedicăm.” Când ajung acasă, poate nu au timp să petreacă mult timp alături de familie, însă la școală sunt 100% dedicați pentru acești copii, ca și cum ar fi ai lor. 

Odată ce masa de prânz s-a încheiat, copiii și părinții au început să meargă ușor spre case. Treaba era deja aproape terminată. Singurele lucruri care mai trebuiau puse erau câteva umbrare. Ușor, ușor, curtea se golește. Nu mai este așa veselie ca atunci când copiii erau aici. În același asentiment parcă era și vremea, căci în scurt timp s-a înnorat, semn că trebuie să ne ducem munca la bun sfârșit. 

Voluntarii și profesorii au rămas pentru a finaliza clasa. Ei încep să lucreze la micile detalii: un ultimul retuș la cele două biblioteci, agață un hamac, umbrarele se instalează și deja vine momentul când și ultimii dintre noi trebuie să ne luăm la revedere. 

Ziua această minunată pentru comunitatea din Sânmihaiu Almașului se încheie cu un cerc de recunoștință, unde fiecare mulțumește unul altuia pentru ajutor. Chiar și voluntarii le mulțumesc profesorilor, pentru că, până la urmă, nimic nu ar fi fost posibil fără efortul comun.

REPORTAJ video: 

Adela Vasa, una dintre voluntare, stă lângă stâlpul cu indicatorul „Împreună mai puternici” și zâmbește satisfăcută, în timp ce privește spre clasă. Pentru ea, este primul eveniment la Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca. Ziua a fost pe gustul ei: mulți oameni, mulți copii, activități amuzante. Își încheie ziua cu fericire și cu un gând: „O mână de ajutor este întotdeauna binevenită. Îmi doresc să se implice cât mai mulți oameni în asta, pentru că împreună suntem mai puternici.”

Bilanțul zilei de 3 iunie pentru Școala Gimnazială din Sânmihaiu Almașului arată cam așa: o sală de clasă outdoor finalizată, două biblioteci care așteaptă să fie frecventate de către copii sunt instalate, un hamac numai bun de legănat așteaptă doritor la copac, profesorii școlii sunt fericiți, voluntarii sunt mulțumiți de munca tuturor, oamenii s-au apropiat mai mult unii de alții, în ciuda etichetelor rasiale, iar copiii sunt cei mai câștigați.