Bodyshaming – album de vorbe în vânt

„Îți stătea mai bine cu părul lung”, aud în surdină. Tocmai ce l-am tuns, după doi ani în care am căutat curajul. Încerc să uit. Comentariul persistă. Îmi stătea mai bine? Contează? Discuția se încheie, întrebările rămân.

Acum, mai mult ca niciodată, ni se spune constant să ne schimbăm aspectul. Revistele, articolele de blog și emisiunile TV ne asaltează cu tematici despre cum să slăbești „în câteva zile”, cum să pari mai subțire „instantaneu”, fără a ști de fapt nimic despre noi, cu atât mai puțin aspectul nostru. Sitcom-urile se folosesc de corpurile personajelor supraponderale ca sursă a comicului.

Acesta este un exemplu de bodyshaming pe care îl întâlnim peste tot. A devenit o normă să criticăm aspecte ale corpului nostru sub formă de experiență de conectare cu prietenii – dacă toți ne urâm corpurile, ne face să ne simțim conectați și uniți. Bodyshaming-ul (a te critica pe tine sau pe ceilalți pe baza aspectului fizic) poate duce la un ciclu vicios de judecată și critică. Mesajul general pe care îl primim este că ar trebui să ne luptăm pentru un corp perfect și să găsim modalități de a ne ascunde defectele. Dacă nu o facem, ne simțim expuși riscului de a fi ținta comentariilor.

Bodyshaming-ul se manifestă în diferite forme, dar își păstrează din consecințe, indiferent de modul în care este livrat.

• Criticarea propriului aspect, printr-o judecată sau o comparație cu o altă persoană. („Sunt atât de urât în ​​comparație cu ea.„ „Uită-te cât de largi sunt umerii mei”)
• Criticarea aspectului altei persoane în fața ei („Cu coapsele acelea, nu vei găsi niciodată un partener”)
• Criticarea aspectului altei persoane în absența acesteia („Ai văzut ce poartă astăzi? Nu o avantajează. ” „Măcar nu arăți ca ea!”)

Bodyshamingul la locul de muncă

Deși subiecte divergente la o primă impresie, bodyshaming-ul și locul de muncă își găsesc punctul de convergență în societatea de azi. Fiind un cadru social, greutatea și dietele sunt subiecte populare de conversație. La masa de prânz se înregistrează cea mai mare rată de sfaturi nesolicitate despre ceea ce mănânci. Mai mult, tendința de a accentua bunăstarea angajaților prin programe de fitness, are atât consecințe pozitive, cât și negative. Deși aceste programe pot fi benefice din multe puncte de vedere, ele subliniază, de asemenea, pierderea în greutate ca o prioritate importantă pentru sănătate. Acest lucru poate duce atât la o imagine de sine disfuncțională, cât și la bodyshaming. Totodată, persoanele supraponderale sunt adeseori ignorate în ceea ce privește oportunitățile promoționale.

De ce bodyshaming?

De ce, când suntem supărați, enervați sau intimidați de cineva, ne implicăm în criticarea aspectului lor? Erika Vargas, psiholog clinician la clinica Walden’s Braintree, încearcă să găsească explicația din spatele fenomenului cu puternice consecințe psihice. Concluzia la care ajunge Erika e faptul că bodyshaming-ul e o alternativă mai bună pentru cei impulsivi.

„Oricum, ea e mai urâtă”, poate fi o apărare favorabilă în aceste situații, în special în perioada adolescenței și a vârstei adultului-tânăr. În anumite privințe, e mai ușor să ataci prin comentarii care vor răni, cum ar fi cele ce vizează aspectului fizic, mai degrabă decât exprimarea a ceea ce se întâmplă cu adevărat emoțional. Spunând: „Sunt foarte rănit de modul în care prietenul meu m-a tratat” sau „Sunt îngrozit de pierderea acestei prietenii” ne deschidem și ne simțim mai vulnerabili. Comentariile de bodyshaming sunt mai comode și mai lejere de adoptat pentru mulți dintre noi”.

Erika Vargas

Nu ești doar tu

Avem tendința de a crede că experiența noastră e una individuală, că suntem singuri și cei din jur nu înțeleg. Ca indivizi ai secolului XXI, bodyshaming-ul e însă o experiență colectivă, la care iau parte chiar și cele mai apreciate vedete.

Cântăreața și actrița Selena Gomez s-a deschis publicului povestind despre cum a afectat-o bodyshaming-ul  în urma luptei cu boala lupus. Confruntându-se concomitent cu probleme la ficat și tensiune arterială, activitatea fizică i-a fost redusă. În consecință, aspectul vedetei a suferit mici modificări, dar care au fost aprins ațintite de fani. Deși pentru Selena imaginea corporală era doar o consecință a medicamentației, comentariile dure la adresa ei au afectat-o, așa cum declară într-un interviu pentru publicația ET.

„De data aceasta au ajuns la mine, m-au dat peste cap”

Un alt exemplu șocant o implică pe Kelly Clarkson, care a fost victima prezentatorului de la Fox News. Acesta a afirmat odată cu prezentarea ei că „ar putea să renunțe la pizza pentru o vreme, dar are o voce grozavă.” Drept răspuns, coechipierul i-a atras atenția asupra faptului că aceasta a născut de curând.

Ce s-a schimbat

Bodyshaming-ul a ajuns o problemă atât de toxică încât primarul Londrei, Sadiq Khan, a decis că spațiile de transport din Londra nu vor mai avea voie  să afișeze reclame care pot cauza probleme de încredere corporală. Vorbind despre decizia sa de a interzice astfel de reclame, Khan a comentat: „Ca tată a două fete adolescente, sunt extrem de îngrijorat de acest tip de publicitate. Poate să-i înjosească pe oameni, în special pe femei și să-i facă să se simtă rușinați de corpul lor. Este timpul să se termine.” Așadar, în stațiile de metrou, autobuz, tren și pe indicatoarele stradale nu se mai regăsesc astfel de imagini ce pot induce în subconștient anumite norme ale frumuseții.

Totodată, platforma de dating Bumble este prima care interzice bodyshaming-ul. Platforma care încurajează femeile să fie primele care abordează partenerul, este prima care folosește algoritmi automați care detectează orice comentariu ofensiv despre aparența cuiva. Creatorii doresc să implementeze un spațiu sigur și respectabil. Aceste comentarii vor fi evaluate ulterior de un moderator uman, care va trimte un avertisment sau va interzice utilizatorului să acceseze platforma.

Album de replici care rămân

Pentru cei ce nu au trăit experiența bodyshaming-ului, e greu de imaginat. Pentru cei mai puțin norocoși, e greu de retrăit. Pentru cei ce au spus și nu au înțeles, e o lecție de empatie. Poveștile lor m-au schimbat. Citește, ascultă și înțelege – că un om e consecința altora.

„Baleno”

Când bodyshaming-u apare într-o perioadă în care încrederea în sine nu e stabilă, consecințele sunt extreme. Ioana, în paralel cu propria luptă, auzea constant comentarii despre modul în care arată și mărimea hainelor.

„Mă simțeam ca și un obiect pe care toata lumea voia să îl priveasca, însă nimeni nu voia să îl cunoască sau să vadă cum e cu adevarat, să vadă esența, nu doar aparența.”

Totul se întâmpla la școală, printre copii. În scurt timp, Ioana a început să poarte doar haine largi și să se înfometeze – un copil, la școală. „Eram o bucată de carne, așa mă simțeam”.

În aceeași lume, dar la distanță, Bianca trăiește același scenariu. La 6 ani, se mută de la țară într-un oraș urban, în care singurătatea se resimte în kilograme. Online, Bianca nu avea curajul să se expună, dar fizic era forțată să audă ce nu își dorea – „baleno”, „nu o chema pe grasa asta”, „de ce a venit si urâta asta cu noi”, „ce te uiți așa la mine, urâto”.

„Ajunsesem să mă uit în oglindă și să plâng pentru că mă durea să știu că nu sunt așa cum ar trebui să fiu în ochii lor. Mă uram, sincer. Îmi dădeam palme peste tot corpul și mă blamam. Constant. Eram rușinată cu mine. ”

„ai brațe de tiristă”

Iulia primește răspuns pe Instagram la o poză postată – „Ai brațe de tiristă”. Încearcă să găsească umorul din spatele comentariului, dar tot ce rămâne e frica – frica de anu fi destul de bun. „Chiar și după 2 ani, când iau un tricou pe mine mă gândesc la asta”. Îmi spune că persoana în cauză știa că avea deja probleme de imagine și se confrunta cu probleme de alimentație, dar a continuat să ofere remarci. Treptat, totul se înrăutățește. Iulia îmi spune că, paradoxal, „Corpul meu a ajuns să fie lucrul care mă afectează cel mai tare psihic”.

„pe tine nu o să te iubească nimeni dacă toată viața vei arăta așa”

Anca îmi atrage atenția că bodyshaming-ul nu e doar despre aspectul fizic, ci și despre alegerile estetice – machiaj, păr, vestimentație. Încă din copilărie, ea a ales părul scurt. „Mă strigau băiețel”. Îmi spune că nu a avut niciodată o figură atletică, dar a avut momente în care ea se simțea bine cu corpul său. Totuși, comentariile sunt nelipsite, indiferent de modul în care ne simțim. „Mereu era cineva care să îmi amintească că sunt grasă.” În copilărie era extrovertită, dezinhibată, gălăgioasă. Acum, după zeci de replici cu care se luptă, e timidă, își reprimă gândurile.

„Mi-a plăcut de un băiat și am slăbit 20kg. Aveam impresia că astfel mă va iubi, ceea ce în mod clar nu a fost cazul.” Bodyshaming-ul ne servește idei false. Dacă așa nu e bine, atunci cum? E vreodată cu adevărat bine?

„Prima oara cand am slăbit foarte mult, profa de franceză mi a spus „da ce ai dragă, tu esti bolnavă?” și automat mi a invalidat tot efortul depus, pentru că aveam impresia ca arăt ca un om bolnav. La o greutate normală arătam ca un om bolnav, la o greutate supraponderală eram bolnavă, mereu eram un om bolnav și nu înțelegeam ce trebuie să fac cu corpul meu ca să fiu acceptată.”

-Anca

Cu un trecut dur la școală, în clasă, la locul de joacă, Anca și-a sădit speranța în adulți – maturitatea trebuie să fie altfel, își imagina ea. La scurt timp, se lovește de un punct de turnură.

„La 12 ani am mers la un medic endocrinolog, care trebuia să imi dea un program de nuritie care să mă ajute. Mi-a spus „pe tine nu o să te iubească nimeni dacă toată viața vei arăta așa”.

Anca își caută propriile soluții. „Ar trebui să transformăm negativitatea într-o notă mai sfătoasă. Mi-a spus odată un prieten foarte bun -„hai Anca să mergem împreună la sală”, nu „vai ce grasă ești”. A venit cu un ajutor în care era implicat și el, nu am simțit că mă judecă și chiar m-a ajutat.”

„ERA PREA FRUMOASĂ PENTRU TINE”

După ce a fost refuzat de o fată, Tudor îi povestește unei prietene apropiate. Drept răspuns primește replica „Oricum era cam frumoasa pentru tine”. Ani mai târziu, Tudor se luptă cu aceleași cuvinte.

„Pe moment am înghițit vorbele și am zâmbit, dar în interior, pe termen lung, mi-au creat o foarte mare nesiguranță… despre cum arăt, despre cum mă privește lumea. Au trecut câțiva ani, în care în mintea mea mă defineam după propozitța asta, pană când am realizat care e adevărata mea valoare”.

Bodyshaming-ul nu are gen – are consecințe.

Când acesta se completează cu alte acte de violență, fizică sau verbală, crește în amploare. Ionuț îmi povestește despre exepriența ce combină invadarea intimității cu bodyshaming.

„Eram in clasa a V-a sau a VI-a și m-am dus la toaleta. Eram în cabina, cu ușa închisă și în picioare pentru că nu era foarte curat. Nu mă gândeam să mă uit în sus, de ce m-aș uita in sus? Aud dintr-o dată sunetul distinctiv de shutter de telefon cand face o poza. M-am uitat repede în sus și era un telefon ținut peste peretele dintre cabine, in așa fel încât să mă văd tot, din față. M-am încheiat repede și am ieșit, se auzea ras și unul fugea. Am luat-o după el. Era prietenul meu cel mai bun, culmea.”

Poza s-a propagat mai departe, iar comentariile au curs. O zi proastă se poate transforma într-o perioadă de regres. Indiferent de curaj, determianre și forță, o mică amintire, un flashback, rămâne mereu cu tine. „Până in ziua de azi când merg la baie într-un loc public și despărțitoarele nu merg de jos până sus, mai ales la școala, verific periodic daca este vreun paparazzi și mă gândesc la colegul acela.”

„SCOBITOARE”, „TU MĂNÂNCI CEVA VREODATĂ?”

Cu o constituție slăbuță, Alexandra a fost ținta numeroaselor atacuri de bodyshaming. Comentariile variază de la „Ai corpul unui baiatel de 12 ani”, „Esti mai plata ca Ungaria”, „Și peretele are mai multe forme ca tine”, la „Ai mancat ceva astazi?”, „Mai baga si tu un burger”, „O sa te ia vantul” sau „Tu traiesti din fotosinteza?”. De atunci, ea nu își găsește feminitatea și poartă constant o luptă între ceeea ce simte că este și ceea ce i se spune.

„Cand eram mai mica am încercat să fiu cât mai băiețoasă, respingeam tot ce era considerat feminin. Acum, am mai crescut și încerc progresiv să îmi explorez această latură feminină, dar constat ca niciun element extern, fie el o piesă de îmbracăminte, machiaj sau bijuterie, nu reușește să mă facă să mă simt suficientă.”

Pentru Beatrice, cea mai grea luptă au fost vizitele la rude. Ca o formă de evaluare constantă, tot ce auzea în surdină erau glume – „pune-te și manancă și tu ceva”, tu manânci ceva vreodată?”, “vezi nu mânca mult să nu te îngrasi”. Completate de bodyshaming-ul din partea băieților axat asupra comparațiilor între fete, au determinat-o să își modifice felul de a fi – „de când am intrat la liceu prefer să port haine largi pe cât posibil, care să nu arate prea mult cum arăt eu de fapt”.

Bodyshaming-ul nu are direcție – are consecințe.

Deși persoanele supraponderale par a fi mai afectate de acest fenomen, ușurința cu care se oferă păreri la adresa celor subponderale ne schimbă perspectiva. De multe ori, acestea sunt atacată fără ca persoanele ce fac bodyshaming să realizeze că e o insultă.

Denisa a primit și primește constant comentarii referitoare la ceea ce o obsedează. Progresul e greu atunci când ești legat de ceea ce nu vrei să auzi.

„Întotdeauna am fost foarte complexată de faptul că picioarele mele erau slabe și strâmbe. Toată lumea știa asta, dar în același timp toată lumea îmi atrăgea atenția asupra lor.”

Cel mai grav e când efectele se resimt. Denisa a început să aibă probleme de alimentație. Mânca prea mult ca să nu mai fie percepută ca “slabă”, iar apoi îi era frică să nu fie atenționată că s-a ingrășat. Viața ei se învârtea în jurul corpului și a ceea ce credeau oamenii despre el.

„Bufniță”, „Fata cea mare”, „GIRAFĂ”

Adeseori pare că trăim într-o lume de vis. Andra, cu un grup mare de prieteni, majorate, petreceri și o viață activă de liceu, ne spune că uneori nu e cazul. „Din exterior, oamenii ziceau că li se părea că sunt foarte populară și că am un grup de prieteni de invidiat. În realitate, grupul meu de prieteni era toxic, majoratele se terminau cu plâns în baie și la finalul liceului aveam stima de sine total la pământ și nu știam să mă definesc în termeni pozitivi, sau cel puțin nu îndrăzneam să cred că mi s-ar potrivi.”

Cele mai amare lacrimi au plâns din cauza înălțimii – un aspect fizic ce nu poate fi controlat, dar care poate fi ținta perfectă a bodyshaming-ului. Când ți se repetă un set de atribute în fiecare zi ajungi să le crezi, ajungi să ți le asumi și să le porți ca pe niște etichete, astfel încât Andra a început să se descrie unei persoane noi așa cum o făceau prietenii mei – „Știi, eu sunt foarte înaltă, prea înaltă, nu prea am forme și am fața cam grăsuță.”

„Așa își justificau prietenii mei comportamentul „e o glumă, ce sari așa?”, mereu când încercam să îi rog să se oprească mi se reproșa “Normal, cu tine nu se poate glumi, mereu trebuie să exagerezi totul”. Din păcate am ajuns să îi cred, să cred că eu sunt exagerată, că eu sunt de vină.”

Teama cea mai mare a Alexandrei au fost majoratele din liceu – când toate fetele purtau tocuri, la înălțimea de 1,80 m ea auzea – „girafă” , „vai câtă ești” și „mai ai de gând să crești?”. Un articol vestimentar banal – tocuri sau balerini, dar care schimbă instant starea cuiva.

Bodyshaming-ul a ajuns atât de comun, încât a devenit pretext de legătură între oameni. Privind partea plină- mică, dar plină a paharului- Raluca și colega ei de bancă au ajuns cele mai bune prietene, fiind ținta colegilor de clasă pentru faptul că sunt înalte. „Eram în aceeași situație cu colega mea de bancă care a ajuns cea mai bună prietenă mea și este până în acest moment . Într-un fel asta ne-a apropiat: îi alergam împreună pe băieții din clasă care ne jigneau prin curtea școlii.”

Bodyshaming-ul găsește oriunde, în oricine, aspecte de care se poate lega. A crede că poți trece neobservat e un vis. A fi în centrul atenției e coșmar.

„Când eram mică mi se zicea “bufnița” pentru ca îmi cresc sprâncenele în sus și pe atunci nu le pensam (aveam 7 ani). Chiar recent, când am ieșit cu niște cunoștințe, în glumă, unul dintre ei mi s-a adresat ca “fata cea mare” și sincer cred că asta m-a afectat mai tare decat celelalte de cand eram mai mica.”

– Raluca

Ca formă de evadare, Raluca a intrat în cercuri sportive, unde înălțimea e cel mai bun avantaj. Când schimbi perspectiva, ai șanse să te privești cu alți ochi. „Toate fetele eram la fel de înalte și asta m-a făcut să îmi apreciez foarte mult statura. Iar mama mea m-a învățat de mică sa apreciez ce am și îmi zicea constat că sunt foate frumoasă, iar lucrurile astea au rămas cu mine. Mereu când înceracă cineva să mă descurajeze, eu îmi aduc aminte că mă simt frumoasa și asta e tot ce contează.”

cOPILUL CARE TERMINĂ TOT DIN FARFURIE- „Ce râzi? Că doar să mănânci știi”

Sportul poate fi un mediu benefic sau nu. Între cele două, e o linie subțire. Pentru Denisa, inițiativa de a face mișcare a luat o întorsătură.

„Îmi amintesc că tot timpul am fost mai „mare” decât ceilalți copii. Era de așteptat cumva, am fost mereu copilul bun care termină tot din farfurie. Însă nu îmi amintesc ca cineva să îmi fi făcut vreo remarcă pentru o bună bucată din viață. Primul moment a fost când am început să joc handbal. Acolo eram constant comparate, deși eram copii.”

După un antrenament, cineva a făcut o glumă, iar Denisa a râs. „Ce râzi? Că doar să mănânci știi” – cuvinte care dor – acum, mâine, mereu. „Îmi aduc aminte de vizitele medicale unde etapa de cântărit era momentul în care ne stătea inima în gât la toate, indiferent de ce poziție pe spectrul greutății ocupam”

De cele mai multe ori, sportivii aud de la antrenori că greutatea lor nu e adecvată. „Unul dintre antrenori a venit și mi-a spus că aveam 60 kg la 1,60 m și că este prea mult pentru vârsta mea, ceea ce era adevărat. Însă chiar din cauza vârstei nu știam ce ar trebui să fac să modific asta”. Copiii nu au parte de educație nutrițională, nu știu despre hormoni și sănătatea mintală și cum îți pot afecta performanța. Ei doar suferă.

„Am renunțat la handbal în clasa a IX-a, dar abia după au apărut efectele. Singurele momente în care mă simțeam bine erau când îmi trebuiau strâmtate hainele. Nu am avut parte de un consult profesional, dar relația dintre mine, corpul meu și mâncarea a fost distrusă și până în ziua de astăzi, la 20 de ani, nu am reușit să fac pace.”

Dacă ai făcut bodyshaming, mai ai o șansă

Șerban, la capătul opus, îmi mărturisește că obișnuia să spună replici răutăcioase celor din jur. În clase primare, își judeca colegii pe baza aspectului și nu era reținut în a le spune pe față. Doar empatizând cu prieteniii aflați în aceeași situație, a avut o revelație. „,Auzind de la ei de greutățile cu care se confruntă, am realizat singur că e greșit ce se intâmplă, că vina de cele mai multe ori nu e a lor și că sunt multe alte lucruri mai importante decât aspectul fizic, lucruri ce ar trebui prețuite fără a ține cont de fizionomia persoanei respective”. Șerban e un caz fericit, care a învățat să asculte, să înțeleagă, iar acum să fie chiar el schimbarea.

„A fost nevoie să mă maturizez singur, pentru că sistemul educațional nu s-a străduit suficient să ne facă să înțelegem aspectele acestea. Mai mult, stereotipurile adresate acestor persoane erau prezente în multe locuri, le vedeam printre adulți, le vedeam în desene animate, povești, jocuri video etc.”

Șerban a conștientizat cauza care l-a determinat să acționeze greșit – efectul de turmă. „Când cineva “cool” face misto de cineva in situații neplăcute, tendința era mereu să râzi..era mai ușor decât să iei apărarea persoanei respective și să îți pierzi prietenii”. Presiunea socială primează între cei mici, de aceea e esențial să le oferim educația necesară – omul înaintea grupului.

În sondajul realizat de Girl Guiding UK în 2016, 47 % dintre fetele cu vârste cuprinse între 11 și 21 de ani spun că felul în care arată le limitează acțiunile. Aceasta este aproape jumătate din numărul femeior tinere care sunt dispuse să recunoască. Bodyshaming-ul rămâne o problemă majoră, pe care o putem combate împreună – prin modul în care vorbim, acționăm și gândim. Vorbește, fără să afectezi viitorul cuiva.