E 2009. A început prima ediție a unui festival național de teatru din Suceava. Clara joacă o femeie puternică, dar care trebuie să moară. E pentru prima dată pusă în postura de a se expune într-un body și ciorapi fini, pe scenă.

Din primul rând o urmărește mama, împreună cu bunica ei. După scena în care personajul este omorât, Clara zace întinsă pe podea. În acel moment, bunica se întoarce spre mama ei și o întreabă „Măi, mamă, dar oare nu i-o fi frig pe acolo, pe jos?”.

Clara, fără suflare, începea să-și pună întrebări: de ce bunica ei nu o crede că a murit, de ce vorbește în timpul spectacolului și, mai ales, de ce o aude.

Intri în rutină și ți se pare normal să faci asta în fiecare zi, fără probleme. Uităm cât de unică și specială e meseria asta.

Clara Popadiuc
Clara Popadiuc; sursă: Facebook

Clara este actriță. Își dorește să pună o cărămidă la viața culturală a comunității din care face parte. S-a născut și a copilărit în Suceava, unde lucrează de cinci ani la Teatrul Municipal „Matei Vișniec”.

Vorbește mult despre candoare și transmite asta la rândul ei. Crede că trebuie să fim buni atât cu cei din jurul nostru, cât și cu noi înșine, indiferent ce etichetă ne-am pune noi sau lumea. Spune că teatrul are un rol educativ – pentru ea, ca actriță, dar și pentru spectator, pentru că te pune în poziția de a înțelege alte perspective.

„Aveam de mică impresia că actrițele, sau actoria, vin la pachet cu faima, celebritatea.”

Când Clara era în clasa a VI-a, o profesoară de engleză a decis să înființeze o trupă de teatru pentru gimnaziu. Așa s-a născut Pixies. Copiii care dădeau audiție erau mai mari, prieteni între ei. Ea era singură, dar a plecat cu ideea că vrea să se afirme. A fost selectată și s-a pus pe treabă. Cu timpul, trupa a devenit un cerc de prieteni. Clara o numește „bucuria mea de sâmbătă și de duminică”.

Stă câteva secunde cu țigara între degete, fără să tragă din ea. Se uită în jos, de parcă amintirile îi trec acum prin fața ochilor. Înghite în sec și-și ridică capul. Are ochii umezi și zâmbetul nostalgic. Se uită în gol preț de câteva secunde, apoi reia povestea.

În apropierea Crăciunului, se țineau activități în aula liceului. Acolo au jucat pentru prima dată într-un spectacol gândit și scris de ei. Interpretau oamenii mari, celebrități și persoane de rând cu diferite situații materiale, probleme sociale și de statut. Cu toate diferențele, contextul sărbătorilor îi aducea pe toți împreună.

Clara o juca pe Britney Spears. Pe lângă ce trebuia să facă în scenă, a improvizat un moment. La vremea respectivă, vedeta rămăsese gravidă, „Am făcut oops, I did it again și am făcut un semn cu burta.” Își amintește cât de bine a fost primită gluma pentru că nimeni nu se aștepta. Credea că, fiind copii, nimeni nu-i va băga în seamă, dar chiar și liceenii s-au bucurat să-i vadă. Îi urmăreau cu ochii mari și păreau implicați în poveste.

Și-a continuat activitatea în Pixies, iar în clasa a VIII-a a luat un premiu pentru cea mai bună actriță în cadrul unui festival local. Din acel moment, lumea a început să o privească altfel. Simțea că primește respect. Știa că asta trebuie să facă pe viitor.

Mie mi-a confirmat că dacă iau premii și lumea-mi spune că-s bună, înseamnă că-s bună. Dintr-a VIII-a, de când am luat premiul ăla, am știut că nu mai vreau altceva. Sunt bună la asta, n-o să mai caut să văd la ce altceva aș mai putea fi bună. Mă fac actriță.

Drumuri line

Deciziile pe care le lua duceau înspre ideea că va face teatru. Profilul pe care l-a urmat în liceu a fost unul care să-i ofere mai multă libertate. Și-a făcut repede conexiuni, vorbind cu studenți de la actorie din București. Repertoriul și l-a gândit din timp.

În perioada liceului, a continuat cu The Knockers (trupa de teatru pentru liceeni). Avea 10 pe linie, să fie sigură că nu deranjează pe nimeni. În rest, mergea la bere cu colegii de trupă. Discutau despre cărți, autori și filme. Clara spune că erau un fel de discuții de șoareci de bibliotecă, pe care nu mai are cu cine să le poarte. Era o competiție bună între ei – să afle cât mai multe, să citească mult, ca mai apoi, la bere, să se poată educa între ei. S-au crescut unul pe celălalt.

Din partea celor apropiați a avut parte de susținere. Are impresia că părinții ei n-au crezut-o când a luat decizia asta. Cel puțin n-au crezut că o s-o ducă până la capăt, că probabil o va atrage mai tare un alt subiect sau poate va apărea un băiat în viața ei. Abia când a ajuns în clasa a XII-a, ai ei au întrebat-o dacă e sigură că vrea să urmeze actoria pentru că traiul nu e cel mai bun.

Eu am zis da, teatru vreau – să fiu săracă, să beau bere ieftină și să fac artă. N-o fost cazul. Cât am fost în facultate, m-o susținut cât aveam nevoie. M-am descurcat bine. 

„Ieși de la spectacole și parcă plutești. Explică asta fără să pari nebun”

Nu văzuse teatru profesionist până în liceu. Știa doar ce făceau colegii ei. Primul spectacol la care a fost spectator era o disertație de la UNATC. Jucau Crimă și pedeapsă, în cadrul unui festival național, Ingenious Drama Festival. Și acum pare că și-l amintește clar. Era un spectacol cu publicul pe scenă. Stătea cu ei la masă și le vedea toate grimasele și transpirația. Le simțea tensiunea. Au copleșit-o sentimentele care îi erau transmise.

A continuat să câștige premii și în cadrul festivalurilor naționale de teatru. Într-una dintre piese, juca o actriță uitată de lume, dramatică, penibilă, poate puțin nebună – dar care avea candoare.

Încă are aceeași înclinație spre tipul ăsta de personaje. Îi plac divele, femme fatale, „cu ovare”. Ea le construiește foarte sensibile. Indiferent de puterea pe care o au, trebuie să aibă un moment de descătușare, să-și arate vulnerabilitatea.

sursă: Teatrul Municipal „Matei Vișniec”

Modelele ei au fost tot femei. Printre ele se numără și colegele pe care le-a avut de-a lungul anilor, de la UNATC sau de la locul de muncă: acel tip de femeie care trece peste greutăți pentru a obține ceea ce vrea, fără a călca peste cadavre. Asta o motivează să continue.

Crede că s-ar putea ca și mama ei să fi fost un model, dar nu cum și-ar fi dorit. Încă se luptă cu mentalitatea și modul de a judeca lucrurile, cu prejudecățile și fricile, pe care le-a copiat inconștient de la mama ei.

UNATC

A dat admiterea la UNATC, la actorie. S-a prezentat cu o poezie de George Topîrceanu, „Balada bășinii”. O găsise în caietele cu poezii din armată ale tatălui ei. Comisia de admitere era împărțită: o parte s-a amuzat, iar cealaltă parte era scandalizată că o domnișoară a venit cu așa o poezie, când există altele mult mai frumoase. Avea în repertoriu și altfel de poezii, de la cele tragice, la poeme de dragoste. Clarei îi plăcea poezia asta în mod special pentru că atrăgea atenția și pentru că părea că vorbește, nu că spune un vers.

Naturalețea cu care interpretează mă pune și pe mine în postura în care cred că-mi povestește. Nu-mi dau seama când a început să recite. Îmi mărturisește că nu știa în ce se bagă, că a fost puțină inconștiență din partea ei. Văzuse câteva piese în cadrul festivalurilor și atât. În rest, știa că e bună la teatru, dar nu se putea compara cu altcineva.

La UNATC a intrat din prima, fără pregătire. O perioadă a fost „fata cu bășina”. Primul an a fost mai dificil. A plecat dintre ai ei și din grupul de prieteni, cei care-i confereau siguranță. S-a izbit de oameni care o tratau diferit pentru că era din provincie. Inclusiv profesorii. Simțea că nu se adaptează cerințelor.

Declicul s-a produs tot în anul I, la examen. Bucata din spectacol pe care o juca, considerată a fi printre cele mai slabe, a primit 10. S-a dus cu ce știa în fața comisiei. Toate accidentele din scenă, cu care nu se confruntaseră la repetiții, i-au dat viață și naturalețe bucății respective. Din acel punct, lucrurile au mers spre bine.

Acum, când se uită retrospectiv la toate certurile cu colegii, la toate situațiile incomode în care a ajuns, n-ar schimba nimic. Au ajutat-o să ajungă în punctul în care e.


Tatăl ei n-a reușit s-o vadă jucând. În 2015, Clara urma să-și prezinte spectacolul de licență la Suceava, în cadrul Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru (FIȘT). Era bucuroasă. Avea rolul principal și trebuia să vină toată familia. A venit cu o zi mai devreme față de colegii ei. În dimineața în care a ajuns în Suceava, tatăl ei a murit.

Cu toate astea, trebuia să-și susțină licența. La vremea respectivă, clădirea teatrului nu era construită. Locul în care se țineau evenimentele de acest gen, Dom Polski, era lângă morgă. Se uita pe geam cum oamenii merg să-l vadă pe tatăl ei. La spectacol, sala era plină de oameni îmbrăcați în negru. Mama ei o încuraja să joace în continuare, pentru că tatăl ei ar fi vrut asta.

Nu înțelegea de ce i se întâmplau toate lucrurile acum. Îi pare rău că tatăl ei n-a reușit să vadă în ce a investit. Povestește despre el că a fost „sponsorul ei principal”. Aveau o relație mai „băiețoasă”. Îi trimitea bani pe ascuns câteodată, să o știe că are îndeajuns.

Primul an de master l-a făcut în București. Apoi, s-a angajat la teatrul din Suceava. Proiectele au venit unul după altul. Era prima pe an, avea bursă și lucrurile mergeau bine. În ultimul semestru de master a fost exmatriculată. Deși își luase toate examenele, nu putea juca în spectacolul de disertație.

Nimeni nu o anunțase. Nu se aștepta de la oamenii cu care a lucrat să recurgă la asta. Recunoaște că au fost înțelegători în cea mai mare parte, dar exmatricularea a venit ca un pumn în stomac.

„Simt că nu-mi mai vine să plec din Suceava, n-aș da provincia. Cât timp merge teatrul bine aici, o să rămân aici.”

A crezut că va sta un an în Suceava, cât „să-și facă mâna”. A început cu roluri mici, cu figurație. Când s-a întors în orașul natal, a avut sentimentul că nu poate crește aici. Însă acum, simte că „aici am locul meu, unde pot să mă dezvolt, colegii mei, trupa mea. 90% din ei pot să spun că-mi sunt prieteni apropiați, care-mi știu viața, a căror viață o știu. Altfel te dezvolți.”

Timpul trupei e dedicat exclusiv teatrului. Viața socială rămâne pe un loc secundar. Sunt 10 actori tineri, pregătiți să experimenteze. Din 2016, de când s-a lansat teatrul de la Suceava, au lucrat constant la câte un spectacol. Au lucrat cu regizori care i-au scos din zona de confort, care voiau să-i remarce ca actori. Sunt și mulți regizori tineri, apreciați la ora actuală, care-și doresc că lucreze cu ei.

Pandemia

Era al treilea spectacol de la începutul stagiunii. Urmau să scoată încă unul. Cele de dinainte i-au consumat mult. Se gândeau la zilele libere de după premieră. Clara era aproape de burnout. Apoi, totul s-a oprit.

În carantină, Clara a citit, s-a uitat la filme și a terminat vreo trei seriale lungi. Teatrul nu și-a continuat activitatea în online, dar ei au făcut diferite filmulețe, din confortul propriilor case. A lipsit presiunea grupului, a premierelor și a publicului.

Povestește despre piesele de teatru pe care le-a văzut online. Îmi recomandă un spectacol de Ada Milea, jucat la Cluj, și-mi cântă o mică parte din ce i-a plăcut. Pe actori îi cunoaște, dar nu i-a văzut niciodată jucând la ei acasă.

În timpul restricțiilor, a încercat să facă altceva. Simte că nu mai era Clara Popadiuc, ci doar Clara, actrița. Meseria o definea. Nu mai avea parte de aplauze, de critică sau de atenția publicului. A căutat să vadă ce alte talente are. S-a gândit, dacă ar fi să se reprofileze, ce ar putea face. I-ar fi plăcut să fie chelneriță într-un alt oraș, unde să nu spună mama ei că o face de râs. Și-a dat seama că nu vrea să facă altceva, că e doar un alint pentru ea.

A urmat un curs de psihopedagogie. Vrea să lucreze cu copiii, să-i ajute să-și exerseze creativitatea prin joc. Ideea că se introduce teatru în școli și că poate să contribuie o motivează. Știe că poate s-o facă foarte bine. Speră că, în felul ăsta, copiii ar putea învăța cum să se accepte mai ușor.

După ridicarea restricțiilor, și-au reluat treptat activitatea. Pentru că în pandemie s-a relaxat, a avut energia să se apuce de sală, de repetiții. I-au fost distribuite personaje foarte bune. Cu regizori buni, proiecte faine și chef, lucrurile s-au dezmorțit.

Colaps

Toată activitatea de după a adus și momente nefericite. Perioada care a urmat a fost încărcată. Proiectele au venit, din nou, unul după celălalt. Lucrau la un nou spectacol, Cântăreața cheală, în regia lui Alex Bogdan. A scos-o mult din zona de confort, din manierisme și modul de a juca. În fiecare zi, simțea că Alex îi provoacă tot mai mult. În special pe Clara. Întotdeauna îi spunea că trebuie să joace mai bine. Ajunsese la sentimentul de frustrare, la oboseală și lipsa poftei de mâncare. Cu o săptămână înainte de premieră, visa personajul, avea coșmaruri cu spectacolul. A pus multă presiune pe ea însăși.

sursă: Teatrul Municipal „Matei Vișniec”

În ziua premierei, care avea loc la ora 19, s-au întâlnit să facă mici ajustări. Clara a simțit că i se face rău. I se încleșta gâtul, nu-și mai simțea mâinile și avea o stare de leșin. Încerca să respire, dar mai tare se agita. A crezut că e o cădere de calciu. A încercat să doarmă 10 minute. Nu putea să-și iasă din stare. Nu putea să meargă.

Colegii i-au dat săruri și ciocolată. Voiau să-i dea și anxiar (n.r. anxiolitic). Unul dintre ei a scos-o să se plimbe, să recunoască formele blocurilor. Era deja șase și un sfert și nu era machiată. Își spunea că în momentul în care intră pe scenă, moare. Era vorba de emoții mari și oboseală. Avea impresia că îi va ceda corpul. Și-a cerut scuze regizorului că știe că nu va fi bine, dar că speră că duce spectacolul până la capăt.

Premiera a fost bine primită și interpretarea Clarei lăudată. Și-a dat seama că a avut un atac de panică. N-a mai avut o astfel de senzație. A rămas speriată de experiența trăită.

„Mâncăm și respirăm teatru.”

Clara vede teatrul ca pe un fel de schimb, un troc între public și actori. Când oamenii investesc timp, energie și chiar bani, actorul trebuie să-i răsplătească pentru că au venit. Dacă te-a făcut să rămâi cu o stare diferită față de cum te-ai simțit la birou sau de cum te-ai simțit acasă, și-a făcut treaba.

Să fii actor e obositor. Cu toate astea, aduce multă satisfacție. Merită să lucrezi câte șase săptămâni la un spectacol, doar pentru momentul în care publicul se ridică în picioare și aplaudă. Clara compară acel sentiment cu ce povestesc oamenii care consumă droguri. Acea euforie incontrolabilă. Mai are totuși o teorie, că ar fi ca la naștere, când uiți de durerile prin care ai trecut în momentul în care vezi copilul.

Cred că așa-i și la teatru: te chinui, te cerți cu colegii, te cerți cu soțu’, faci panaramă, dar e premiera, totuși. Toată lumea e așa de bucuroasă și simți o descătușare. Creierul te păcălește: „hai că mai facem un spectacol.” 

Acum, dacă se uită în trecut, realizează că a făcut niște lucruri mișto. Apreciază, deși nu e obișnuită să spună asta despre ceea ce face ea.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.