Situat în vecinătatea municipiului Deva, satul Crăciunești amintește de frumusețea vremurilor apuse, cu salcâmi stufoși și cărări pietruite. Aici, omul simplu, înzestrat de divinitate cu hărnicie și înțelepciune, privește dincolo de complexitatea apăsătoare a istoriei.

Ceea ce puțină lume știe este că aceste locuri liniștite, desprinse parcă dintr-un tablou, ascund experiențe traumatizante și suferințe. În 22 iunie 1941, imediat după începerea invaziei germane în Uniunea Sovietică, regele Mihai I și generalul Ion Antonescu au proclamat declanșarea războiului sfânt pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei de sub ocupația sovietică impusă cu forța în vara anului 1940[1] . Războiul antisovietic a evoluat la început foarte bine pentru aliații germani și români, astfel că, în decurs de o lună de la debutul ostilităților, cele două teritorii românești au fost eliberate[2].

Ulterior confruntărilor armate, un număr foarte mare de ostași sovietici au fost luați prizonieri, urmând să fie folosiți ca forță de muncă în agricultură, considerată principala ramură economică a vremii. În aceste condiții, au fost înființate 14 lagăre românești pentru prizonieri sovietici. Unul dintre cele mai dure se afla în județul Hunedoara, în comuna Băița, satul Crăciunești.

Conform unui proces verbal încheiat la 30 octombrie 1941 de Pretorul Bradului, în Lagărul nr. 9 erau deținuți 1295 de ucraineni, uzbeci, ruși, cazaci și transnistreni[3]. Unii dintre ei vorbeau stâlcit românește, povestind că s-au predat în primele zile ale confruntărilor armate, când din avioanele românești au fost lansate o serie de manifeste în care erau cuprinse cuvintele: Români, nu luptați contra noastră! Basarabeni și Bucovineni, predați-vă! [4].

Lagărul din satul Crăciunești a fost creat pentru executarea unor lucrări la tronsonul de linie ferată Deva-Brad, care avea traseul pe la marginea satului. Datorită reliefului deluros din această zonă, capacitățile fizice ale prizonierilor au fost solicitate la maxim. Mulți dintre ai au avut parte de un tratament inuman.

Construcția căii ferate avea o importanță majoră, pentru că putea reduce distanța dintre Deva și zona minieră Brad. Legătura feroviară dintre cele două localități era realizată pe un traseu ocolitor, Deva-Arad-Ineu-Brad[5].

La sosirea în Crăciunești, prizonierii au fost cazați în mai multe barăci sărăcăcioase, care aveau fundația din cărămidă, iar pereții din scândură dublă, căptușiți cu un strat de pământ amestecat cu paie. Așternuturile erau confecționate din paie de grâu, iar puținele pături pe care le aveau la dispoziție proveneau din dotarea armatei. Condițiile de viață erau extrem de grele, mai ales în timpul iernii.

Alimentarea cu apă potabilă era asigurată dintr-o fântână numită de localnici Cioroiul Desubpiatră. Apa ajungea prin cădere liberă într-un bazin de stocare, iar de acolo era pompată prin conducte până la bazinul din incinta lagărului[6].

Lagărul dispunea și de o infirmerie situată pe malul drept al pârâului Căian, deservită de foarte puțin personal sanitar. Ion Chirca este medicul care a ajuns în lagăr în luna septembrie, 1941, fiind uimit de situația dură prin care treceau din ce în ce mai mulți prizonieri. Încă de la sosirea bărbaților, a fost nevoie de intervenție medicală, întrucât au existat aproape 40 de bolnavi de dizenterie. Tratamentul administrat acestora era unul rudimentar, bazat pe ceai din coji de stejar, iar medicamentele erau insuficiente.

Lagărul a devenit în scurt timp un adevărat focar de infecție. Prizonierii erau mâncați de vii de păduchi și ploșnițe. Pentru a împiedica insectele să ajungă la ei, ofițerii erau nevoiți să-și ungă bocancii cu grăsime de porc.

Petru Iacob este singurul sătean care își amintește cele întâmplate. Asta prin ochii unui copil, care la vremea respectivă avea numai 12 ani. Privindu-și mâinile îmbătrânite, păstrătoare ale unor experiențe de viață marcante, Petru își amintește cu lux de amănunte traumele prin care treceau sovieticii.

„Prizonierii duceau lipsă de îmbrăcăminte, având pe trup doar o rubașcă și pantaloni subțiri. Hainele lor erau făcute din saci de ciment, înfășurați în jurul piciorului și strânși cu sfoară. Ca să nu moară de frig, iarna își băgau sub rubașcă paie fărâmițate din așternuturi”[7].

„Țin minte că am văzut o scenă care mi-a marcat copilăria. Unul dintre deținuți a fost bătut cu brutalitate de un ofițer, care râdea de suferința lui. L-a lovit cu pumnii și cu picioarele până ce l-a lăsat lat. Un altul, martor la cele întâmplate, era atât de slab încât i se vedeau coastele. Nu mai avea păr în cap, iar ochii îi erau bulbucați și roșii. M-am speriat și m-am necăjit în același timp”[8].

Acasă la Petru Iacob

Hrana pe care o primeau era insuficientă și de proastă calitate. „Mâncau pâine de secară cu mucegai, zarzavaturi putrede și ciorbe prin care te vedeai. Arareori, când era sacrificată câte o mârțoagă bătrână și foarte bolnavă, carnea le era distribuită în porții mici. Din cauza foamei, se alimentau cu bitum cald, măcriș, porumb și rădăcini de copaci”[9] „Eram copil și mergeam cu vitele pe câmp. Dacă nu se supuneau ordinelor ofițerilor, erau bătuți până ce le tâșnea sângele din răni[10]”.

În luna decembrie a anului 1941, lagărul a primit, pentru hrana prizonierilor, două vagoane cu porci din Banat, însă nicio bucată de carne nu a ajuns în gamelele acestora. Comandantul Nicolae Stavrescu a fost responsabil pentru marea majoritate a ororilor prin care au trecut sovieticii.

„La noi, în podul casei, Stavrescu punea carnea de porc și cârnații la afumat, tata spunându-ne mie și fratelui meu să nu îndrăznim să urcăm acolo sau să ne atingem de ceva, pentru că vom suferi cu toții. Când avea poftă de carne, comandantul își trimitea inferiorii să intre peste noi în casă, indiferent dacă era zi sau noapte, însă nimeni nu avea curajul să se plângă sau să spună cuiva”[11].

Acest regim de viață extrem de dur a făcut ca prizonierii să se îmbolnăvească de reumatism, afecțiuni cardiace și pulmonare, enterită și dizenterie, care au provocat în cele din urmă decesul unui număr foarte mare de oameni[12].

Nicolae Stavrescu a făcut economii pe seama ostaticilor săi chiar și după decesul acestora. Decedații erau aruncați în gropi comune, doar pentru a nu se cheltui bani pe sicrie[13].

Nici față de săteni comandantul nu a avut o atitudine mai corectă. Acesta îi tocmea pentru a efectua diverse transporturi cu carele trase de boi (de obicei, butoaie de apă și bușteni), ca mai apoi să nu le dea banii promiși. Dacă îndrăzneau să își ceară drepturile, sfârșeau la fel ca sovieticii, sub ploi de pumni și lovituri.

„Barna Gheorghe le ducea cu carul lemne de foc și apă de băut. A mâncat o mamă de bătaie soră cu moartea din cauză că și-a cerut banii cuveniți”[14].

Din cauza neregulilor și abuzurilor sale, comandantul Stavrescu a fost îndepărtat la sfârșitul lunii martie 1942, în urma unor denunțuri făcute de căpitanul Popescu I. și plutonierii Nistor și Ifrim.

După înlăturarea lui Stavrescu, situația prizonierilor a început să se îmbunătățească, existând chiar reîntregiri de familii. Astfel, în luna aprilie, soția unui captiv pe nume Ivan Atanasie Postușenco a ajuns, de la Odesa, în lagărul de la Crăciunești, pentru a petrece câteva zile alături de soțul său grav bolnav. Mai mult decât atât, unui prizonier care era preot i s-a permis să facă slujbe celor care mureau[15].

Lagărul nr. 9 de la Crăciunești a fost unul dintre cele mai cumplite centre de detenție de pe teritoriul României, acest aspect fiind susținut mai ales de numărul persoanelor decedate aici. În dosarul nr. 3/1948 din fondul arhivistic ANFJH al Primăriei din comuna Băița, cu adresa nr. 115/6 oct. 1948, se comunica Prefecturii Hunedoara un tabel cu prizonierii sovietici morți și înhumați în cimitirul din Crăciunești.

Acest tabel cuprindea numele și data decesului, înregistrând un total de 770 de persoane decedate. Osemintele prizonierilor au fost exhumate și reînhumate în cimitirul eroilor sovietici din Deva, în anul 1948. Cât despre supraviețuitori, aceștia au fost mutați în toamna lui 1943 în lagărul de la Vulcan, pentru a lucra la minele de cărbune din zonă.

La aproape un secol de la consumarea celor istorisite aici, rămân întrebări lipsite de răspuns, suflete desperecheate și căzute, precum și pământuri îmbibate cu sânge.

„Așa era atunci. Se întâmplau numai necazuri. Oamenii se întorceau unii împotriva celorlalți și uitau că există un Dumnezeu care le judecă pe toate. Păcat de suferința lor. Erau nevinovați. Aveau copiii și familiile lor, care le duceau dorul și pentru care însemnau ceva. Pentru Stavrescu și ofițerii lui, amărâții ăștia erau doar un număr. Cu cât mureau mai mulți, cu atât mai bine. Nu pot uita niciodată suferința pe care am văzut-o în ochii lor.”[16]


[1] Keith Hitchins, România 1866-1947, București, 1996, p.501.

[2] Ibidem, p.502.

[3] Petru Iacob, Aurelia Pisoiu Iacob, Satul Crăciunești (Date monografice), Deva, 2009.

[4] DJHAN, Fond: Prefectura Hunedoara, Dosar 297/1941, f.19.

[5] Petru Iacob, Aurelia Pisoiu Iacob, op. cit., p.36.

[6] Ibidem, p.37.

[7] Conform mărturiei lui Iacob Petru din 10.10.2021, (n. 1929), localnic din Crăciunești, comuna Băița.

[8] Conform mărturiei lui Iacob Petru din 10.10.2021, (n. 1929), localnic din Crăciunești, comuna Băița.

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11]Ibidem

[12] Petru Iacob, Aurelia Pisoiu Iacob, op. cit., p.37.

[13] DJHAN, Fond: Chestura Poliției Deva, Dosar 29/1942, f. 160.

[14] Conform mărturiei lui Iacob Petru din 10.10.2021, (n. 1929), localnic din Crăciunești, comuna Băița.

[15] Călin Marinescu, Istoricul poștei militare române 1895-2000, București, 2001, p. 444.

[16] Conform mărturiei lui Iacob Petru din 10.10.2021, (n. 1929), localnic din Crăciunești, comuna Băița

Foto articol: k-e-k-u-l-é pe Pixabay

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.