Pagină de jurnal din primul meu Erasmus+

    Anul trecut, la final de septembrie, mi-am împachetat toate lucrurile în trei valize și m-am mutat într-o chirie din Cluj-Napoca, pentru a-mi începe studiile universitare. În prima seară, am ieșit la plimbare prin centru, pe Muzeului, ca să mă familiarizez cu orașul și atmosfera diferită de cea de acasă. În timp ce analizam zeci de fețe de tineri luminate de becurile neon și mergeam din inerție înainte, am auzit din stânga mea un sunet de vioară. Mi-am întors instinctiv capul și mi-am intersectat privirea cu un domn de vârsta a treia care mi-a zâmbit călduros și a continuat să cânte. Seara aia m-a învățat că muzica te poate face să te simți acasă, mai repede decât orice altceva, și că sunetul ne așază pe toți într-un frumos întreg. 

    Am prețuit lecția asta de viață învățată într-o seară de septembrie și am purtat-o cu mine până în Galicia, o comunitate din nord-vestul Spaniei și totodată, locația proiectului ARTbeat, un proiect Erasmus+ cu și despre muzică, la care am participat la sfârșitul lunii aprilie. 

    După cinci ore de zbor, o noapte petrecută într-un hostel din Madrid și încă patru ore cu trenul, am ajuns în gara din A Coruña la miezul nopții, unde ne aștepta Fran, liderul organizației care găzduia proiectul. Fran a fost, de altfel, și primul nostru contact cu persoanele implicate în proiect, un tânăr localnic pe care o să-l țin minte drept cel mai calm om pe care l-am cunoscut.  Ne-a condus până la pensiune, la poarta căreia stătea Adina, unul dintre liderii proiectului și de asemenea, o româncă care s-a îndrăgostit de Spania și s-a stabilit acolo. Din prima seară, rămân cu gustul inconfundabil de paella și mirosul de ocean aflat la două minute de mers pe jos. 

    Beer and beach ballads 

    Începutul nu se remarcă prin prea multe lucruri, suntem încă destul de inconfortabili unii cu ceilalți și ne ciocnim în mod repetat de blocajul lingvistic, întrucât niciunul din noi nu e vorbitor nativ de engleză. Activitățile sunt drăguțe, de început, însă nimic special, din perspectiva mea. Reușim, într-un final, să ne destindem după cină, când mergem toți pe plajă cu chitarele în brațe și câte-o sticlă de bere, ne așezăm pe nisip în cerc și începem să fredonăm stângaci câteva cântece comerciale. Ne lipsește un showman, însă începem să facem contact vizual, să lansăm tentative de glume în engleză, să dăm cioc și brusc, nu ne mai pare totul atât de străin.

    Fac un tur de cerc cu privirea și mi se opresc ochii, sau mai degrabă urechile, asupra Patriciei, o tipă blondă care cântă acustic ,,Budapest’’ a lui George Ezra. Patricia Hodoș este liderul de grup al echipei din România și totodată, una dintre cele două persoane care au gândit, scris și organizat întregul proiect. Pentru mine, ea a fost fata cu chitara și vocea din proiect, mereu fredonând dansând, bătând din picior sau zdrăngănind acorduri la chitară. Am vrut să pot transpune mai bine energia ei în scris, așa că am stat puțin de vorbă despre cum s-a născut ART Beat și în ce context a apărut această idee.  

    Patri during the concert

    Am scris proiectul împreună cu Faye, în timp ce eram amândouă în programul de voluntariat în Galicia. Proiectul a durat 10 luni și în cadrul lui ni s-a oferit ocazia să gândim un Erasmus+. Pe parcursul proiectului, eu și Faye obișnuiam să cântăm împreună la chitară. Într-una din zile, ne-am dat seama că împărtășim pasiunea asta și că ar fi fain să scriem un proiect împreună despre muzică. Deoarece am vrut să integrăm și conceptul de pandemie în proiect, ne-am amintit cum ne simțeam în timpul celor mai stricte restricții, când eram izolați unii de ceilalți. Astfel, proiectul ăsta a venit ca un mic ajutor pentru revenirea la normalitate. Am vrut un proiect în care oamenii se adună într-un spațiu confortabil și devin vulnerabili unii în fața celorlalți. Asta e, de fapt, important în muzică, să te lași vulnerabil ca să o poți simți, crea sau înțelege.

    Următoarele zile trec mai repede decât aș fi vrut, ne obișnuim să vorbim unii cu ceilalți, ne zâmbim când ne vedem și lucrurile încep să se închege și mai frumos după seara interculturală, unde cântăm cu toții cântece tradiționale, mâncăm zacuscă, eugenii și aruncăm în aer baloane la finalul celebrului cântec german ,,99 luftballons’’. Ne oprim toți din șușotit și ascultăm atent când echipa Greciei începe să cânte un cântec vechi acapella. Realizez că atunci când vine vorba de muzică, melodia impresionează dincolo de versuri, așa că nu e nevoie să înțelegi niciun cuvânt ca să simți emoția cântecului. Nu am înțeles de ce melodia lor m-a lăsat cu ochii înlăcrimați și un gol în stomac, așa că i-am întrebat într-o pauză de țigară ce înseamnă versurile. ,,Cântecul este despre o femeie care a rămas singură pentru că soțul ei a emigrat pentru a aduce bani în casă. Se uită în jur la celelalte familii și plânge, pentru că nu poate să-și simtă soțul aproape. O altă țară se bucură de prezența ta în locul meu. Era un obicei pentru greci ca soții să plece în alte țări pentru a-și întreține familiile, lăsându-și soțiile în urmă.” 

    THE SILENT WALK

    În zilele următoare, mâncăm cartofi cu pui la cuptor, bem cafea, ne împrietenim cu bucătăresele și pictăm desene abstracte în sala de conferință pe cartoane pânzate. Mă simt cel mai bine în timpul unui silent walk de 20 de minute pe plajă împreună, la sfârșitul căreia ne alegem un partener cu care n-am avut ocazia să interacționăm, extragem un bilețel din ,,pălăria magică’’ și discutăm liber. Inițial, gândul îmi provoacă puțină anxietate socială, însă îmi întorc capul în stânga și o văd pe Faye Hagedorn, o figură nordică cu un zâmbet larg și un polar mov. Faye este din Olanda și este totodată și coorganizatorul proiectului ARTBeat. 

    Faye during the concert

     Wanna pair up?

    Jumătate de oră mai târziu, după ce vorbiserăm despre tipare și traume, terapie, lecții de viață și ajunseserăm la concluzia că totul este relativ, ne întoarcem împreună la punctul de întâlnire și îmi dau seama că zâmbetul ei e transmisibil, tocmai pentru că ți-ar fi greu să nu îndrăgești o fată energică de 19 ani, care a scris un proiect despre artă. Printre altele, Faye mi-a povestit despre prima ei întâlnire cu muzica și mi s-a părut un răspuns care merită împărtășit.

    Prima amintire personală cu muzica este de atunci când aveam patru ani. Tatăl meu muncea mult, iar în weekenduri asculta muzică la casetofon ca să se relaxeze. Punea melodii de-ale lui Stevie Wonder și în timp ce eram acolo, țin minte că m-am gândit: ok, camera asta se simte diferit acum, că e muzică, față de înainte. Atunci am realizat că muzica schimbă energia camerei. Tata fredona versurile și am început și eu să îngân cuvintele, cântam ciudat împreună și a fost un moment în care ne-am conectat.

    Însă cel mai mult îmi plăcea să o văd pe Faye lângă Patricia. Indiferent că râdeau din nimicuri sau cântau armonizându-se ore întregi în sala de conferință, era ușor să deduci că sunt prietene, dincolo de orice altceva. Mă gândeam dacă o să ajungem și noi până la final să simțim măcar jumătate din relaxarea și libertatea lor de a cânta. 

    Este marți, tocmai am terminat micul dejun și ne îndreptăm spre sala de conferințe pentru prima activitate din seria ,,songwriting’’. În partea stângă, lângă ușă, stă un flipchart pe care sunt scrise patru coloane cu nume. Înțeleg repede că urmează să compunem un cântec cu echipele noastre. Faye mi-a povestit despre procesul ei de creație când vine vorba despre songwriting: 

    De obicei, scriu cântece mai des atunci când mă simt tristă decât când sunt fericită, deoarece experimentez emoțiile negative mai intens. Totuși, atunci când simt foarte multă iubire față de ceva, simt nevoia să scriu un cântec despre acel lucru, deoarece scrisul e ca un jurnal pentru mine. De obicei, scriu seara, atunci când sunt acasă și nu am un proces de creație structurat. Prima oară mă gândesc la o temă, apoi la un set de acorduri care să transmită energia temei alese. Încep să scriu versurile și pentru a compune melodia, cânt acordurile și versurile împreună și văd ce sună cel mai bine. Uneori încep cu refrenul, alte ori renunț la codă, am renunțat la structura standard a cântecelor.

    LEt’s write a song!

    Pentru noi, decurge puțin diferit. Pensiunea e plină de ciorne de hârtie, pixuri și creioane și peste tot răsună vocalize și fragmente stângace de cântece.

    Pentru mine, partea de songwriting a devenit amuzantă și constructivă în momentul în care am conștientizat că mă iau prea în serios și că cel mai important aspect din tot procesul de învățare e să mă las să greșesc.  

    Este miercuri seară, tocmai ne-am întors de la repetiția finală, iar oamenii de aici n-au fost niciodată mai aproape unul de celălalt. Ne-am cântat pe rând unii altora cântecele compuse și au fost foarte multe îmbrățișări, laude și feedback pozitiv.

    Patricia: Momentul meu preferat a fost chiar spre finalul proiectului, în care cântecele erau deja compuse și a avut loc un mic concert, între noi, în sala de conferință. Am fost foarte plăcut surprinsă pentru că, sincer, nu mă așteptam să iasă niște cântece așa de frumoase, îmi făceam multe griji înainte de proiect. Au fost cântece despre feminism, iubire, despre reconectarea de după pandemie și despre călătorie, niște teme atât de sensibile și de personale și m-am bucurat să văd că oamenii au fost sinceri, deschiși și implicați, lucru care se observa în timp ce cântau. Mi-aduc aminte că am plâns de emoții, a fost un moment valoros pentru mine și m-am simțit mândră de noi, ca întreg.

    Mâine plecăm spre Ferrol, unde o să-i cunoaștem pe voluntarii din asociația gazdă, care o să ne facă un tur al orașului și o să avem ocazia să ne cântăm piesele în cadrul unui concert desfășurat în Cuerda Floja bar. 

    Deși nu am avut timp să pun în scris ultima zi a proiectului atunci, m-am întors mental acolo într-o fracțiune de secundă, când am început să editez pozele. În prima parte a zilei, am avut ocazia să vizităm Ferrolul, orașul din Spania renumit pentru arta stradală. De asemenea, îmi amintesc clar un surplus de energie, niște emoții asemănătoare celor dinaintea serbării din clasa a II-a în momentul în care mi-am auzit vocea în microfon, complimente și rânjete și un drum zdruncinat înapoi spre cazare, urmat de o petrecere unde s-au promis multe vizite, s-a plâns și s-a auzit de peste 50 de ori ,,I will miss you’’. 

    Tot atunci mi-am amintit de prima zi în care a trebuit să ne scriem așteptările cu privire la proiect pe niște post-its și să le lipim pe un covoraș din centrul cercului. Am scris atunci ,,deep conversations with great people”, lucru care mi-a fost oferit cu porția pe tot parcursul proiectului, și cu atât mai mult în ultima seară.

    Faye: Când vine vorba de așteptări, eu și Patri nu ne-am gândit la ceva concret, fiind prima dată când scriam un proiect. Știam doar că mesajul de bază pe care voiam să-l transmitem este faptul că muzica nu este despre perfecțiune, ci despre distracție, inspirație și conexiune interumană. Așadar, transmiterea acestui mesaj a devenit așteptarea noastră principală, care a fost mai mult decât îndeplinită. Am fost înconjurată de oameni care se bucurau să fie aici. Știi, poți scrie un program de activități dar nu poți prezice ce se va întâmpla când pui atâția oameni împreună. Oamenii au făcut proiectul ceea ce este. Noi am fost energia proiectului. Când m-am întors, eram tristă că s-a terminat, dar bucuroasă că am putut fi parte din întregul ăsta.

    And now, what?

    Ca și Faye, și eu m-am urcat în avion cu o nostalgie timpurie, dar și cu dor de casă. E frumos să știu că nu am lăsat totul acolo, în Spania, ci că m-am întors cu mai multe cunoștințe despre muzică, mai vulnerabilă față de mine, mai deschisă la nou și entuziasmată pentru ce urmează. Vara asta mergem în Salonic, Grecia, ca să vedem cascadele de acolo, să facem drumeții si să dansăm ,,în cel mai fain club” cu grecii din proiect, iar în august Faye vine în București ca să ne facem împreună primele noastre tatuaje.

    Acum știu că toate lucrurile astea sunt mai mult decât promisiuni în vânt. Sunt relații pe care le-am format unii cu alții într-o săptămână, cu ajutorul muzicii, care durează dincolo de finalul proiectului. Și acest lucru mă face mândră atât de mine, cât și de persoanele cu care am avut ocazia să împart un minunat proces artistic. Mă bucur că și Patricia simte la fel.

    Uitându-mă înapoi, sunt foarte mândră, simt că totul a trecut așa de repede. Sunt mândră de mine și de acel moment din Spania, în care eu și Faye am decis să scriem împreună acest proiect. A fost stresant să mă împac cu ideea că voi fi facilitator, de multe ori pun prea multă presiune pe mine. De aceea, mă bucur că pe parcurs eu și Faye ne-am completat una pe cealaltă, chiar și fără să vorbim dinainte. Ne-am apropiat mai mult una de alta și acest lucru a ajutat proiectul în sine. Sunt mândră de participanți, deoarece până la finalul proiectului, fiecare persoană în parte a contribuit într-un fel la experiența asta. Pentru mine, fiecare a fost un micuț fluturaș care și-a deschis încet aripile. Sunt recunoscătoare și sper că ARTbeat a avut un impact asupra fiecăruia până la final. Pentru mine sigur da.

    Erasmus+ infopack can be found here