În activitatea școlară, insuccesul îmbracă o gamă largă de manifestări, de la anumite dificultăți ,,accidentale”, până la repetenție și abandon școlar.
Formele de manifestare ale insuccesului școlar se clasifică după durată și după amplitudine în următoarele faze: faza premergătoare – specifică primelor diminuări ale activităților școlare, lipsa motivației, nemulțumiri față de unele aspecte din școală; faza de retrapaj – caracterizată prin lacune mari, evitarea eforturilor de studiu individual, aversiune față de învățătură, de profesori, de autoritatea școlară în general, sau de absențe nemotivate; faza eșecului școlar (repetenția, abandonul școlar) – care are consecințe grave, atât în dezvoltarea personalității, cât și în integrarea socio-profesională[1].
Agnes Vlaicu este psiholog la Liceul de Arte „Sigismund Toduță” din Deva. De-a lungul carierei sale, a întâlnit personalități umane diverse în rândul elevilor și părinților cu care a interacționat. Din punctul său de vedere, o educație puternică și sănătoasă pleacă din familie și se dezvoltă în școală. „Doar atunci când școala și familia își unesc forțele există șansa ca elevul să beneficieze de o educație optimă. Familia nu este nimic altceva decât punctul central al dezvoltării emoțioanale a copilului, locul în care acesta învață cum să depășească și să conștientizeze gravitatea obstacolelor cu care se confruntă.”
O problemă foarte importantă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educației și succesului școlar, care reclamă căi diferite de stabilire a relațiilor de colaborare între școli, familii și comunități. Școlile care duc la bun sfârșit și în mod eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și pe elevii lor parte a sistemului social ce include familiile și comunitățile.[2]
Cercetările desfășurate în Statele Unite și în unele țări din Europa arată faptul că atunci când școlile, familiile și comunitățile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii. Parteneriatele dintre școli, familii și comunități, pot ajuta profesorii în munca lor.
Perfecționarea abilităților școlare ale elevilor, îmbunătățirea programelor de studiu și climatul școlar, îmbunătățirea abilităților educaționale ale părinților, dezvoltarea abilităților de lider ale părinților, conexiunea familiei cu membri ai școlii și ai comunității, stimularea serviciului comunității în favoarea școlilor, oferirea de suport familiilor și crearea unui mediu sigur în școli sunt doar câteva dintre exemple[3]. Astfel, cooperarea dintre școală, familie și comunitate va avea ca efect reușita elevilor în societate, dezvoltarea durabilă a comunității, precum și eficentizarea muncii cadrelor didactice și a părinților.
Cu toate acestea, familiile din România se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiție crescută pentru obținerea atenției din partea copiiilor lor, precum și cu poveri economice, care forțează un număr ridicat de părinți să lucreze foarte mult în afara căminului.
Agnes Vlaicu este de părere că „o mare parte din părinți nu sunt pe deplin conștienți de faptul că educația și dezvoltarea copiilor lor depinde în proporție de 50% de ei. Școala și familia au un aport egal în deprinderea unor abilități de bază pentru copii. În momentul în care părinții pun acest fapt doar în seama cadrelor didactice, se produce o ruptură iremediabilă, care afectează copilul și elevul deopotrivă. Dacă atenția și grija părinților lipsește, șansele ca insuccesul școlar să apară sunt mari. Desigur, este de la sine înțeles că problemele financiare ale familiilor reprezintă un factor decisiv în acest context, însă întotdeauna există un echilibru. Pentru ca acest echilibru să persiste, părinții trebuie să facă anumite compromisuri. Din păcate, nu mulți sunt cei care înțeleg și sunt dispuși să facă acest lucru”.
Necesitatea menținerii legăturii dintre școală, familie și comunitate reprezintă o problemă delicată a societății românești, în ansamblu. Pentru soluționarea competentă a acesteia, este utilă implicarea concomitentă a celor trei factori menționați, precum și conștientizarea realației de interdependență dintre școală, familie și comunitate.
Dacă familiile sunt implicate în procesul de învățare din școală și de acasă, vor avea copii instruiți și pregătiți pentru viitor. Părinții au responsabilitatea de a-i încuraja pe copii și de a le insufla interesul pentru materiile studiate în școală. Nicoleta Neag este mamă pentru două fete conștiincioase și inteligente, pe care le-a învățat încă de mici care este importanța unei educații complexe și de lungă durată.
„Diana este în clasa I, iar Denisa în clasa a V-a. Încă de când erau foarte mici, eu și soțul meu, le-am explicat cât de important este ca ele să dețină un bagaj generos de cunoștințe și să își dea interesul la școală. Pentru a deveni oameni de viitor, au înțeles că au nevoie să asimileze și să stăpânească informații. Pe lângă acest lucru, le-am oferit mereu atenția cuvenită și am pus educația lor pe primul loc”.
Când profesorii și conducerea sunt dornici să-i implice pe părinți în procesul didactic, rezultatele elevilor se îmbunătățesc. Există multe inițiative promițătoare, care prezintă căi inovative de a îndrepta familiile către o bună educație a copiilor. Potrivit lui Agnes Vlaicu, „implicarea activă a părinților în procesul de învățare al elevilor nu este nimic altceva decât o modalitate evidentă de sporire a rezultatelor școlare ale acestora. Școala are datoria să comunice în permanență cu părinții și să caute soluții pentru o mai bună colaborare între părți”.
Complexitatea creșterii și educării copiilor cere sprijin și din partea comunității. Programele sponsorizate de grupurile oamenilor de afaceri, de instituțiile religioase, de organizațiile de caritate și de alte fundații sunt factori relevanți în întărirea relațiilor dintre școală și familie. Pentru binele generațiilor următoare, este imperios necesar să existe cooperare pentru înțelegerea și soluționarea problemelor acestora, din toate punctele de vedere.
Orice efort depus de școală sau comunitate pentru a oferi părinților mai multe oportunități de a-și ajuta copiii să învețe va presupune o schimbare în atitudinea publică și va implica dorința cadrelor didactice de a regândi fundamental rolul părinților și al relațiilor dintre aceștia și școală[4].
În general, părintele își trimite copilul la școală, pentru că speră ca acolo să dobândească unele competențe și calități care să-i folosească în viață. Școlile preiau copiii, dar îi trimit înapoi în familiile lor, unde presupun că aceștia vor avea parte de sprijin și implicare activă din partea tutorilor lor. Astfel, se creează un cerc imaginar, considerat adesea centrul dezvoltării, al dezbaterilor și al obținerii informațiilor de orice natură[5].
Cercetările pe scară largă întreprinse de Joyce Epstein în rândul părinților, profesorilor și elevilor asupra opiniilor și acțiunilor acestora legate de educație au oferit materiale pentru dezvoltarea unui model teoretic numit simplu: parteneriate școală-familie.
Termenul este folosit pentru a sublinia faptul că școala, familia și comunitatea împart responsabilitățile ce vizează copiii, prin suprapunerea sferelor de influență.
Imaginea parteneriatului este încadrată într-un model de piață, al cărui scop este să genereze capital: „Avem acțiuni de parteneriat, suntem responsabili pentru resursele și investițiile noastre, deci căutăm profitul”. Elevii sunt plasați în centrul acestui model, fiind priviți ca actori principali. Activitățile de parteneriat care includ profesorii, părinții și elevii, angajează, motivează și îi ghidează pe aceștia să obțină succese colective.
Simona Șerban este învățătoare la Școala Gimnazială din comuna Băița, județul Hunedoara. Conform acesteia, „implementarea și derularea unui program de parteneriat între școală și familie ar fi un plus substanțial pentru învățământul românesc și o inovație pentru școlile din mediu rural. Aici, comunicarea dintre părinți și copiii lor, respectiv dintre părinți și instituția de învățământ este aproape inexistentă, aspect ce duce deseori la insuccese și chiar la abandonul școlar”.
Epstein conceptualizează principalele tipuri de implicare a familiei în educație.
TIPUL I. Vizează obligațiile de bază ale părinților. Aceștia au responsabilitatea să asigure sănătatea și securitatea copiilor și să le ofere condiții de viață favorabile, care să stimuleze progresul educațional.
TIPUL II. Se referă la obligațiile școlii de a comunica eficient și continuu cu familiile, atât despre programele școlii, cât și despre progresul elevilor.
TIPUL III. Urmărește participarea părinților în mod voluntar la activități, respectiv evenimente culturale și sportive, dar și ajutorul oferit profesorilor și administratorilor, în diferite situații.
TIPUL IV. Se concentrează pe implicarea părinților în activitatea de învățare acasă.
TIPUL V. Se referă la implicarea părinților în procesul de luare a deciziilor la școală (participare în consiliul profesoral, organizații părinți-profesori, comitete de părinți).
TIPUL VI. Vizează colaborarea părinților cu agențiile comunitare, care sprijină și sporesc oportunitățile de învățare ale copiilor (programe și evenimente culturale, asistență medicală și alte servicii)[6].
James Comer consideră că astfel de parteneriate vor duce la dezvoltarea fiecărui elev în parte, elaborându-se o strategie corectă de intervenție din partea cadrelor didactice. Părinții vor cunoaște mai bine nivelul la care se situează copiii lor, dar și problemele existente în școală. În acest fel, vor avea posibilitatea să vină cu sugestii și soluții concrete[7].
Implementarea cu succes a unui astfel de program este condiționată, însă, de gradul de implicare a cadrelor didactice, a dirigintelui și a directorului unității de învățământ. Părinții trebuie motivați să aibă o comunicare deschisă cu școala, dar și o implicare activă în procesul educativ. Cele mai frecvente bariere invocate de părinți sunt lipsa timpului, precum și faptul că nu știu cum anume să contribuie.
Florina Atănăsoaei este mama lui Darius, elev în clasa a V-a la o școală din Deva. „Fac parte din categoria acelor părinți care au mai multe locuri de muncă. Nu aș putea spune că am vreodată suficient timp. Înțeleg cât de importantă este educația copilului meu, dar la fel de important este să îi asigur un trai decent și lipsit de griji. Nu e ca și cum nu mi-aș dori să mă implic, însă am alte priorități”.
Valentin Borca, profesor de istorie la Liceul de Arte „Sigismund Toduță” din Deva și expert în educație, face parte din categoria cadrelor didactice tinere, pentru care colaborarea eficientă dintre școală și familie este vitală. „Chiar dacă unitatea de învățământ se implică în concretizarea unor modalități de comunicare cu familia, unii părinți vor găsi întotdeauna scuze. Doar în momentul în care vor înțelege că educația copiilor lor este unica și cea mai credibilă șansă de reușită a acestora vom putea discuta despre o adevărată comunicare între școală și familie”.
Comunitatea se bazează și există prin școală. Școala este cea mai puternică instituție în atât în mediul rural, cât și în cel urban și servește ca loc de formare și dezvoltare a tinerilor.
Dacă tinerii nu primesc sprijinul și încrederea necesară formării lor, vor pleca. Aceștia trebuie sfătuiți să recunoască mediile în care au trăit ca fiind unice și să fie învățați cum să participe la crearea locurilor de muncă pentru viitor. Dacă generația următoare pleacă, sau dorește să plece, comunitatea are foarte puține șanse să continue și să se dezvolte. Insuccesul școlar poate fi prevenit prin organizarea procesului de învățământ pe criterii științifice, psihologice și pedagogice, prin distribuirea corectă a elevilor pe clase, asigurarea de manuale și rechizite, prin acțiunea plină de tact a profesorilor, a dirigintelui, prin implicarea lor unitară.
Activitatea didactică propriu-zisă trebuie să ofere suportul angajării elevilor în efortul învățării, fiind realizată diferențierea și individualizarea învățării și asigurându-se șanse de reușită (succes) tuturor elevilor. Evaluarea rezultatelor învățării trebuie să se facă sistematic și cu maximă obiectivitate, iar solicitările școlare să fie echilibrate și să prevină suprasolicitarea, dar și subsolicitarea.
Colaborarea sănătoasă cu familia, prin convorbiri și traininguri pentru părinți, previne atitudinile de rezistență față de obligațiile școlare, iar supravegherea stării de sănătate și a modalității de maturizare la vârstele pubertății și adolescenței previn instalarea dezinteresului față de procesul didactic.[8]
Resursele comunității trebuie folosite pentru a consolida școlile, familiile și procesul de învățare. Potrivit lui Valentin Borca, „pentru ca profesorii să promoveze cunoștințe despre comunitate, ei au nevoie ca însăși comunitatea să se prezinte ca entitate identificată și conștientă, ca un întreg ce se dorește cunoscut și asimilat în conștiința colectivă”.
Atunci când școlile și comunitățile colaborează, familiile ajung mai ușor la resurse, firmele conectează programele educative la realitățile existente la locul de muncă, personalitățile reprezentative cu experiență în domeniu contribuie la crearea unei perspective mai ample asupra scopurilor școlii, iar elevii contribuie și învață dincolo de implicarea lor în școală[9].
Educația este un proces complex, care constituie principalul punct de interes din societate. Școala, familia și comunitatea sunt cei trei factori care, prin contribuție colectivă, pot insufla în rândul generațiilor tinere dorința de cunoaștere, asimilare și însușire a informațiilor valoroase, menite să sporească și să sprijine dezvoltarea fiecărui individ în parte.
[1] Silvia Mălăescu, Insuccesul și nereușita școlară: cauze și forme de manifestare, Timișoara, 2010, p. 25-29.
[2] Paul H. Stahl, Familia și școala. Contribuții la sociologia educației, București, 2002, p. 19-20.
[3] Mircea Agabrian, Parteneriate Școală-Familie-Comunitate, București, 2005, p. 7.
[4] Adina Băran-Pescaru, Parteneriat în educație. Familie-școală-comunitate, București, 2004, p. 30.
[5] Ibidem, p. 31.
[6] Mircea Agabrian, op. cit., p. 19.
[7] Adina Băran-Pescaru, op. cit., p. 33.
[8] Dorina Sălăvăstru, Psihologia educației, Iași, 2004, p. 48-52.
[9] Ibidem, p. 86-87.
