Cu ochii senini și mâinile muncite, Ana Dud este o femeie de poveste, care uimește prin simplul fel de a fi. În aproape un secol de viață, a dobândit înțelepciune și răbdare, deși nu puține au fost momentele în care a fost aspru încercată de soartă. „Nu mi-am pierdut niciodată credința în Dumnezeu, pentru că nici El nu și-a întors fața de la mine. M-a întărit și m-a convins să merg înainte, iar eu am încercat să îi învăț și pe alții să facă la fel”.

Consideră că a trăit suficient pentru a înțelege viața și privește moartea ca pe un început ce se așteaptă descoperit. „Mie nu îmi este frică de moarte. Ce ne așteaptă dincolo, doar Dumnezeu știe. Eu nu-mi doresc decât să mă duc la El cu sufletul și cugetul împăcat”.

Datorită credinței în viața de apoi, țăranul român privește moartea ca pe o etapă a vieții, un mister prin care omul se desăvârșește și continuă să trăiască pe celălalt tărâm. La nivelul societății, imaginea morții este de cele mai multe ori personificată. Puternică și nemiloasă, cu chipul palid și ascuțit, moartea este practic o antiteză a femeii grațioase și creatoare de viață.

Încă din cele mai vechi timpuri, omul s-a concentrat asupra morții, privită ca un portal spre o lume cu puternice încărcături energetice și spirituale. Ea capătă astfel înțelesul unui început enigmatic, dincolo de priceperea și rațiunea ființei umane, un început ce se dorește întâmpinat prin diferite practici și obiceiuri specifice. Întreprinsă pe surse arheologice concludente, cercetarea practicilor funerare românești incită la relevarea unor similitudini între Antichitate și Evul Mediu sau chiar Epoca Modernă.

Există, totuși, două viziuni diferite asupra practicilor funerare românești. Prima teorie susține că acestea nu sunt nimic altceva decât legende, superstiții, credințe și obiceiuri moștenite de la diverse popoare sau create în spațiul autohton.

A doua teorie consideră că arhaismul multor credințe reflectă fondul de gândire umană universală, iar similitudinile între ritualurile funerare regăsite la diverse popoare se explică prin poligeneza aceluiași ritual și nu neapărat prin contacte, preluări sau transmiteri în timp.

Misterul morții și teama de necunoscut au înlesnit răspândirea unor concepții străvechi, împreună cu practicile funerare aferente, care treptat au fost asimilate de creștinism, deși unele cutume păgâne par să fie moștenite de tradiția spirituală românească[1].

Dacă nașterea omului este începutul unui nou sistem de viață cosmică în ipostază terestră, nunta constituie integrarea acestui sistem în ritmul alert al vieții pământești, iar moartea reprezintă revenirea peregrinului terestru în cosmos. Primele două evenimente principale ale ciclului ipostazei terestre (nașterea și nunta) marchează tulburări în biotonusul vital al corpului și mediului uman (comunitate socială, rude, prieteni, cunoscuți). Ultimul eveniment (moartea), marchează ruperea brutală și definitivă a corpului uman de mediul lui și catapultarea spiritului în cosmos. Prin cruzimea ei aparentă, moartea frustrează uneori încrederea omului în destinul său.

În ceea ce privește lumea de dincolo, oamenii și-au pus dintotdeauna întrebări, toate acestea fiind generate de faptul că moartea este singurul eveniment spiritual fără replică ontologică, indiferent de stadiul de dezvoltare istorică a conștiinței, de cultură, vârstă și sex. Mircea Eliade afirmă că „moartea e primul mister care tulbură adânc conștiința umană[2].

În credința populară românească, se consideră că moartea, ca proces firesc al existenței umane, își face simțită prezența prin semne care pentru omul de rând nu au o explicație logică imediată. Căderea neașteptată a unei icoane de pe perete, urletul câinilor sau cântecul unor păsări nocturne, precum cucuveaua, sunt doar câteva dintre acestea[3].

Prin experiențe similare a trecut și bunica Ana, pentru care moartea prematură a soțului rămâne și astăzi un mister nedeslușit. „Am simțit că o să treacă unul dintre noi la cele veșnice, atunci când a căzut o icoană de pe perete și-au început să trosnească dulapurile din casă. Câinii miorlăiau și cucuveaua își făcuse cuib la noi pe acoperiș. Toate erau semne și-am știut că se va întâmpla ceva rău. La câteva zile, mi-am găsit bărbatul mort în casă, deși nu era bolnav”.

Chiar dacă în lumea satului românesc, moartea este privită ca un proces natural și firesc, teama față de ea există permanent. Dacă o persoană din familie era grav bolnavă, rudele încercau să o vindece prin diferite mijloace și leacuri băbești. De pildă, culegeau ierburi de pe mormântul unui copil în Vinerea Mare, ca mai apoi să le fiarbă și să obțină o licoare la care se adăugau și alte ingrediente, precum piper și busuioc uscat. Dacă leacurile întrebuințate nu aveau însă niciun efect asupra celui aflat în suferință, se considera că i se apropie sfârșitul și era chemat preotul.

Sfânta Taină a Maslului sau ungerea din urmă avea rolul de a purifica sufletul și conștiința bolnavului, înainte de trecerea acestuia în lumea de dincolo. Preot la Biserica Ortodoxă din satul Crăciunești, județul Hunedoara, Aurel Moga este unul dintre oamenii învățați ai locului, pentru care credința și tradiția sunt două elemente care coexistă și se întrepătrund.

„Niciun om nu merită să moară împovărat de păcate. Trecerea trebuie să fie lipsită de orice zbucium și remușcare, ca să nu rămână socoteli neîncheiate pe pământ. Pentru a se desprinde de trup, sufletul trebuie să fie curat, iar conștiința împăcată”.

Când semnele morții sunt clare, primul gest ritualic este aprinderea unei lumânări din ceară galbenă, simbol al existenței trupești, în mâna sau la căpătâiul muribundului. În conștiința colectivă a poporului român, persistă ideea conform căreia acest proces trebuie realizat de o persoană străină, deoarece în prezența apropiaților, chinurile muribundului se vor prelungi[4].

„Omul nu poate să moară fără o lumină care să-i arate calea spre lumea fără de dor. Așa ne învață tradiția. Ar fi bine ca cel care pune lumânarea la capul sau în mâna suferindului să nu-i fie rudă și nici să nu-l cunoască. În prezența familiei sau a celor apropiați, chinurile se amplifică și întârzie sfârșitul. De-a lungul anilor în care am slujit lui Dumnezeu, am înțeles că moartea este mai mult decât o trecere spre necunoscut. Ea pune împreună toate gândurile, trăirile și experiențele noastre din timpul vieții”.

Mitologia clasică ilustrează împărăția lui Hades bântuită de spirite malefice, care abia așteaptă un nou nefericit în întunericul Infernului. Pentru a ajunge dincolo în siguranță, sufletul are nevoie de lumină, ceea ce explică depunerea de opaițe în mormintele din Dacia Romană la Tibiscum, Micia, Cinciș, Gornea ș.a.

Sfetnicul este o lumânare înaltă, care trebuie ținută aprinsă pe tot parcursul procesiunilor funerare. Potrivit credinței creștine, are rol apotropaic, adică împiedică apropierea spiritelor rele.

În majoritatea regiunilor țării, pentru a permite sufletului să părăsească încăperea, se deschid larg ferestrele, iar mai apoi trupul defunctului este stropit cu apă sfințită. Conform învățăturii creștine, accederea în Împărăția Cerurilor nu este posibilă dacă sufletul nu este curățat de păcatele din timpul vieții pe pământ. Îmbăierea ritualică este un proces important care se păstrează chiar și în mediul urban.

Apa are, astfel, mai multe semnificații: operator în ritualul funerar, întrucât este simbol al purificării spirituale, dar și vector de trecere, întrucât marchează traseul și separă sufletul de spațiul celor vii. În Banat, se obișnuiește ca famiilile persoanelor decedate să pună flori sau coji de dovleac pe o apă curgătoare, pentru a simboliza călătoria sufletului. Apa sfințită sau agheasma are rol de operator magic, deoarece ajută la dezlegarea farmecelor și blestemelor.

Apa este folosită și după înmormântare. Pentru a potoli setea mortului, rudele persoanei decedate duc un vas plin cu apă unei persoane apropiate, timp de patruzeci de zile. Această tradiție poate fi considerată corespondent al libațiilor antice[5].

Originară din satul Luncoiu de Sus, județul Hunedoara, Viorica Dud este una dintre femeile care trăiesc după învățăturile moștenite de la bătrâni și pentru care tradiția este mai presus de orice lege nescrisă.

„La noi se păstrează obiceiul de a duce un vas cu apă unui apropiat care a fost de ajutor familiei decedatului în zilele de priveghi și la înmormântare. Apa trebuie să fie rece și oferită abia după asfințitul soarelui, moment în care se consideră că există o punte de legătură între cele două lumi. După cele patruzeci de zile, vasul rămâne de pomană celui căruia i-a fost dusă apa și se umple cu bomboane sau cu alte dulciuri care i-au plăcut mortului”.

După înfăptuirea primelor procesiuni, urmează o nouă serie de acte ritualice. Interesant este faptul că majoritatea au origine antică și nu sunt de sine stătătoare. Așezarea defunctului în coșciug începe cu orientarea potrivit doctrinei creștine. Mortul se așează întotdeauna cu picioarele spre ușă, pentru a se sugera faptul că este pregătit de plecare. Deși această metodă a fost utilizată și de alte popoare, originea sa este romană. După ce îmbrăcau trupul neînsuflețit într-o încăpere specială numită vestibulum, romanii îl orientau cu picioarele spre ușă, pentru a evidenția antiteza subtilă dintre viață și moarte. Potrivit lui Plinium, „natura a dispus ca omul să intre în lume cu capul și să iasă cu picioarele”.

Mâinile defunctului se așează cruciș pe piept, întotdeauna cea dreaptă peste cea stângă, în semn de mulțumire pentru bucuriile și tristețile primite de la Dumnezeu. Acest aranjament poate fi socotit și ca simbol al rugăciunii la Judecata de Apoi, unde sufletul se înfățișează umil și slab.

În unele părți din Bucovina, Țara Românească și Moldova, în mâna dreaptă a persoanei decedate se pune o cruciuliță din ceară și se depun obiecte personale cu rol de talismane, lucru practicat și în Antichitate. Călătoria sufletului spre puntea raiului este ușurată de talismane, care asigură imposibilitatea reîntoarcerii pe pământ[6].

Defunctul stă de regulă trei zile și două nopți neînmormântat, timp care este necesar desprinderii sufletului de corp. Acesta este așa numitul „priveghi”, la care se adună vecini, rude și cunoscuți ai repauzatului. Originea priveghiului se găsește în timpurile cele mai îndepărtate ale Antichității. Sub pretextul că trupul omului îi aparține, Diavolul dorește să-l posede și să-l transforme în strigoi.

Familia persoanei decedate oferă în cinstea acesteia diferite produse alimentare fiecărui participant la priveghi. La primire, se rostește formula: Să-i fie pomană.

Mărioara Borca și-a petrecut copilăria în satul Crăciunești din județul Hunedoara. La 52 de ani, înțelege ce presupune moartea unei persoane și care sunt obiceiurile ce trebuie respectate, însă lucrurile nu au fost dintotdeauna la fel.

„Îmi amintesc că eram copil și mergeam cu mama la priveghi în sat. De fiecare dată primeam gogoși calde, tăvălite prin zahăr praf, cozonac cu nucă și mac, sau ruladă cu margarină și rahat. Cum nu înțelegeam prea bine ce se petrece acolo, înfulecam adesea fără să spun Dumnezeu să-i primească. Mama îmi atrăgea de fiecare dată atenția și îmi explica ce important este să rostesc acele cuvinte”. Pe parcursul desfășurării priveghiului sunt respectate o serie de reguli care privesc amenajarea casei.

Potrivit Anei Dud: „nicio oglindă din casă nu trebuie să rămână descoperită. Dacă mortul se vede în ea, se poate preface în strigoi. Materialul cu care se acoperă oglinzile trebuie să fie gros și închis la culoare, să nu treacă lumina prin el”.

Conform credinței populare, strigoii sunt suflete chinuite care nu au odihnă, ci urmează o soartă groaznică. Ei neliniștesc somnul și viața celor pe care i-au cunoscut și sunt autorii unor fapte neobișnuite, dictate de însăși ființa lor necurată.

Printre oamenii care afirmă că au avut parte de vizita unui strigoi,se numără și Maria Petruț din Luncoiu de Sus. În 78 de ani, susține că a trecut prin multe experiențe neobișnuite, însă dintre toate, numai una îi provoacă și astăzi fiori pe șira spinării.

„Îmi amintesc și acum. Era o noapte friguroasă din decembrie. Cumnata mea murise de tânără, la numai 39 de ani. Bărbatul meu era plecat la lucru, iar eu stăteam acasă cu cei trei copii ai noștri. La miezul nopții, am auzit pași scârțâind pe zăpadă și o voce groasă ce îmi striga numele. Mi s-a ridicat părul pe cap și simțeam că mă prăbușesc de frică. De niciunde, în mijlocul încăperii în care dormeam, a apărut o femeie înaltă, îmbrăcată în haine strălucitoare și cu capul acoperit. S-a apropiat de mine și am început să strig. Copilul meu cel mic, s-a ridicat din pat și a aprins lumina. Am auzit o bubuitură puternică în sobă, dar nici urmă de strigoi”.

În memoria spiritualității românești, câinele este urmașul lupului, reprezentarea necuratului[7]. Ioan Borca are 63 de ani și crede în superstiții. Conform acestuia, „nicio poveste nu există fără un sâmbure de adevăr”. „Familia trebuie să aibă mare grijă la câinii pe care îi are lângă casă. Dacă animalul intră în camera în care este ținut mortul, există șansa să-i răpească sufletul și să îl ducă în Iad”.

Dintre toate practicile funerare preluate din lumea antică, depunerea de monede pe trupul defunctului este cea mai frecventă. Atestările arheologice demonstrează că depunerea de monede este o practică răspândită și cuprinde o arie extinsă: Orientul Apropiat, Grecia, Sicilia, lumea etruscă, italică și hispanică. Cercetătorul E. Rhode propune interpretarea monedelor din morminte ca pars pro toto, o rămășiță simbolică a averii defunctului.

Chiar dacă mitologiei românești figura lui Charon îi este foarte puțin familiară, împrumutul pare evident, mai ales că s-a perpetuat fondul cauzal al acestei cutume – necesitatea plătirii dintr-o lume în alta, exprimată creștinește prin plata la trecerea vămilor văzduhului[8].

În unele părţi din Transilvania se crede că acest bănuţ îi foloseşte mortului să plătească luntrea cu care va trece în cealaltă lume peste un râu mare și lat. Nu există norme stricte referitoare la locul depunerii monedei, la numărul şi nominalul acesteia. În obiceiurile româneşti se constată o sporire şi o diversificare a folosirii monedei în practicile funerare. Când cineva moare, i se pune un bănuţ la cap, iar în groapă și la trecerea cortegiului funebru peste un pod sunt aruncați bani. Situaţia este paradoxală, dacă ne raportăm la poziţia Bisericii care a încercat interzicerea acestui ritual păgân. În secolul al XIX–lea, atât în Moldova, cât şi în Transilvania, banul se punea în gura defunctului, situaţie întâlnită în Antichitate. În judeţele Buzău, Bacău, Iaşi şi Mehedeinţi, bănuţul se punea în mâna mortului sau se lega de degetul mic de la mâna dreaptă, făcându-se aluzie la faptul că bunurile materiale sunt efemere şi profane. În Banat, defunctului i se punea pe ochi câte un ban, în primul rând ca să îi ţină închişi.[9]

Cântecul cocoşului (dat de pomană la înmormântări) şi lumânarea vor împrăştia duhurile întunericului și vor proteja sufletul.[10]

În multe dintre regiunile ţării, există obiceiul ca la moartea unei persoane să fie împodobit un brad. Acesta simbolizează pe de-o parte tinereţea şi puritatea, iar pe de altă parte reprezintă o punte care leagă cele două lumi.

Orientarea mormântului se face întotdeauna spre răsărit. La fel ca în lumea romană, monumentul funerar reprezintă o formă de menţinere a defunctului în memoria celorlaţi, dar şi simbol al creştinătăţii în zilele noastre. De obicei, pe monumente sunt gravate datele de naştere ale defuncţilor, alături de care se mai găsesc şi rugăciuni. Pe foarte multe astfel de edificii apare porumbelul, mesager divin și simbol al sufletelor pure.[11]

Ceremonialul înmormântării sfârşeşte prin pomană sau praznicul ţinut la casa celui decedat, care marchează despărţirea finală de cei dragi. Românii numeau aceste ospeţe şi comând, termen a cărui etimologie din lat. commandare, comendatio, sugerează similitudini cu banchetul funebru antic, care reprezenta o comendatio  a defunctului. Referitor la pomană, V. Kernbach încearcă să găsească o etimologie, apropiind ,,pomană” de numele zeiţe romane a fructelor, Pamona, variantă mai puţin convingătoare, deoarece această divinitate nu este atestată în panteonul Daciei romane.

Prin urmare, practicile funerare românești reprezintă un ansamblu de elemente moștenite din Antichitate, adaptate și integrate în creștinsim. În mentalul colectiv, ele intră ca o necesitate a sufletului de a găsi drumul spre infinit.


[1] Coord. Mihai Bărbulescu, Funeraria Daco romana, Cluj-Napoca, 2003, p. 470-471.

[2] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, 1987, p. 168.

[3] Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, București, 2000, p. 15.

[4] Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, București, p. 24-25.

[5] Nicolae Panea, Gramatica funeralului, Craiova, 2003, p. 115.

[6] Simion Florea Marian, op. cit., p. 59.

[7] Marcel Olinescu, Mitologie românească, București, 2001, p. 539.

[8] Coord. Mihai Bărbulescu, op. cit., p. 44-47.

[9] Ibidem,p. 472.

[10] Mihai Coman, Bestiarul Mitologic Românesc, Bucureşti, 1996, p. 36-39.

[11] Coord. Mihai Bărbulescu, op. cit., p. 42-43.

Sursă foto articol

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.