– Uită-te puțin în jurul nostru, vremea e atât de caldă, orașul este atât de frumos, îmi merge foarte bine cu lecțiile aici și aș putea rămâne oricât, și totuși, nu asta îmi doresc cu adevărat.

– Ok, și atunci?

– Medicină, de câțiva ani știu că asta este pentru mine.

– Îți înțeleg situația, și îți spun cu mâna pe inimă: nu-ți mai face nicio grijă și hai la Cluj.

Fragmentul de mai sus face parte dintr-o conversație veche de șase ani, dintre Caroline Paton-Thomas, actualmente studentă în anul cinci la UMF Iuliu-Hațeganu din Cluj-Napoca, și o cunoștință îndepărtată. Absolventă în domeniul științelor bio-medicale la o universitate din Bristol, Marea Britanie, ea începuse încă din acei ani să fie interesată tot mai mult de medicină, cu precădere de partea umană pe care o implica. A așteptat să își termine primele studii, după care a hotărât să aplice.

Examenul de admitere, de o dificultate foarte ridicată, pe care l-a picat de patru ori, dar și costurile enorme – taxe de studiu, cheltuieli de trai – pe care le implica studiul medicinei în țara ei, au fost principalele motive care au determinat-o să se reorienteze. Așa a ajuns să plece temporar în Madrid și să predea lecții private de limba engleză, profitând de avantajul nativilor, care nu au nevoie de certificare pentru asta. La 24 de ani, știa că orice moment pierdut echivala cu tot mai puține șanse de a începe să studieze medicina, așa că a început să caute ajutor în jur. Datorită unui prieten, a dat peste o studentă germană care era deja în anul patru la UMF Cluj. Ea a încurajat-o și îndrumat-o să studieze medicina în România.


Caroline este unul din miile de străini proveniți din toată lumea: francezi, nemți, englezi, marocani, israelieni și multe alte naționalități, care aleg să studieze la UMF-urile românești, populând centrele universitare ale țării și oferindu-le un suflu nou, internațional. Astfel, fiecare UMF majoră din țară găzduiește în jur de 2500-3000 de studenți străini, la liniile engleză și franceză, iar cererea crește de la an la an, în ciuda taxelor de școlarizare, care continuă și ele să crească. Tot mai mulți străini doresc să vină să studieze medicina în România, principalele motive fiind admiterea dificilă și taxele de școlarizare enorme din țările lor.

Noi, românii, obișnuiți și învățați cu ideea că țara noastră se află departe de a excela în vreun domeniu, cu precădere în cel al educației universitare, ne întrebăm cum și de ce au venit atâția străini, inclusiv din țări mult mai dezvoltate din vestul Europei, să se pregătească pentru a deveni nu orice, ci viitori medici, aici. Răspunsul este unul mult mai complex decât s-ar putea crede la început. Se pare că situația în țările lor de origine nu este una atât de roz, iar situația învățământului medical universitar din România este departe de a fi atât proastă pe cât ne-o imaginăm noi. Am mai aflat și faptul că părerile sunt foarte diverse și variază mult. Și totuși, poveștile oamenilor care și-au lăsat plaiurile natale și și-au asumat șase ani de trai și trudă într-o țară străină, din iubire pentru medicină, și pentru alți oameni, sunt fascinante.

Caroline povestește că a ales România ca ultimă soluție. Era și cea mai ieftină dintre toate opțiunile, criteriu important, având în vedere că terminase deja o altă facultate scumpă, în Marea Britanie, iar părinții nu o puteau sprijini financiar decât într-o mică măsură. Taxa de școlarizare anuală de 9000 de lire sterline, pe care o implica studiul medicinei acolo, era pur și simplu imposibil de achitat, în condițiile acelea. Dar dorința de a deveni medic a fost mai puternică decât orice impediment, așa că a început procesul de înscriere la Cluj.

Procedura de admitere consta în realizarea unui dosar stufos, plin de tot felul de documente, între care: certificatul de limbă, scrisoarea de intenție, diplome ale nivelului de educație anterior, dovezi ale activităților extracurriculare, dar și taxa de școlarizare. Este o sumă care nouă, românilor, ni se pare enormă, dar care se află, de fapt, printre cele mai modeste cerute de universitățile de medicină din Europa: „doar” 7500 de euro în primul an și 6000 începând cu al doilea an, majorată recent. Când Caroline și-a început studiile, obișnuia să fie 5000 de euro.

Procesul depunerii acestui dosar în varianta finală și forma corectă a fost unul „foarte complicat și chiar stresant”. Site-ul conținea doar o listă de documente necesare, dar niciun ghid ajutător privind modul în care acestea trebuiau depuse. Caroline își amintește nenumăratele mailuri trimise facultății, toate telefoanele date, care se sfârșeau de obicei fără niciun răspuns, sau, în cazul fericit în care i se răspundea, primea aceleași informații de pe site sau era redirecționată direct la acesta, fără să îi fi fost rezolvată cu adevărat dilema.

Ca să evite alte probleme, a decis să meargă personal să predea dosarul în Cluj. După o așteptare de 30 de minute, a ajuns în sfârșit în biroul comisiei de admitere. În timp ce îi verifica documentele, cu un aer plictisit, secretara și-a ridicat deodată privirea către ea și a anunțat-o că îi lipsește o diplomă a unuia dintre cele două examene susținute la finalul liceului. Trebuia să facă rost de ea în maximum o săptămână, înainte de termenul limită, fără a putea merge fizic să o obțină, în Anglia. În momentul acela, a simțit cum i se înmoaie picioarele, dar a ieșit calmă din biroul universității și a contactat pe loc instituția de la care trebuia să primească documentul: „Trebuiau să îmi trimită acel certificat fizic, până în România, și nu știam dacă va putea ajunge în doar o săptămână. A fost foarte stresant, începusem să mă panichez.” Până la urmă, diploma a sosit la timp și Caroline a reușit să își completeze dosarul, dar era convinsă că dacă nu ar fi venit personal în Cluj să se ocupe de asta, ar fi ratat admiterea din cauza documentului lipsă.

În ciuda începutului dificil, experiența sa de până acum, ca studentă la medicină în România, este una pozitivă. Comparând sistemul cu cel englez, simte aici o implicare mult mai mare din partea universității și a profesorilor. Prezența este obligatorie, iar cunoștințele sunt verificate în mod regulat, astfel încât se evită acumularea lipsurilor – se pune accentul pe învățatul constant, nu doar pe trecerea examenelor finale. În Anglia, „educația era responsabilitatea ta, depindea doar de tine să mergi la cursuri, să pui întrebări profesorilor, iar dacă nu voiai să depui efortul, puteai să stai acasă tot semestrul și să te prezinți doar la examene.” Acestea erau doar semestriale sau chiar anuale, iar rezultatul lor era singurul care conta. Un alt aspect important este cel al activității practice, care este, din nou, obligatorie, și începe mult mai devreme, fiind organizată eficient. Contactul cu pacienții este nelipsit în procesul de învățare din ultimii trei ani, și este considerat un foarte mare avantaj.

Printre celelalte avantaje menționate se numără și flexibilitatea programului de aici, dar și existența mai multor vacanțe, care permit relaxare sau timp în plus de asimilare a informațiilor, dacă este nevoie. Pe lângă asta, atmosfera familială, pe care a întâlnit-o atât în contextul universitar, cât și în oraș, a fost o surpriză plăcută pentru Caroline: „Chiar dacă suntem 200 de persoane la secția engleză, îi cunosc personal pe majoritatea; comunitatea este foarte strânsă și unită, ne ajutăm mereu între noi, integrarea e foarte ușoară și naturală.” Experiența socială a studiului în Anglia a fost una total diferită, mult mai rece: „Am avut un grup foarte mic de prieteni, pe care i-am cunoscut în prima săptămână; pe ceilalți nu apuci să îi cunoști, pentru că nu vin la cursuri sau pentru că pur și simplu nu vor să socializeze.”

Nu în ultimul rând, pe lângă toate aspectele pozitive, există și unul considerat un inconvenient destul de mare de câțiva dintre studenții străini. Este vorba despre învățarea limbii române; în primii trei ani, toată lumea trebuie să participe la cursurile de română, iar la final există un examen care trebuie promovat, pentru a fi asigurată continuarea studiilor. Caroline menționează că pentru ea nu a fost o problemă, dar mulți dintre colegii ei au simțit mult mai acut această presiune.

„Dacă nu cunoști deja pe cineva din sistemul medical francez, șansele să reușești sunt minime.”

Morgane Kéraval, venită din Franța, este, de asemenea, studentă la linia engleză în cadrul UMF Cluj, în anul al doilea. Motivele pentru care a venit să studieze aici sunt similare cu cele ale lui Caroline, însă, spre deosebire de aceasta, opinia ei privind modul de organizare al învățământului universitar medical clujean este una mult mai critică.

Morgane și-a început parcursul universitar în Franța, despre care ne povestește că a fost departe de ideal. La sfârșitul primului an de medicină, toată lumea susține un examen numit PACES, renumit pentru competiția acerbă pe care o implică. Pentru referință, doar 10-15% dintre toți studenții reușesc să îl treacă, iar în cazul universității lui Morgane, 1500 de oameni au concurat pentru 200 de locuri disponibile. Descriind întregul sistem, ne mărturisește că este unul deficitar, dăunător pentru studenți, bazat în întregime pe competiție. „Este o mentalitate toxică, ce nu încurajează învățatul aprofundat, pe termen lung, și nici valorile de bază pe care le implică meseria de medic – onestitate, empatie, bunătate. […] Are și un impact negativ enorm asupra sănătății mintale a studenților”.

Atunci când Morgane și-a început studiile, în 2016, studenților le era permis să repete anul întâi, având o a doua șansă de a trece examenul. Nivelul de competiție era atât de mare, încât cei care făceau anul întâi pentru prima oară nu beneficiau de aceleași avantaje ca cei care îl repetau și care își „câștigaseră” drepturile în facultate. Pentru a da un singur exemplu, bobocii, numiți bizuths, nu aveau dreptul să participe la cursurile din amfiteatrul principal, cel în care vorbea profesorul, fiind nevoiți să stea în amfiteatrele secundare, în care cursurile erau transmise live, sau să se trezească la 4 dimineața pentru a spera să prindă un loc în sală. Cei mai mari, numiți carrés, aveau locurile rezervate și drepturi speciale, și de multe ori profitau de statutul privilegiat, chinuindu-i pe cei mai mici.

Atmosfera din timpul pauzelor dintre cursuri, carrés, intonând cântece batjocoritoare, în care îi ridiculizează pe bizuths, cu scopul de a îi intimida.

Morgane își amintește de o dimineață cu adevărat interesantă. Era în al doilea său prim an și abia ajunsese la facultate, pentru cursul de la 8 dimineața. Știa că are locul rezervat în amfiteatrul principal, așa că nu s-a grăbit să ajungă foarte devreme, spre deosebire de unii dintre colegii ei mai mici, care așteptau și de o oră și jumătate în fața ușii, într-o coadă imensă, înainte de începerea cursului. S-a așezat liniștită undeva pe la mijloc, în extrema stângă, înconjurată de freamătul gălăgios, obișnuit, al sălii de 400 de persoane în care se afla. Deodată, a observat că sunetul vocilor începe să se amplifice, lumea părea îngrijorată, iar majoritatea ochilor erau îndreptați către un punct cheie din spatele clasei, către rândurile care erau rezervate pentru carrés. Un băiat înalt, solid, îi vorbea agresiv unui altuia, mai mărunțel, insistând să se ridice de pe locul lui, repetând că cel așezat nu avea dreptul să stea acolo. Situația devenea din ce în ce mai tensionată, băiatul refuza să elibereze locul, iar celălalt era din ce în ce mai iritat. S-a ajuns la injurii zgomotoase, cel mai mare l-a apucat pe cel mai mic de guler și l-a târât de pe scaun, cei doi au început să se lovească. Toată sala privea și striga agitată, camerele de filmat începuseră să se întoarcă spre locul cu pricina și să înregistreze încăierarea. În cele din urmă, cel agresiv a fost scos afară de prietenii lui, fără alte aparente consecințe, dar Morgane menționează: „Mă așteptam să se termine mult mai rău.”   

În afară de astfel de scene violente, disputele verbale privind locurile se întâmplau frecvent, precum și alte evenimente mai puțin agresive, dar în continuare grave și deranjante: „Nu puteai să îți lași lucrurile nesupravegheate, în pauze, de exemplu, pentru că riscai să îți fie furate sau ascunse notițele”. Continuă să descrie atmosfera care i-a caracterizat experiența universitară din primul an: „Toți ne consideram dușmani între noi, am văzut inclusiv prietenii distruse din cauza unor notițe; persoana care le-a primit a luat examenul, iar cea care le-a oferit, nu.”

Recent, universitățile din Franța au decis să nu mai permită repetarea primului an. Acum, toți cei care nu îi supraviețuiesc și nu reușesc să treacă de examenul tiranic nu mai au dreptul de a continua, astfel încât opțiunile lor sunt foarte limitate. Fie renunță definitiv la visul de a deveni doctori, fie se îndreaptă către alte țări, care să le ofere această posibilitate. România este una dintre cele mai cunoscute alternative pentru ei, iar Morgane a decis să aplice, luând în considerare și costurile – cam cele mai mici din Europa, dar, chiar și așa, mari.

A ajuns aici în vara lui 2020, chiar în mijlocul pandemiei, iar primul contact cu universitatea i-a format, de la început, o părere proastă. După înscrierea anevoiasă, care, la fel ca în cazul lui Caroline, a fost marcată de neclarități și imposibilitatea de a comunica eficient cu secretariatul, Morgane a venit în Cluj fără ca măcar să știe dacă a fost admisă. Listele publicate conțineau doar niște numere matricole despre care nu se știa exact cui aparțin, deoarece toți studenții străini aplicaseră folosind alte metode de identificare. Ea s-a numărat printre norocoșii acceptați, dar, în acel an, foarte multe persoane au străbătut drumul până în România degeaba, doar pentru a afla personal că nu au intrat.

Începând să povestească despre experiența ei la UMF Cluj, franțuzoaica declară simplu, tragicomic: „E un dezastru (râde). Îmi pare rău, dar universitatea asta e un dezastru.”

Și continuă să relateze despre probleme organizatorice majore: „Datele nu sunt stabilite clar, aflăm că dăm examene cu o săptămână înainte, profesorii fac numai ce vor și nu ne răspund atunci când îi contactăm, avem un program incert, cursuri care se suprapun, ne negociem singuri orarul. […] Simt că universitatea nu ne respectă. Doar ne vor banii, ca să ne țină aici 6 ani, după care să plecăm în țările noastre.”

Comparativ cu „măcelul” trăit în Franța, Morgane crede că nivelul educației din Cluj este mai scăzut, și menționează faptul că, deși au la fel de mult de învățat ca studenții de la liniile franceză și română, nu se așteaptă la fel de mult de la ei. Profesorii sunt foarte îngăduitori și par nepăsători cu privire la nivelul lor de cunoștințe.

„Aici, poți să iei 10 fără să faci mai nimic, iar pentru 5 nici nu trebuie să încerci. Consider că ar fi trebuit să pic multe examene, și totuși, când veneau rezultatele, vedeam 6, 7, 8 sau chiar 9. Îi interesează doar să înțelegi conceptul, ideea principală, dar nu mecanismele din spate, cum funcționează cu adevărat procesul.”

Alte probleme pe care le menționează sunt nivelul scăzut de limba engleză al unora dintre profesori, lipsa clarității sistemului de notare pentru teste și examene, cazuri în care cadrele didactice nu și-au ținut orele cum trebuie – în contextul online, din motive pandemice – și care trimiteau materiale de studiu netraduse în întregime sau cu informații învechite. Privitor la curricula propriu-zisă, Morgane menționează că nu merge îndeajuns de în detaliu, nu se pune accentul pe înțelegerea fenomenului și a mecanismelor în totalitate. De asemenea, unele materii mai tehnice sau mai aplicate, care ar trebui învățate în anii mai mari, după acumularea cunoștințelor teoretice de bază, sunt puse mult prea devreme. De exemplu, studenții învață în primul an comunicarea medicală, care le prezintă metodele de relaționare adecvată cu pacienții. Problema este că ei nu iau contact cu pacienții până în anul trei. 

În ciuda dezavantajelor privind partea teoretică, oportunitățile de practică sunt, într-adevăr, mult mai numeroase aici – contactul direct cu pacienții, executarea unor proceduri medicale mult mai devreme, asistarea la operații etc. Mai mult, având în vedere că universitatea nu este atât de riguroasă, permite foarte mult studiu individual: „Pentru că universitatea nu mă solicită atât de mult, încerc să am așteptări mai mari de la mine însămi și să învăț cât de mult pot, singură, să mă informez foarte mult și pe cont propriu. În Franța, ei nu se așteaptă să te documentezi absolut deloc singur, înveți doar ceea ce ți se servește și doar în forma în care ți se servește la facultate.”

În final, Morgane consideră că a făcut alegerea corectă: „Chiar dacă sunt dezamăgită de multe aspecte, sunt foarte recunoscătoare că pot să studiez aici, și că voi deveni, într-un final, medic.” Pe lângă sistemul aproape imposibil de penetrat din Franța, cei de la conducere au inițiat un proiect de reformă, prin care intenționează să le îngreuneze situația studenților care își iau diplomele în alte țări, cu precădere în România. Conform presei de acolo, cei care nu termină medicina în Franța nu vor avea aceleași condiții de pregătire pentru examenele finale, de rezidențiat, fiind supuși unui act discriminatoriu. Platforma online de pregătire pentru acele examene este cu greu accesibilă studenților de aici, care vor trebui să plătească mii de euro în plus și să studieze complet singuri, pentru două serii de examene, și cele din România, și cele din Franța. Astfel, pleacă de la început cu un mare dezavantaj, predispuși la a obține rezultate mult mai proaste decât cei rămași în Franța. În final, vor fi clasați pe baza acestor rezultate, fiind nevoiți fie să își facă rezidențiatul acolo, la o specializare pe care nu și-o doresc, pe locurile rămase, fie să mai petreacă încă câțiva ani departe de casă, continuând cu rezidențiatul dorit aici, și abia apoi să se întoarcă să profeseze acasă. Astfel, situația majorității francezilor care își doresc să devină medici devine pur și simplu disperată.


„Notele mele pur și simplu nu se încadrau în standardele germane.”

Ambra Costin studiază în anul al treilea la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, la secția engleză. Conform purtătorului de cuvânt al instituției, Ivona Burduja, aceasta este una dintre „cele mai deschise instituţii de învăţământ superior ale României”, cu peste 2300 de studenți internaționali, proveniți din peste 60 de țări, care „contribuie la crearea unui mix cultural extraordinar” și care au fost atrași de „oferta educaţională impresionantă a universității”.

Născută în România, dintr-un tată german și o mamă româncă, Ambra a trăit și învățat toată viața sa în Germania, până a ajuns la momentul alegerii facultății.  Procesul de admitere pentru studiul medicinei acolo este unul foarte competitiv și rigid; un motiv important ar fi gratuitatea școlarizării. În anul 2020, de exemplu, 40.000 de studenți au aplicat pentru 10.000 de locuri disponibile la universitățile germane de stat. Principalul criteriu de selecție sunt notele obținute de aplicant la examenul final, numit Abitur, însă există și alte cerințe secundare, important de îndeplinit pentru asigurarea locului – note excelente în timpul liceului la materiile relevante, activități extracurriculare relevante în domeniu, dar și motivația personală a fiecărui candidat, exprimată printr-o scrisoare și un interviu. Unele universități au început să implementeze și examene prin care să determine nivelul și pregătirea aplicanților, oferindu-le și celor care nu au medii astronomice șansa de a a primi un loc.


Rigurozitatea sistemului educațional medical din Germania nu se oprește la admitere – la finalul primilor doi ani de studiu există un examen numit Physikum, extrem de dificil, pe care mulți studenți nu reușesc să îl  promoveze. Astfel, unii dintre ei aleg să vină în România, tocmai pentru a evita acel examen, transferându-se mai apoi în Germania, în anul trei sau patru.

În cazul Ambrei, Germania „a ieșit imediat din lista de opțiuni”, din cauza nivelului ridicat de dificultate privind admiterea, așa că a fost nevoită să își reorienteze atenția către alte țări. Având în vedere conexiunile evidente cu România, dar și faptul că aceasta era deja una dintre țările cunoscute ca alternative și printre ceilalți studenți germani, a luat decizia de a veni să învețe la Iași, universitatea în cadrul căreia s-au pregătit și părinții ei, medici la rândul lor. Faptul că avea și cea mai redusă taxă de școlarizare, la momentul acela, a fost, de asemenea, un aspect important.

A intrat abia la a doua încercare, din cauza certificatului de limba engleză, pe care nu îl avuse inițial. Experiența sa academică de până acum la UMF Iași este caracterizată destul de simplu: „Cursurile sunt similare cu cele din alte țări, dar calitatea educației nu este cea mai bună.”

În primii doi ani, la anatomie, nu a avut posibilitatea de a învăța aplicat structurile, pe un cadavru; studenții se bazau doar pe imagini bidimensionale, care nu ofereau cea mai profundă înțelegere, aspect ce le creează acum dificultăți în consultarea fizică a pacienților. Pentru comparație, în Germania, există câte un cadavru la fiecare trei studenți. Metodele de examinare sunt, de asemenea, radical diferite. Aici, „doar scrii pe hârtie tot ce știi”, nu se pune absolut deloc accentul pe învățarea aplicată, practică. De multe ori, există și problema suporturilor de curs, „multe dintre ele sunt cărți scrise de profesorii universității sau power point-uri dezorganizate, traduse incorect.”

„În ceea ce privește unii profesori, de multe ori, nu se comportă foarte profesional: râd de studenți, țipă în sala de clasă, iar unii dintre ei nu sunt nici măcar calificați să predea”, adaugă Ambra. Ea vorbește și despre multiple probleme organizatorice – anunțuri postate doar pe Facebook sau transmise unui singur student, responsabil de a-i informa pe toți ceilalți. „Când am venit aici, nu aveam așteptări, vizitasem de câteva ori orașul și știam cam cum funcționează lucrurile și la universitate. Nu am fost la fel de șocată precum unii dintre colegii mei.”

Poveștile Ambrei, Morganei și ale lui Caroline reprezintă doar o parte infimă din multele experiențe și perspective ale studenților străini care au ales să vină să studieze medicina în România. Așa cum se observă, opiniile lor variază, depinzând de mediul din care au provenit, de universitatea la care studiază acum și, mai ales, de experiențele academice anterioare. În mod cert, decizia de a lăsa totul în urmă și de a veni să învețe în altă țară, pentru a își îndeplini visurile, nu a fost una deloc ușoară, implicând nenumărate sacrificii pe plan personal.

Leave A Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.