Încă îmi amintesc clar: era ora 17:00, pe 1 decembrie 2020, în orașul aglomerat Jakarta, Indonezia, când mi-am părăsit camera de hotel, pentru a merge la aeroport. Am început cea mai importantă călătorie din viața mea de până atunci. Am avut privilegiul de a fi, alături de alți 79 de norocoși, laureat al programului de burse guvernamentale românești din întreaga lume.

Pentru mine – și pentru mulți alți studenți –, studiul în străinătate a fost, și este încă, o utopie, pentru că o mare liniștită nu a dat niciodată un marinar iscusit. Am crescut într-o familie de „marinari”: tatăl meu și-a părăsit orașul natal, Palembang, Sumatra, la aproximativ 500 de kilometri distanță de Jakarta, pentru a-și urma visul în capitală, când era cam de vârsta mea, cu doar puțini bani și voința inimii.

Eram la fel, călcând pe urmele tatălui meu: mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții într-un internat religios, chiar dacă nu sunt cu adevărat o persoană religiosă, la doar o sută de kilometri de orașul natal, de când eram în clasa a III-a (2006), înainte de a mă muta într-un alt internat, din altă provincie, care era la alți 500 de kilometri distanță de casă.

Și atunci, chiar în acel moment, mi-am spus că totul va fi bine. Că eram pe drumul cel bun. Lăsam totul în urmă pentru un nou început, însă privitul înapoi nu a fost niciodată o opțiune pentru mine

Am venit din Jakarta, o capitală populată și eterogenă a Indoneziei, care este aproape la fel de mare ca Singapore, unde toți oamenii, din diferite categorii sociale, vin și își încearcă norocul. Majoritatea locuitorilor din oraș sunt oameni nou-veniți, care sunt în căutarea unor vieți mai bune. De aceea, îl numesc orașul underdog. Viața în Jakarta este vibrantă, vie și diversă, cu toate defectele ei: haosul, gentrificările și diferența vertiginoasă dintre bogați și săraci.

Deci, de ce să-mi fac griji? Mutarea departe de casă nu a fost niciodată ceva nou pentru mine.

Am făcut această fotografie în 2019, când eram voluntar pentru Consiliul Național Indonezian pentru Managementul Dezastrelor în timpul expediției lor de tsunami în satele din sudul Java.
Viața înainte de România: Am făcut această fotografie în 2019, când eram voluntar pentru Consiliul Național Indonezian pentru Managementul Dezastrelor, în timpul expediției în urma unui tsunami, în satele din sudul Java.

Am greșit.

În momentul în care am pășit pe pământul Transilvaniei, la 9 seara, vremea înzăpezită, cu -7 grade Celsius, m-a întâmpinat în ceea ce ar fi fost în jur de 20, până la 25 de grade acasă. „Ce bun venit!”, mi-am spus mie însumi. Pe lângă controlorul de autobuz, care ți-ar verifica întotdeauna biletul și ți-ar striga „50 de lei sau poliția!” dacă nu l-ai putea prezenta sau țuica ce se deghizează într-o sticlă drăguță și proaspătă de Borsec, iarna a fost întotdeauna principalul meu nemesis al șederii în această țară. Am învățat rapid, în primele 3 zile de stat în Cluj, că a fi îmbrăcat subțire aici nu e o idee prea bună pentru nasul, mâinile și urechile mele.

Cu toate acestea, am fost hipnotizat de frumusețea iernii când am luat un taxi și am privit pe geamul mașinii. Am văzut zăpada căzând pe șosea, în timp ce treceam pe lângă Opera Națională Română, și apoi prin Piața Unirii. În acea perioadă, în orașul meu natal, ne-am pregăti pentru sezonul ploios sumbru de furtuni non-stop și, dacă am atinge jackpot-ul, inundații.

În cadrul bursei guvernamentale române, mi s-a cerut să obțin certificatul B2 pentru limba română, în primul an la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, înainte de a continua cu programul de studiul dorit, la Jurnalism. Așa am avut ocazia să întâlnesc o mulțime de oameni cu povești și din medii diferite: o colegă din Siria, care se pricepe la desen, trei din Israel, care sunt mereu veseli, cei doi prieteni ai mei băutori din Turcia, o colegă din Iordania, o altă prietenă din Turcia, căreia îi place să bârfească și multe altele, pe care nu le pot aminti una câte una.

Aprilie 2021: Eu și câțiva prieteni Erasmus din Polonia, Grecia și Belarus, în timpul călătoriei noastre către Constanța, din Brașov.

Pot spune că aceasta a fost cea mai bună și cea mai lipsită de stres perioadă din toată această aventură, în ciuda faptului că am fost nevoit să am mereu la îndemână Google Maps & Translate. Tot ce a trebuit să facem a fost să mergem la ora de limbă de la 9 dimineața, până la 11, apoi să facem temele zilnice, până la 2 sau 3. Asta-i tot. Niciun proiect mare. Nu există un examen mare, cu excepția fiecărui reper de calificare A2 și B2. Era liniștea de dinaintea furtunii. Fără stres. Nimic.

Apoi, a trecut un an și ne-am luat certificatul de limbă B2. Din păcate, a trebuit să mergem pe drumuri separate, pentru că nu toată lumea a continuat în Cluj-Napoca, dar sunt totuși unii dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit în această țară.

În septembrie 2021, a început un nou capitol. Am devenit unul dintre cei aproximativ 80 de studenți la Jurnalism, linia română, de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC). Tocmai mă întorceam în Cluj, când toată lumea plănuia să se întâlnească în centrul orașului și să se cunoască mai bine. „Oare ar trebui să mă alătur și eu?”  Îmi doream să vorbesc cu noii mei colegi, însă eram foarte îngrijorat în legătură cu abilitățile mele lingvistice.

Ca fan al fotbalului, cunoșteam deja acest oraș prin echipa de fotbal CFR Cluj datorită participării lor la competițiile europene. A fost un moment minunat când i-am văzut în direct pentru prima dată.
Ca fan al fotbalului, cunoșteam deja acest oraș prin echipa de fotbal CFR Cluj, datorită participării lor la competițiile europene. A fost un moment minunat când i-am văzut în direct pentru prima dată.

A fost momentul în care mi-am dat seama că utopia se stinge și sentimentul de homesick începea să apară. Nu mă înțelege greșit. Profesorii m-au ajutat în procesul de adaptare. Mi-am făcut și mulți prieteni buni, iar participarea mea la cursuri este destul de activă. Dar atunci când ești într-o comunitate în care nimeni nu arată ca tine, nimeni nu vorbește ca tine, nimeni nu provine dintr-un mediu ca al tău și nimeni nu are legătură cu tine la un nivel de 100%, sentimentul de a fi un „outsider” este prezent.  

Te tot întrebi ce a mers prost, dar nimic nu a mers prost de fapt. Este pur și simplu firesc.

Ideea este că unii oameni cred că studiul în străinătate înseamnă doar curcubeu și unicorni, petrecere și călătorie. Deși în realitate este, lupta merge dincolo de asta: să ai sângerare nazală iarna, să găsești un echilibru între muncă, studiu și viața socială, pentru că mai trebuie să faci bani în mijlocul acelui proces de adaptare, fiind nevoit să înțelegi tot ceea ce îți spune profesorul în clasă, traducând informațiile în timp real, doar pentru ca ei să vorbească despre altceva pe când ai terminat de tradus. Să fii anxios social la început, să muncești de două, trei sau zece ori mai mult decât oricare dintre prietenii tăi, pentru că nu cunoști limba atât de bine și, cel mai important, nu poți merge întotdeauna acasă în timpul vacanței, deoarece este prea departe și prea scump.

Dar de fiecare dată când mă simt dezamăgit, îmi amintesc întotdeauna că „o mare liniștită nu a făcut niciodată un marinar iscusit”. Pentru toate lucrurile bune și rele, este, totuși, o experiență pe care o voi prețui pentru totdeauna.

1 Comments

  1. Pingback: Jakarta – Orașul „underdog”: Primul (sau al doilea) meu an în România

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.