Recent, lumea s-a oprit pentru unii dintre noi – sentimente, vise, viața de zi cu zi. Pe 24 februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina, cei din jur au suferit un cutremur. În vremuri ca aceasta, când totul se oprește în loc, există un lucru care se continuă să se nască – operele de artă. A fi artist înseamnă a-ți permite să simți. A trăi un război e o „încercare” emoțională.
„The blooms of the blood”- curajul de a nu te opri
În primele săptămâni de la invazie, starea generală a fost una de șoc. „Înghețul” dinăuntru e greu de învins atunci când locul tău de muncă înseamnă să aduci la exterior ceea ce experimentezi în interior. Pentru Ina Budrytė, pictor specializat în lucrări de frescă, războiul a însemnat epuizare, renunțare și acceptarea faptului că nu poți schimba lumea, dar o poți modela – „După invazia din 24 februarie, pe măsură ce amploarea distrugerii și a cruzimii sângelui a crescut de o sută de ori, mi-am dat seama că, indiferent ce aș face, nu pot opri nici un glonț al ucigașului; nemaiputând să mă exprim prin în artă, m-am oprit din pictat, iar atunci, tot ceea ce făceam era să aștept, să visez și să mă rog pentru victoria ucrainienilor”. Câteva luni mai târziu, lucrările ei sunt aliniate pe același perete cu alți 3 pictori lituanieni, în cadrul expoziției „The blooms of the blood” (The Room Gallery) într-un cartier exhibiționist din capitala Vilnius. Expoziția demonstrează că arta poate lupta cu războiul.
Lucrarea care poartă numele expoziției îi aparține lui Eglė Gineitytė și e un simplu pătrat pictat în ulei, cu culoarea Krapplack, denumită și Alizarin Lake – colorant transparent de culoare roșie. Metafora din spatele nuanței e una complexă însă, despre care criticul Vidas Poskus spune că „Artiștii care au studiat pictura în anii sovietici știu că a fost la acea vreme unul dintre pigmenții cei mai ușor disponibili , la fel ca „Phcs” (Ftlocianina) Albastru și Verde – pigmenții strâns legați de „deficitul” sovietic și întunericul copleșitor…”
(fotografie realizată în studio, în timpul procesului de creare)
Roșul sângeros poate fi durere, rană, suferință sau sfârșit. Pentru criticii mai optimiști, roșul e culoarea vinului, deci sărbătoarea câștigului mult așteptat
Moartea – statistică în mișcare
În stilul fiecărui pictor, se regăsește tendința de a sugera, mai mult decât a numi. în celelalte opere ale ei, Eglė Gineitytė alege forme reproduse (figuri, tabele, cuvinte încrucișate, diagrame și grafice) pentru a sugera și a afirma deschis că instinctele malefice percep orice fel de pierdere ca „statistici simple”. La o primă vedere, aceste imagini ar putea părea o matematică estetică și egoistă. Dar dacă contextualizezi situația, urmărești firul narativ al creatorului și înțelegi perspectiva – liniile, numerele și cifrele devin filosofie.
Despre procesul creației, pictorița afirmă că e mai mult dinamism decât ne-am aștepta, fiindcă „Pictura e acțiunea creativă cea mai emoționantă. Reprezentarea – imaginea – este în continuă schimbare, se transformă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de imaginația originală. Noi necunoscute continuă să apară, straturi care acoperă straturi, în timp ce combinațiile imprevizibile de culori nu se opresc niciodată.” În creația pe pânză e multă spontaneitate, asemeni evenimentelor pe care încearcă să le surprindă. Războiul nu e doar aici și acum, e și ceea ce se va transforma.”
Postcards from war – războiul care naște artiști
Are treisprezece ani, e artistă și își pictează tablourile în metrou. Ar fi putut fi un proiect artistic de lux dacă s-ar fi întâmplat undeva în New York sau Londra, într-o primăvară minunată. Dar e ucraineană din Harkov. Stațiile de metrou sunt folosite ca adăposturi anti-bombe. Ea și sute de alți copii se ascund de bombardamente cu familiile lor. Sunt speriati. Pictează despre război. Despre frică.
„Postcards from war” e expoziția carese adresează către milioane de oameni. Aza Nizi Maza este un laborator de artă și un studio de creație pentru copii din Harkov, lansat în 2012 de Nikolai și Maria Kolomiets.
La începutul invaziei pe scară largă a armatei ruse, șeful studioului, Nikolai Kolomiets, și-a mutat laboratorul de creație la metroul Harkov, care a devenit un adăpost de încredere pentru mulți harkoviți și, de fapt, a doua lor casă. Împreună cu alți mici rezidenți din subteran, studenții studioului au continuat să creeze în timpul războiului sub îndrumarea lui Nikolai. Lucrările de artă reflectă gândurile copiilor despre ceea ce se întâmplă în orașul lor, țara lor și noua lor realitate.
O pensulă și o îmbrățișare
Consolarea ucrainienilor afectați de război arată mereu altfel – încurajările, cuvintele și speranțele sugerate sunt doar un început. Mai departe, profesorul de artă Nikolai a înțeles că pictura în sine poate fi vindecare.
„Odată cu izbucnirea atacurilor, studioul a funcționat ca un adăpost împotriva bombelor timp de aproximativ trei săptămâni. Erau aproximativ 50 de oameni în el, iar apoi oamenii au plecat și au fost evacuați. Mi-am dat seama că trebuie făcut ceva. Văzând câți copii sunt în metrou (unii locuiau acolo non-stop, alții veneau doar noaptea), am decis să cobor la metrou și să continui să lucrez cu copiii.”
Nikolai Kolomiets
Acum, expoziția pe care a reușit să o construiască cu ajutorul celor mici, îi vindecă și pe alții. Printre cele mai cutremurătoare picturi, se află numără cea intitulată cu citatul – „Sper că nimeni nu va muri azi. Nici mama, nici tata. Nici eu, nici peștele meu”. Pictura ilustrează în culorile steagului ucrainean, o fetiță cu un acvariu în mână. Suferința e prezentată aici prin inocență – a spera, dar a ști că speranța nu schimbă nimic.
Cum scăpăm atunci când nu avem unde?
Pictura este realitatea anormală, adevărul mincinosului și minciuna celor drepți, întruchiparea imaginației, un gol. Este ceea ce se transformă – din rațiune și sentiment – în culoare și formă. Dacă e imposibil să rezonăm cu cei din jur, pictura ne ajută să ne înțelegem pe noi. Pe timp de război, oamenii caută alternative de scăpare. Pentru mulți,tineri, adulți și copii, arta a rămas o formă de salvare – de a uita, a evita, a lupta și a înțelege.
