Duo Costache: Cu lumea-n dinți

    Atârnat cu capul în jos de vârful cortului de circ, Leo Costache ține în dinți un cablu metalic, la capătul căruia se află soția sa, Vita Morondel, pe o motocicletă. După ce acesta învârte sfoara de două ori, Vita se rotește pe motocicletă, la 10 metri înălțime, susținută în aer doar de dinții partenerului ei. Spectactorii, deși mulți, sunt tăcuți. Pentru o secundă, timpul se oprește în loc.

    Leonardo Costache și Vita Morondel sunt doi acrobați români, care formează cuplul „Duo Costache”, pe scena circului din România și nu numai. În patru luni și jumătate călătoresc prin aproximativ 80 de orașe, cu cel mai mare circ din Scandinavia, Cirkus Arena. 

    Leonardo Costache este descendentul celei mai vechi familii de acrobați de circ din România, ajunsă la a noua generație de artiști. Familia sa a făcut parte din trupa celebrului vânător de bizoni „Buffalo Bill”. În secolul trecut au ajuns și în Brașov, acolo unde străbunica bunicii lui, Ecaterina Pilch Konyon, trăgea cu pușca Winchester de la douăzeci și cinci de metri într-un băț de chibrit, călărea și arunca cu lasoul. Patru generații mai târziu, când părinții săi, Nadia și Virgiliu Costache, făceau acrobații cu prăjina într-un turneu de cinci ani cu Circul Orlando Orfei, în America de Sud, Leonardo a venit pe lume în Buenos Aires, Argentina. Astăzi, familia este împărțită în mai multe țări, printre care Italia, Cehia, Suedia și România. „De fapt, așa este circul în general, toată lumea cunoaște pe toată lumea și dacă te duci îndeajuns de în spate, la un moment dat, toți sunt înrudiți”, spune Leo răzând.

    Vita s-a născut în Ucraina, acolo unde părinții ei erau magicieni și dresori de animale. Lucrează, de douăzeci de ani, la Circul Metropolitan din București, alături de partenerul și soțul ei, pe care l-a cunoscut atunci când acesta venise din Suedia, acolo unde lucra „la sezon”, pentru a da bacalaureatul. Părinții lui Leo știau rusă, așa că familiile celor doi s-au cunoscut mai bine în timpul ce a urmat, iar astăzi cei doi formează unul din cele mai cunoscute cupluri de artiști din România.

    În timp ce Vita a studiat în Kiev, la Academia de Circ și Arte Variate, Leo a învățat arta circului de la bunici, părinți sau de pe casete video VHS. Copil fiind, bunica lui avea o casetă cu reprezentații ale celor mai faimoși jongleri din lume, pe care le vizionau, pentru a-l inspira. Bunicul lui Leo a trăit atât Primul Război Mondial, cât și cel de-al doilea, când era o persoană adultă. Avea un covoraș, pe care își făcea acrobațiile, și o sacoșă cu mingi, cercuri și bulave, adică măciucile cu care jongla, „acele bețe, ca de bowling”. Cu acestea se ducea la câte un restaurant, unde cerea acordul de a face un mic spectacol pentru clienții dinăuntru. Astfel, toată viața sa reprezenta o sacoșă, cu care se muta dintr-o parte în alta, cu ușurință, și tot astfel, nepotul său devenise, inițial, jongler.
    Mai târziu, Leo a împlinit optsprezece ani, „o cifră magică”, o vârstă pe care abia o aștepta, datorită faptului că i-a permis să înceapă repetițiile axate pe forță, până atunci corpul său fiind insuficient dezvoltat. Călcând pe urmele părinților, a început să lucreze cu prăjina pe frunte la un număr de perș. Umplea bidoane de apă, le lega cu o frânghie de vârful prăjinii, pe care o punea pe frunte și o balansa. Mai târziu, bidoanele au fost înlocuite de partenera sa, Vita, pedalând pe o bicicletă, înăuntrul unui inel, la capătul unui stâlp lung, purtat pe umerii soțului ei. Una din cele mai periculoase discipline de la circ, numărul de perș, are reputația de a distruge coloana cervicală, din cauza greutății asupra corpului artistului. În prezent, Duo Costache, împreună cu un artist ceh, sunt unicii din Europa care încă mai practică această disciplină. „Mă mândresc să spun că sunt unicul din lume, la ora actuală, care ține prăjina cu partenera în dantură”, spune artistul.

    Duo Costache, pe scena circului Arena, Aarhus, Danemarca

    La douăzeci și trei de ani, Leo  lucra la un număr de jonglerie, combinat cu figuri de acrobație, pe o scară liberă, care nu este ancorată și pe care artistul trebuie să o miște continuu, pentru a-și păstra balansul, la fel ca pe picioroange. A căzut în timpul unui spectacol, de la doi metri și jumătate, scara căzându-i pe picior și rupându-i tibia: „11 șuruburi, placă metalică pe tibie, nu am avut voie să calc timp de vreo 2 luni. Oricum, mie dintotdeauna mi-a plăcut tot ceea ce însemna forță. E probabilă chestia aia: ceea ce nu ai îți dorești, iar când ai, te uiți întotdeauna la altul și îți dorești să ai ce are altul”, spune artistul. Nu a mai putut jongla pentru o perioadă, dar a început să-și antreneze partea superioară a corpului. „Mă antrenam, că altceva n-aveam ce face, și nu puteam pur și simplu să zac.” Când și-a revenit, s-a reîntors mai puternic decât era înainte. Și-a pierdut atunci interesul pentru jonglerie și s-a axat doar pe disciplinele de forță. Astăzi face genoflexiuni cu 240 de kilograme în cârcă.

    La începutul carierei sale, Leo o avuse ca parteneră pe profesoara sa, Maria Lazăr, până când aceasta a împlinit șaizeci de ani. „Nu era că lumea spunea că wow, pentru 60 de ani este impresionant. Nu, pentru orice vârstă era impresionant ceea ce făcea. Adică era mai bună și decât cei tineri.” În schimb, anul acesta se împlinesc 16 ani de când Leo și Vita au început să lucreze la primul lor număr, un număr de prăjină. Mai târziu, cei doi aveau pregătit  un număr nou, de trapez: Leo stă agățat în dinți, iar de gleznele lui atârnă un alt trapez, de care stă Vita, la rândul ei agățată în dinți. În tot acest timp, Leo jonglează, iar Vita învârte niște cercuri de hula hoops. Leo spune că este un omagiu adus disciplinelor cu care cei doi și-au început cariera la circ, Vita având un număr de hula hoops, iar el unul de jonglerie. Figura este unică în lume, pentru că nimeni din lumea circului nu execută discipline bazate pe forță sau acrobație dacă este jongler. Numerele de forță vin la pachet cu o musculatură întărită și tendoane rigide, pe când jongleria se bazează pe simț, astfel încât sunt foarte greu de combinat.
    Pentru acest număr de trapez aveau toate figurile, însă nu și timpul sau răbdarea necesare pentru a-l transforma într-un număr adecvat prezentării publicului. O promovare la Circul Metropolitan din București a fost momentul potrivit pentru a pune la punct totul și a uimi lumea. După spectacol, au primit imediat un contract de două săptămâni în Freiburg, Germania, pentru Crăciun și Anul Nou, iar „the rest is history”. Numărul din anul acesta este o continuare a acelei aventuri, dar dus într-un extrem inimaginabil, fiindcă Leo ține zilnic în dinți o motocicletă și un șofer, care împreună adună 170 de kilograme, „depinde și rezervorul de cât de plin este”.  Îi place să se gândească la acest număr ca fiind unul de strong men, „care dintotdeauna au fost la circ, doar că sub altă formă, veneau, îndoiau fiare pe cap, în dinți și așa mai departe”. Dar numărul lor de strong men este unul cu o poveste, o reinterpretare a poveștii clasice „Frumoasa și Bestia”. Calul este înlocuit de o motocicletă, iar trandafirul roșu acționează ca o clepsidră asupra destinului bestiei, care ar muri dacă nu și-ar găsi dragostea înainte de a se ofili. Dar o găsește, și trandafirul ajunge să unească nu doar destinele celor doi, ci și dinții lui Leo de cârligul de care sunt agățate picioarele Vitei, la șapte metri înălțime.

    Nu, nu îl dor dinții. Și Leo bate în lemn când spune asta. Nu au avut probleme cu dinții de niciun fel, ba chiar consideră că toate aceste activități sunt un antrenament bun, pentru a-i întări: „Este la fel ca și osteoporoza. De la o anumită vârstă, oasele devin spongioase și tind să se rupă. Mai ales și la femei, care odată cu menopauza pierd din densitatea osoasă. Antrenamentul ajută la acest lucru, să nu își piardă structura osoasă. Și la fel este și cu dinții, dacă îi supui acelui stres constant, ei se mențin. Adică au de ce să se mențină sănătoși. În momentul când nu îi mai supui, sper să nu vină prea curând acel moment, atunci corpul se adaptează.”

    Cei doi duc arta circului la extrem, unde devin sportivi de performanță, cu recorduri Guinness greu de bătut. Recordul oficial al lui Leonardo este de 191 de kilograme ținute în dinți, timp de paisprezece secunde. Cel neoficial, pe care nu îl poate dovedi, pentru care are doar o imprimare video și o poză, este de 283 de kilograme, „o greutate nebună”, pe care speră ca într-o zi să o mai egaleze. „Aș vrea să ajung la 300 de kg. Tot așa, o secundă. Că nu ai cum o asemenea greutate să ții mai mult. Oricum, în momentul când începi să tragi, momentul când e toată greutatea în aer, este de o secundă. Dar până ajungi să desprinzi acea greutate de la sol, toate secundele alea se adaugă ca oboseală și ca rezistență. E, și poate într-o zi… 300, cine știe?”

    Tot Leo e cel care a deținut recordul mondial pentru cel mai lung timp atârnat suspendat în dinți, 2 minute și 46 de secunde. Apoi Vita l-a bătut.

    Leo își face manual dentierele, bucățile acelea din piele groasă, ca de curea, de care mușcă, pentru a sta atârnat în dinți. Câteodată, mai are clienți care îi scriu că vor și ei dentiere. Într-o zi, când făcea migălos una din acestea, Vita l-a întrebat:

    — Ai iar un client, pentru cine faci?

    — E pentru tine.

    — Dar niciodată nu ți-am spus că vreau să încep chestia asta.

    Leo spune că, inițial, planul era să fie „o luptă din asta, back-and-forth. Ea să mă învingă, să reiau eu recordul…”, dar și-a abandonat rapid gândul acesta atunci când Vita i-a doborât recordul. Leo ținea în mână cronometrul, pentru a-i spune Vitei cât de mult timp a trecut de când stă atârnată. „Când am văzut că a trecut de 3 minute, de 4 minute, de 5, de 6, de 7… Citeam, nu-mi venea să cred, mă ustura gâtul deja numărând și am zis ok, asta las-o. Du-te, Leo, și fă altceva.” Vita a stat atunci atârnată în dinți timp de 7 minute și 3 secunde.

    Programul de antranement pentru jonglerie începe cu o jumătate de oră de încălzire, cu trei obiecte, pentru a încălzi umerii, coatele și încheieturile. Urmează o oră de solistică (toată gama de figuri, nu doar jonglat) cu cinci bile, apoi încă o oră de jonglat cu șapte bile. Jumătate de oră cinci cercuri, o oră șapte cercuri, o oră trei măciuci, o oră toată gama cu cinci măciuci și încă o oră cu șapte măciuci. Ordinea poate fi diferită – de obicei, jonglează cu șapte măciuci la începutul antrenamentului, deoarece acolo are nevoie de cea mai multă energie, le aruncă cel mai sus. Măciucile se învârt de trei ori când jonglează șapte; când jonglează cinci, se învârt de două ori. Când jonglează trei, o dată. În total, se adună șapte-opt ore de repetiție. La antrenamentul de forță, este diferit: nu poate să ridice cu orele încontinuu, așa că face multe pauze, în care se odihnește. Iar restul antrenamentelor se bazează fie pe stretching, fie pe izolarea unei anumite grupe musculare. „Efectiv, ceea ce facem în arenă este undeva la o oră. Pentru că poți să ții o motocicletă în dinți doar de un anumit număr de ori într-o zi. Nu poți să faci la nesfârșit. Sau faci și te accidentezi”, spune Leo. Mereu a fost adeptul citatului „One shot, that’s all it counts”, în orice aspect al vieții. Pentru el, nu există a doua încercare, totul trebuie dat în acel moment, fie că este vorba de un exercițiu sau un spectacol. Unii artiști își permit, în timpul spectacolului, să aibă o primă încercare, de încălzire, înainte de cea bună. El nu poate. La numărul de prăjină, nu există încălzire, în afară de cea clasică, unde îți miști gâtul, umerii, brațele sau picioarele. În culise, nu doar într-un circ ambulant, cum e cel din Danemarca, ci și în cel staționar, nu ai unde să pui o prăjină de zece metri pe frunte și să o balansezi. Culisele sunt întotdeauna mai mici decât sala de spectacol.

    Apoi, fiecare figură dintr-un număr de circ trebuie să treacă printr-o perioadă de „incubare”, când nu se întâmplă nimic și totul este doar în mintea celor doi, în care analizează cum ar trebui să procedeze. Pentru că, altfel, există o posibilitate să nu le iasă sau să se accidenteze. Dar pe măsură ce trec anii, experiența se acumulează și totul merge mult mai repede. Asta nu înseamnă că nu au avut parte de accidente sau că doctorii nu le spun „lasă-te de meserie și începe altceva”. Pentru că o fac și pentru că le e ușor să zică asta și să nu își imagineze cum ar fi să renunți, dintr-o dată, la toată viața ta. „E la fel cum v-aș spune eu dumneavoastră lasă-te de meserie, după o facultate care durează 10 ani, și începe altceva. Nu este fair. Haideți să găsim un punct de mijloc, pentru ca eu să pot să îmi continui cariera și totuși să fiu, nu poți să spui sută la sută safe, dar în parametri”, le răspunde Leo, pentru că așa, cum spune și filmul său preferat, The Greatest Show on Earth (1952), „Rumegușul ți-l poți scutura de pe haine, dar din inimă niciodată.”

    Duo Costache, pe scena circului Arena, Aarhus, Danemarca

    Pandemia a fost o perioadă pe cât de benefică, pe atât de stresantă. Leo, absolvent de regie de film, a scris un science fiction „Ultimele zile ale infinitului”, a făcut un curs de fitness (găsit printr-o reclamă pe Facebook), unul de masaj și unul de nutriție, în timp ce Vita a făcut un curs de fitness și unul de machiaj, iar în paralel s-au antrenat acasă, atât cât puteau, fiindcă spațiul era mic. Făceau exerciții de forță, fiindcă prăjina nu o puteau ține pe frunte, iar în dinți stăteau agățați la treizeci de centrimetri înălțime, în loc de opt metri. În ceea ce privește antrenamentele de forță, Leo se antrenează trei săptămâni intensiv, iar a patra săptămână o ia mai ușor sau își ia liber total. În pandemie, a patra săptămână nu a existat, pentru că afla în ultima clipă când va avea loc următorul spectacol, ceea ce însemna că mereu erau nevoiți să se antreneze. „Cum e la cei aflați în pușcărie, fac o comparație cam aiurea acum, dar cei aflați în pușcărie pe death row, care nu știu exact când le vine momentul să fie executați. Ei, la fel eram și noi, știi, stăteam pregătiți și nu știam exact când e momentul să avem un spectacol.”

    Dar viața unui artist de circ este întotdeauna aglomerată. Leo și Vita au 39, respectiv 38, iar dacă vor să își prelungească cariera, trebuie să fie disciplinați. Asta înseamnă că Leo nu bea, nu fumează și nu pierde nopțile niciodată. Bine, niciodată, cu ghilimelele de rigoare, în ceea ce privește pierdutul nopților. Este o muncă de douăzeci de patru de ore, nu doar cele zece minute din scenă. În zilele cu spectacol, tot ce fac, până în momentul în care ajung pe scenă, fac cu o anumită reținere. Își conservă energia, pentru a putea da totul în arenă. Ceea ce văd spectatorii este doar vârful piramidei.

    Acum, cu Circul Arena, au uneori ziua și orașul: de dimineață se montează circul, se ține spectacolul, se demontează circul și se pleacă spre celălalt oraș, unde se ia de la început a doua zi. Peste 50% din personal este compus din acei oameni care se ocupă numai de partea tehnică, de construcție și de mutare dintr-o parte în cealaltă. Circul are peste 13 metri înălțime în interior, iar în jurul său nu mai puțin de 50 de rulote și camioane cu remorci. Spectacolul este acompaniat de o orchestră, formată din șase instrumente, și livrat doar de „giganți ai industriei”: Los Ortiz, un grup de șapte acrobați, care execută numere de sârmă înaltă; Michael Ferreri, unul dintre cei mai bun jongleri din lume, cu peste douăzeci de recorduri Guinness, și fratele său, Steven Ferreri, acrobat de sârmă joasă; cuplul The Jasters, unde el aruncă cuțite la câțiva milimetri de corpul ei; David Hammarberg, un „maestru al acrobației poetice”, și ei, cel mai puternic cuplu. La propriu. 

    Deși angajați ai circului de stat din România, în Danemarca se simt mai bine. Sunt ca într-un cantonament, unde se desprind de viața cotidiană și se pot concentra doar la ceea ce vor să facă. „E mediul perfect pentru a face performanța din arenă. Nu ne gândim că trebuie să mă duc la poștă să plătesc nu știu ce amendă sau să mă duc la ANAF, să plătesc nu știu ce taxă, nu. Aici ne gândim: mă trezesc de dimineață, mănânc, am de făcut treaba aia în arenă. Mintea este mult mai limpede.”

    Emoțiile de dinainte de un spectacol sunt prezente de fiecare dată. Dar Vita le numește „emoții de concentrare”, care contribuie la a da totul din ea. În momentul în care ea și Leo lucrează pentru prima oară la un nou număr, nesiguranța și lipsa repetițiilor se simt sub forma fricii. Iar Leo este un acrobat la trapez care are frică de înălțime, dar în momentul în care lucrează, mintea îi este concentrată pe ce are de făcut, așa încât uită să îi dea atenție fricii. Dar circul înseamnă risc. „Când vezi pe cineva acolo sus, și este atât de aproape de moarte, tu, ca spectator, trăiești viața mai intens, culorile devin mai vii.” Leo niciodată nu s-a gândit ce ar fi dacă nu ar putea ține în dinți o greutate. Întotdeauna îngrijorarea provine dintr-un factor extern, de tipul „ce ar fi dacă ăla nu își face treaba”. Când stă agățat în dinți și este tras în sus de un motor electric, cu Vita pe o motocicletă, atârnând de picioarele lui, nu o dată i-a trecut prin minte, cupola fiind din ce în ce mai aproape de ei și cablul metalic intrând prin scripete, „ce ar fi dacă s-ar rupe?”.
    Așadar, siguranța este uneori o combinație între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate face, unde acrobații trebuie să găsească mereu punctul de mijloc. De exemplu, numărul de prăjină necesită lonja de siguranță, fiindcă sunt trei balansuri care au loc: Leo pe scara liberă, care balansează o prăjină pe frunte și în tot acest timp Vita stă într-o mână în vârful prăjinii. Pe lângă asta, există riscul de a rămâne fără curent. Nu poți să balansezi o prăjină pe frunte în întuneric. „În schimb, la numărul de trapez, ne ținem cu mâna în caz de ceva, se poate spune că este riscul mai mic. Nu știu. Din punctul de vedere al altor persoane, este mai mare. Pentru că este mai sus, de multe ori, decât ce facem la prăjină, plus că nu avem cablul de siguranță. Dar noi așa simțim. Că, până la urmă, este vorba și despre ceea ce simți tu, ca acrobat, nu ceea ce îți spune cineva că știi că ar fi bine să faci așa sau nu știu cum. E ce simți tu. La ce te simți în siguranță și la ce nu te simți sută la sută”, spune Leo.

    Duo Costache, pe scena circului Arena, Aarhus, Danemarca

    Cu trei ore înainte de spectacol, încep pregătirile: machiaj, păr, recuzita. Cu două ore înainte, ajută la bufetul care vinde popcorn și băuturi publicului. Într-o tonetă, Vita prepară Churros, în cealaltă Leo pregătește popcornul, iar în alta, mama lui Leo, Nadia, vinde reviste, ghiozdane și girafe de pluș. Nadia este o femeie căreia nu îi dai șaptezeci și doi de ani, cu un păr roșcat, tuns scurt, și cu un zâmbet cald și amabil, de la care poți afla tot ce vrei (și ce nu) despre tot ce înseamnă circul. Iar când Anastasia vine alergând la ea, spunându-i cum vrea un cățel mic și alb, așa cum are prietenul ei de joacă, Nadia, cu fața luminată de un zâmbet larg, îi spune că mai bine ar merge înăuntru, în arenă, și i-ar aplauda „ca la balamuc” pe părinții ei. Tot Nadia e cea care, în timpul spectacolului, stă pe un scaun într-o parte a arenei și când Duo Costache vin în arenă, îi ridică în aer, butonând telecomanda motorului electric. Numărul celor doi stârnește reacții diverse: guri căscate, ochi mari, respirații tăiate. Nadia mai are emoții pentru cei doi, dar nu tot timpul. „Nu știi niciodată ce se poate întâmpla la un număr aerian, se oprește motorul, mna…”.
    Libertatea de a alege traseul profesional într-o familie de artiști de circ a existat dintotdeauna – verișoara lui Leo e medic, altă verișoară e economist, unchiul său a fost campion mondial la tir, iar tatăl său, înainte de a fi acrobat la circ, a fost campion național la juniori la scrimă. Cu toate acestea, pentru Leo, nimic nu se compară cu cele zece minute din arenă, unde „toată ființa ta se adună la un loc în acele momente. Tot ceea ce ești tu și ai de oferit, ce ai de spus lumii, acolo sunt. Restul… Ești unul dintre cei mulți. În schimb, acolo ești unic.”
    Leo spune despre el și Vita că sunt la fel ca Superman. În timpul zilei, sunt deghizați în oameni obișnuiți. Poartă tricouri cu Jurassic Park sau hanorace albastre, fac de mâncare, spală costume, au repetiții, iar Vita face școala cu fiica lor de 8 ani, Anastasia. Dar după ce trec prin acea cușetă „de telefon”, unde se schimbă și se machiază, intră pe scenă și doar atunci arată publicului cine sunt ei de fapt.

    La anul, în vară, vor fi tot în Danemarca, cu Cirkus Arena, dar cu un număr nou, bazat pe balans, care e în pregătire acum. „Și viața e ca un rolling stone. Suntem mercenari, mergem unde suntem plătiți, la circurile care ne vor.” După turneul acesta, se întorc să facă spectacol în București. Dacă ar vrea, ar putea să își umple programul și mai mult, dar au ajuns la o vârstă când vor și ca Anastasia să meargă la școală. Astfel, trebuie să găsească mereu un echilibru între momentele de maximă intensitate și cele de „semi vacanță”. 

    „Până la urmă, timpul nostru pe acest pământ este limitat. Cine ce-o zice, dar așa este. Și timpul de a sclipi este și mai limitat. Și dacă te menajezi, nu știu pentru ce, momentul acela, când o să trebuiască să agăți în cui costumele și să pui pantofii de lucru deoparte, tot va veni. Deci atunci cât poți, bineînțeles, cu atenția de rigoare… go hard or go home.”