Gâfâitul puternic, transpirația și vocea antrenorului care răsună din cele mai îndepărtate colțuri, dar care pare că este fix lângă tine, sunt mai mult decât obositoare în timpul unui antrenament. Ai un program prestabilit, care îți limitează timpul liber, iar vacanțele sunt înlocuite cu cantonamente și concursuri. Mereu primești laude pentru rezultatele tale sau, cel puțin, asta spune expoziția de trofee din holul casei părintești, pe care tatăl tău le-o arată prietenilor săi cu fiecare oportunitate. Totul pare se decurgă atât de bine, încât nimic nu-ți stă în cale și te gândești doar la cât de departe vei ajunge. Totuși, la un moment dat, acest capitol se încheie, lumea ta pare să se destrame, iar viitorul mult dorit pare să nu mai apară niciodată. Ai ajuns oare la acel lucru numit „eșec”?
Două vieți, un singur corp
În general, sportivii de performanță sunt cunoscuți pentru firea lor muncitoare, dar mai ales pentru victorii. Puține persoane mai prezintă interes pentru sportivi, după ce aceștia nu mai aduc rezultate sau după ce au abandonat jocul. Orice înfrângere este grea, dar eșecul total apare doar atunci când, după un astfel de ghinion, nu mai faci nimic să îți schimbi situația. Acesta nu este și cazul unora dintre sportivii de performanță, care acum se bucură de o nouă viață.
Ștefan Cremen este un tânăr de 21 de ani din Bacău, care s-a făcut remarcat pe plan internațional la campionatele de judo. Încă de când Ștefan avea cinci ani, tatăl lui, care la rândul său a practicat judo, l-a îndrumat către primele lui antrenamente și lupte corp la corp. Deși acest sport este văzut de multe persoane ca fiind unul dur, brutal, originile sale izvorăsc din Japonia, unde Judo înseamnă „calea supleței” și este asociat cu coordonarea, concentrarea, respectul, calități care se remarcă în toți practicanții acestuia, chiar de la o vârstă fragedă. Ștefan este un exemplu în acest sens. De-a lungul performanței sale, a reușit să echilibreze sportul cu școala: „Am fost încurajat și de profesori… mai ales că au văzut că am avut rezultate. Se uitau chiar în ziar când mai apăreau rezultatele mele.”
Apogeul carierei sale a fost la Campionatul Balcanic de Judo din 2016, când avea doar 15 ani, unde a reușit să ocupe locul 1, devenind campion. Acest campionat este unul dintre cele mai mari concursuri internaționale de judo din lume, întrucât din fiecare țară participă doar două persoane din fiecare categorie, însă presiunea nu l-a doborât: „Tata m-a încurajat mult… mi-a zis că dacă am ajuns până aici, nu am nimic de pierdut și să dau tot ce pot”. Asta a și făcut, iar momentul a fost cu adevărat emblematic, aducându-i multe laude și prestigiu, dar și beneficii din punct de vedere financiar: au apărut și sponsorii. Viitorul pe care îl avea în față Ștefan a luat o întorsătură drastică atunci când, anul următor, după ce a devenit campion balcanic, a suferit o ruptură de ligamente la braț, la Campionatul Național de Judo. „Băiatul celălalt mi-a luxat brațul, dar din orgoliu, nu am vrut să renunț la meci și am făcut o ruptură de ligamente.” Deși a trecut prin momente cruciale, Ștefan a reușit să depășească și acest moment. După recuperare, însă, avea să apară ultimul obstacol al carierei sale. Pentru prima oară, tânărul a fost pus față în față cu decizia de a se axa ori pe studii, ori pe sport.
Dubla carieră a sportivilor nu este un mit. Conform studiului realizat de Daria Coman și intitulat „Dubla carieră în sportul de performanţă: realităţi ale contextului naţional”, ideea de „dublă carieră” a apărut relativ recent în Uniunea Europeană și mult mai târziu în România. După cum explică și Ghidul de implementare a politicilor UE privind dubla carieră a sportivilor, de multe ori, aceștia ajung să fie nevoiți să aleagă între a rămâne pe drumul sportului sau a continua cu studiile la un nivel superior, întrucât îmbinarea celor două este foarte dificilă, din cauza antrenamentelor intense care sunt necesare sportului de perfomanță, dar și restricțiilor și îngrădirilor pe care sistemul educațional le exercită.
Într-un final, ideea de judo a rămas în urmă, însă dorința de a practica sport a rămas aceeași. Ștefan se bucură de un program stabil, în care îmbină studiile de la Facultatea de Drept din București cu sala, unde se poate simți ca în anii când dorea performanța. Acesta susține că practicând judo, a învățat să fie o persoană mai dreaptă și mai serioasă în ce face, astfel că, în prezent, urmează o carieră în domeniul juridic. Tânărul nu regretă decizia luată, ci este foarte convins că ceea ce face în prezent este drumul potrivit. Acesta se menține mergând la sală regulat și având grijă de propriul corp. Deși a început spectaculos, Ștefan a înțeles că nu mai poate continua, dar cu această ocazie, și-a găsit adevărata pasiune. Se poate spune, deci, că sportul practicat l-a ajutat să își găsească adevăratul drum, care este lupta pentru justiție.
Aripi tăiate în zbor
Cea mai mare parte din sportivii de performanță își încep cariera de mici, pe când abilitățile fizice sunt la maximă capacitate. Din numărul imens de sportivi care ajung la nivel de performanță, aproximativ 70% din cei până la 13 ani abandonează sportul, după cum reiese din studiul „The Fun Integration Theory: Towards Sustaining Children and Adolescents Sport Participation”, realizat de A. Visek, M. Achrati, H. Manning și K. McDonnell.
Încă de la șase ani, Mara Talpă, o tânără din Bacău în vârstă de 20 de ani, a practicat dansul sportiv. Primul contact cu dansul a fost posibil datorită părinților ei, care au ajutat-o, dar nu au pus niciodată presiune pe ea. Pentru că nici nu aveau de ce. Tânăra a explicat într-o singură frază cum a fost când a pășit pentru prima oară în sala unde urma să înflorească în dansatoarea ce a devenit: „Nu vreau să exagerez, dar am simțit cum a fost dragoste la prima vedere. Era foarte multă lume, plin de dansatori aranjați la patru ace, care dansau așa de elegant.” De atunci, orele de după școală reveneau strict dansului. Sala de dans era la o stradă distanță de casa ei, ceea ce a încurajat-o să petreacă mai mult timp la antrenamente decât colegele ei. Deși dansul a fost principala atracție, Mara a povestit cum antrenoarea sa era un model pe care dorea din tot sufletul să îl urmeze. Muzica, coregrafiile, adrenalina și pasiunea erau tot ce își dorea de mică. Pe scurt, dansul devenise noul ei „acasă”, iar părinții ei erau mai mult decât încântați. Aceștia o ajutau mereu cu cheltuielile în plus care erau necesare: „Părinții mei nu au pus niciodată presiune pe mine. Eu eram perfecționistă. Veneam la ei des să-i rog să-mi cumpere pantofi speciali, sau rochii și alte haine care îmi trebuiau să dansez. Mereu au fost dispuși să investească în mine.”
Investițiile nu au venit fără roade. Mara a câștigat nenumărate medalii la concursurile din țară, dar și din afară, precum Moldova Dance Festival, din Chișinău, unde, la vârsta de 13 ani, a câștigat locul 1, împreună cu partenerul ei. Această performanță i-a redat multă încredere, dar și laude din partea colegilor și profesorilor, astfel încât unele diplome de la concursurile ei au fost incluse în expoziția școlii sale. Deși dansa la un nivel înalt, școala nu a reprezentat o problemă, întrucât a fost o elevă de nota 10, care a reușit să devină șefă de promoție. Astfel, ea a reușit să îmbine cele două cariere într-un mod excelent și să facă performanță în ambele domenii.
Lucrurile au luat o întorsătură nedorită atunci când, la 14 ani, după dureri repetate în zona lombară în timpul antrenamentelor, a fost nevoită să meargă la doctor. Acolo a fost diagnosticată cu probleme lombare, care veneau pe cale genetică și erau fără remediu. Astfel, doctorul a îndemnat-o să abandoneze dansul sportiv, întrucât îi punea sănătatea în pericol. Acesta a fost un moment crucial pentru Mara, întrucât a înțeles că nu putea să facă nimic în acest sens.
Nicoleta Trifu, un psiholog sportiv, care acum locuiește în Olanda, a explicat ce înseamnă pentru sportivi ruptura bruscă pe care o suferă atunci când sunt nevoiți să abandoneze sportul iubit: „ Există sportivi de performanță care din cauza accidentării lor, trebuie să se lase de sport. E ca și cum ceva le taie aripile brusc. Pentru aceștia, durerea este mai mare. Reprezintă o traumă.” Aceasta a explicat cum sportivii care sunt nevoiți să abandoneze un sport trec printr-o traumă, care se poate transformă într-o durere atât de mare, încât ar putea duce la depresie, iar atunci aceștia capătă un comportament evitant. Mulți dintre ei se regăsesc în imposibilitatea de a se mai uita la sportul pe care l-au iubit, chiar și în circumstanțe normale, precum un meci la televizor, sau în cazul Marei, urmărirea concursurilor de dans. Mara a trecut prin momente extrem de dificile, deși era tânără, pentru că simțea că a pierdut o parte din ea, pe care, în momentul respectiv, o găsise doar în dans. A simțit cum era incapabilă să se miște și a ajuns chiar să se învinuiască pentru problema ei medicală, deși aceasta fusese transmisă genetic: „Pentru unii, poate reprezenta o traumă, așa se spune în psihologie. Pentru alții, poate reprezenta chiar un doliu, doliul despărțirii. Doliul nu înseamnă doar când moare cineva, ci și când pierd ceva. Tot este o reacție de doliu, în care suferi și chiar poți să intri în depresie. Psihicul suferă, pentru că nu poți face ceea ce îți dorești în continuare.” Nicoleta Trifu a explicat cum sportivii chiar au nevoie de perioada de doliu, pentru a-și putea gestiona mai bine emoțiile și pentru a putea trece peste o astfel de traumă. Aceștia încep, ușor-ușor, să își revină, în ritmul propriu, după ce au consumat suferința cauzată de abandonarea sportului iubit.
După un an în care a luptat psihic să se readucă pe picioare, Mara a dat dovadă de curaj, hotărând să încerce dansul modern, deși știa că nu o să poată ajunge la performanța anterioară. Aceasta a găsit un club de dans care se afla tot lângă casa ei. De la vârsta de 15 ani, tânăra a pornit pe un drum nou și nu și-a abandonat pasiunea: „Nu mi-a fost ușor să încep din nou, dar m-am acomodat cu stilul nou de dans foarte repede. Antrenoarea și colegii erau foarte primitori și m-am atașat repede de tot ce înseamnă dans modern. Până la urmă, am făcut și aici un fel de performanță.” Deși nu asta fusese intenția sa inițială, și de această dată, Mara s-a remarcat la concursuri importante. Alături de trupa din care făcea parte, a participat la „Românii au Talent”, în anul 2020, unde au trecut de prima probă televizată cu patru de „DA”. Din cauza pandemiei, concursul nu a mai avut loc, astfel încât rezultatele ei s-au oprit în primul tur. A fost una dintre cele mai frumoase momente din viața Marei, întrucât a simțit că încă se poate face remarcată în lumea dansului.
Condiția sa medicală nu s-a atenuat, astfel încât Mara a trebuit să renunțe definitiv la dans. De această dată, ea a văzut partea bună a problemei și s-a axat pe studii, încercând să înlocuiască timpul petrecut pe ringul de dans cu învățatul. În prezent, este studentă în anul 2 la două facultăți: Facultatea de Drept din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, dar și la Facultatea de Filosofie și Științe Politice, unde studiază relații internaționale și studii europene. Mara susține că deși uneori îi este dor de sportul pe care l-a practicat atât de mult timp, subiectele pe care le studiază acum o fascinează și i-au dezvoltat o nouă pasiune. Sportul încă este prezent în viața ei: merge la sală constant și practică yoga în timpul liber. Nu regretă absolut deloc capitolul din domeniul dansului pe care l-a încheiat, ba chiar este recunoscătoare pentru felul în care a format-o ca persoană și pentru realizările pe care le-a putut avea doar datorită lui.
Lipsa de resurse
Printre diferitele motive pentru care sportivii de performanță renunță la sport se numără și faptul că aceștia sunt introduși sportului cu scopul de a deveni campioni sau de a avea rezultate.
Horia Chițu, acum în vârstă de 26 de ani, s-a apucat de tenis de la șapte ani și s-a oprit la 17, după un parcurs impresionant. Sportul de performanță a venit odată cu pasiunea pe care acesta a dobândit-o, după ce a fost prima oară introdus în lumea sportului de tatăl său. El a fost primul din familie care a îndrăgit tenisul și care și acum joacă la nivel de amator. Această iubire s-a transmis din generație în generație, pentru că atât Horia, cât și sora lui, Carina, au practicat tenis de performanță. Ca orice sportiv care își dorește rezultate, programul lui Horia era plin de antrenamente, însă le îndrăgea, întrucât colegii din grupa cu care se antrena deveniseră prietenii lui cei mai buni. „Eram o gașcă de băieți. Tenisul a început mai întâi în joacă, dar apoi a devenit ceva mai mult”. Fiind foarte implicat atât fizic, cât și emoțional, rezultatele și-au făcut apariția. Acesta a ocupat locuri impresionante în clasamentul din România, unde a fost în primii 20, și s-a făcut remarcat chiar și pe plan internațional, unde a câștigat numeroase concursuri: în Italia, Ungaria și Republica Moldova. Și de data aceasta, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, când s-a accidentat în timp ce practica snowboardingul. Acesta, însă, a mărturisit că nu a fost motivul pentru care a abandonat tenisul, ci doar un obstacol. „Nu m-am lăsat de tenis din cauza asta. Pentru a face performanță, trebuie să fii ajutat de antrenor, familie, sponsori…. pe partea de sponsori, la mine lipsea sprijinul.”
Sporturile sunt în general costisitoare, dar performanța este de altă natură. Apariția sponsorilor este necesară pentru a putea susține financiar sportivul și pe plan internațional. Atunci când lipsește un astfel de ajutor, sportivul este obligat să renunțe, întrucât nu se mai poate finanța singur. Și această oprire bruscă poate intra în tiparele pe care psihologul sportiv Nicoleta Trifu le-a elaborat, pentru că și sportivii care trec printr-un astfel de eveniment pot percepe momentul ca fiind o traumă. Tot ea a explicat că în alte țări sportivii sunt ajutați de către stat. „În România, nu se întâmplă acest lucru, dar în Olanda există, în cadrul Ministerului Sportului, o colaborare prin care investesc nu doar părințiii, ci și statul, pentru că nu toți sportivii au rezultate, ajung campioni.”
Întrucât în România nu există finanțări destul de mari pentru ca sportivii să poată practica performanța fără alte cheltuieli personale importante, sponsorii reprezintă cheia spre succesul financiar. Astfel, Horia a fost nevoit să abandoneze tenisul la vârsta de 17 ani și să continue studiile pentru a face o carieră în alt domeniu. Acum, acesta lucrează ca analist de date, dar duce dorul tenisului, pe care îl practică din când în când ca amator. Spune că nu regretă alegerea făcută și că tenisul încă reprezintă o parte importantă din viața lui.
Campioni
În toate cazurile menționate, sportivii încă se mențin prin diferite modalități: ori practică sportul ca amatori, or merg constant la sală și au un program echilibrat. Așa cum susține Nicoleta Trifu, după ce cineva a făcut un sport mult timp și mai ales de performanță, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce la sport prin diferite metode, pentru că această dorință, dar și obișnuință rămân în corpul sportivului chiar și după ce se oprește din sport: „Eu lucrez acum cu o sportivă care s-a reîntors la tenis după 15 ani, după ce s-a lăsat de performanță. În acest moment, ea reprezintă România la seniori, la nivel internațional. Sportivii mereu se întorc la sport, într-un fel sau altul.”
Deși trec prin momente dificile, sportivii sunt oameni antrenați, puternici atât fizic, cât și mental. Pe parcursul carierei fiecăruia, au învățat că înfrângerea nu este decât începutul victoriei. Astfel, atât Ștefan și Horia, cât și Mara susțin că sportul i-a format ca persoane pe termen lung și le-a oferit șansa să descopere ce îndrăgesc cu adevărat.
„Nu am simțit niciodată că vreau să renunț. Toate momentele grele au fost temporare. De asta mă bucur de locul în care am ajuns”, spune Mara.
