Hai să facem un exercițiu de imaginație. Este târziu, te afli în patul tău și te pregătești de culcare. Dintr-o dată, începe o hărmălaie în care nu-ți poți auzi nici măcar gândurile, iar în cartier intră buldozere în casele din împrejurimi și le demolează. Poliția intră peste tine în casă și te obligă să îți faci bagajul, pentru că urmează să pleci. Nu știi unde și de ce vei pleca, pentru că nimeni nu îți zice nimic. Lucrurile tale sunt transportate în mașini de gunoi, iar tu ești îngrămădit împreună cu vecinii tăi în autobuze vechi, în timp ce frigul de decembrie îți îngheață lacrimile de pe obraji. Ajungi, fără vreo avertizare, într-un loc la marginea orașului, printre mormane de gunoi. Ajungi în Pata Rât.
Așa s-a petrecut evacuarea forțată din 2010 a romilor care locuiau până atunci în Cluj-Napoca, povestește Alex Fechete. „Cei de la primărie, împreună cu poliția locală și cu jandarmii, tot alaiul ăsta de instituții a dat buzna la noi pe stradă. Au blocat strada și au început să bage buldozerele în case, le-au demolat, au oprit utilitățile – apa și gazul – ca să nu mai putem sta pe stradă, în semn de protest.”
În frunte alaiului de instituții care au venit să facă „ordine” prin cartier erau niște angajate ale primăriei care aveau dosare în mână și strigau numele familiilor care urmau să primească un modul de locuit. Nimeni nu zicea unde vor fi duși acești oameni evacuați din propriile case, și mai ales de ce trebuiau să plece.
Din totalul de familii care locuiau pe strada noastră, patruzeci au fost strigate, iar treizeci și șapte, printre care și noi, am rămas pe afară. Deci automat am știut că nu primisem nimic nici eu, nici restul vecinilor. Și după aceea ne-au încărcat lucrurile în mașini de gunoi și în tractoare, iar pe noi ne-au înghesuit niște autobuze din alea vechi și ne-au dus la Pata Rât și ne-au lăsat acolo.
Când Pepe a întrebat autoritățile ce se întâmplă cu famiile care nu au primit locuință, acestea au răspuns că aici, în Pata Rât, își pot construi case și pot locui fără griji. Deși familiile aduse forțat au pus problema că este ilegal să contruiască pur și simplu case, autoritățile au spus: „Stați liniștiți, aici nu o să se mai demoleze. De aici nu o să vă mai mute nimeni niciodată.”. Cu o astfel de încurajare au fost primiți oamenii în Pata Rât, fiind asigurați de la bun început că nimeni nu are în plan să îi mai mute de acolo vreodată.
După momentul relocării, ajuns în Pata Rât, Alex a rămas afară, cu celelalte familii. Fiind 16 decembrie, au făcut un foc mare de tabără ca să se încălzească și au discutat despre ce ar trebui să facă în continuare. Atunci, lui Alex i-a venit ideea de a se organiza, de a face o asociație și de a lupta pentru drepturile lor.
Dacă nu primeam nimic, măcar să nu mai pățească alții ce am pățit și noi și să facem cunoscută cauza noastră lumii întregi. Cam așa a început lupta noastră efectivă.
Alex Fechete este activist și lucrează în sfera socială și culturală. I se zice Pepe și este fondatorul Radio Pata, un proiect inițiat de Fundația AltArt, în parteneriat cu Asociația Comunitară a Romilor din Coastei, Asociația Centrul pentru Studiul Democrației, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj și teatrul BIT Teatergarasjen (Norvegia). Radio Pata a fost înființat cu scopul de a avea o reprezentare a romilor în societate, dar și pentru a crea conținut pentru și despre comunitatea din Pata Rât. Prin acest proiect, romii din Pata Rât pot căpăta o voce care să ajungă mai ușor și mai ferm la oamenii care nu cunosc această comunitate. Totuși, prima inițiativă de a construi o asociație reprezentativă pentru romii din Pata Rât a fost organizarea din punct de vedere juridic, pentru a putea reprezenta comunitatea și pentru a-și cere drepturile care li se cuvin în mod natural.
Prima dată, am gândit reprezentarea asta doar pentru familiile noastre, pentru că ne-am considerat cei mai nefericiți că am fost aduși acolo. Inițial, a fost ideea să luptăm doar pentru noi, iar pe parcurs ne-am dat seama că aveau aceeași nevoie și alți oameni din celelalte comunități din Pata Rât.
În Pata Rât există patru comunități principale – Dallas, Zona Cantonului, Zona Coastei și Zona Rampei.
Dallasul există din prin anii ‘60 și s-a format din cauza migrației. Oamenii care locuiau pe lângă oraș au început să migreze la Pata Rât pentru că acolo își găseau de muncă – lucrau pe Rampa Veche. Inițial, a fost o așezare mică, de câteva persoane, iar în timp s-au tot adunat oameni.
Zona Cantonului este înțesată din poveștile de evacuare forțată ale romilor. Cartierul este aflat la o distanță periculos de apropiată față de calea ferată, iar locuințele care îl compun sunt improvizate din lucruri care în mod normal nu au de-a face cu o construcție a unei case.
Din momentul în care au fost aduși romii în Zona Cantonului, autoritățile „au luat o pauză” de la evacuări. Momentul când acestea au reînceput a fost 2010, când s-au adus alte zeci de familii în Zona Coastei. Acesta a fost momentul în care Pepe a ajuns în Pata Rât.
Ultimul cartier care completează Pata Rât este Zona Rampei, cea mai săracă zonă dintre cele patru. Numele cartierului se trage din locul unde acesta este amplasat – lângă rampa de gunoi. Rampa este compusă în mare parte din romii care aveau un stil de viață nomad și trăiau pe lângă pădure. În 2012, în urma unor razii, poliția locală a hotărât că locul romilor nomazi este la Pata Rât. Oamenii care locuiesc aici trăiesc în mare parte din lucrurile pe care le găsesc în mormanele din gunoi lângă care trăiesc. Pentru că șansele de a-și găsi un loc de muncă pentru locuitorii din Rampă sunt aproape inexistente, aceștia își câștigă existența din căutarea constantă de metal în groapa de gunoi.
Aceste patru cartiere compun harta zonei Pata Rât, deci harta casei a sute de romi care locuiesc aici pentru că au fost forțați de context, pentru că au fost nevoiți să găsească modalități prin care să trăiască atunci când lumea din jur le-a demolat viața de dinainte de relocare. Ceea ce mulți dintre oamenii ajunși la Pata Rât au învățat e adaptabilitatea și că aici, de cele mai multe ori, este vorba doar de supraviețuire.
În general, oamenii sunt mai dezbinați în toate cele patru comunități, pentru că au istorii diferite, nu au avut nimic în comun. E foarte greu să lucrezi și să trăiești la Pata Rât, oamenii se luptă pentru resurse zilnic, la ei este survivor mode în fiecare zi, pentru că nu au stabilitatea zilei de mâine. Stilul ăsta de viață te poate face să fii mai egoist, individualist, să tragi doar pentru tine și pentru familia ta.
Deși oamenii care formează Pata Rât sunt dezbinați, ei se intersectează, totuși, într-un punct comun – au avut nenorocul de a se fi născut în medii defavorizate. Dacă cineva arată mereu cu degetul înspre tine și dacă nu primești niciodată vreun fel de susținere, atunci cum ar fi posibil să înflorești precum cineva care a avut mereu parte de empatie și încurajare deplină?
Dacă, spre exemplu, am lua un bloc de persoane din Bună Ziua, un cartier civilizat și curat din Cluj-Napoca, le-am lua toate resursele și i-am muta într-un loc precum Pata Rât, cum s-ar adapta, cum ar reacționa, neavând nimic? Indiferent de etnie, religie, sex sau culoare a pielii, cu toții am face același lucru – am încerca cu orice preț să supraviețuim și să facem să ne fie bine. Așadar, nu etnia te face să fii într-un anumit fel, ci contextul. Acest context poate fi creat și de cei din jur, iar Pepe se numără printre acești oameni care vor să ajute comunitatea să aibă o viață mai bună.
Locuințe călduroase pentru suflete înfrigurate
Proiectul Pata 1.0 a luat naștere prin comunitatea din Pata Rât și prin experții care ofereau sprijin pentru a ajuta locuitorii să aibă un trai mai bun. Acest proiect a fost inițiat de Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj, finanțat prin Granturile SEE și Norvegiene, dar coordonat de Pepe. În continuarea acestui prim succes, a urmat proiectul Pata 2.0, prin care familiile din Pata Rât au aplicat la această bursă și au primit o locuință echipată cu mobilier și electrocasnice în Cluj-Napoca, primind ajutor și în procesul de mutare și acomodare în noua casă. Criteriile de eligibilitate au fost stabilite de managerii proiectului, printre care și Pepe, împreună cu oamenii din Pata. Experții din cadrul proiectului au vizitat fiecare locuință din comunitate și au discutat cu oamenii, ajungându-se la un consens pentru aceste criterii de eligibilitate – adulții din familie trebuie să aibă un loc de muncă stabil, pentru a-și putea plăti cheltuielile care vor veni odată cu traiul în noua locuință, iar copiii trebuie să fie înscriși la școală. Până acum au fost mutate din Pata Rât 35 de familii, iar scopul acestui proiect este acela de a încuraja familiile din comunitate să ducă o viață mai bună, să prevină abandonul școlar, să îngrijească sănătatea și să susțină persoanele de etnie romă. Pepe își dorește să extindă proiectul și finanțările, ca să poată construi și case în mediul rural, așa cum multe dintre familiile din Pata Rât își doresc și au nevoie.
Am avea nevoie de locuințe în mediu rural, deci la țară, unde să gospodărească și cei cu familia extinsă. Ne-am dat seama că bătrânii nu prea au șanse la o locuință atunci când concurează cu tinerii care au loc de muncă stabil, sunt dezavantajați în cazul criteriilor de eligibilitate. Atunci am făcut propunerea către asociație, că ar trebui să avem două categorii separate – pentru bătrâni și pentru cei tineri. Deci, încă suntem în curs de perfecționare, pentru a livra servicii sociale cât mai bune în Pata Rât.
Atunci când vrei să fii constant în activism, poate deveni complicat, pentru că resursele sunt finite. Pepe povestește că unul dintre cele mai grele momente a fost atunci când au primit bursa de patru milioane de euro finanțare pentru proiectul Pata 2.0. A început să vină din toate părțile presiune, iar comunitatea a înțeles că această sumă ar trebui împărțită egal, la toată lumea. Nu toți înțelegeau că există condiții și reguli impuse din partea celor care finanțează, iar unii oameni chiar și-au însușit mai multă putere decât cerea contextul. Alte persoane au încercat să pună bețe în roate proiectului, iar la un moment dat, s-a ajuns chiar și la hărțuire sau încercarea de a-l convinge pe Pepe să renunțe la acesta. „Au făcut oamenii ăștia un demers și au redactat o scrisoare, cred că și lui Dumnezeu i-au scris, dar scrisoarea asta nu avea niciun argument logic care să susțină că proiectul Pata 2.0 ar fi ceva rău pentru comunitate.”
Cu toate acestea, Pepe a rămas motivat și a continuat pentru că nu putea să se oprească tocmai aici. Gândul că putea să scoată atât de multe familii din Pata Rât și să îi ajute să aibă o viață decentă l-a făcut să continue și să treacă de vorbele și faptele grele care îl loveau din toate părțile. După ce proiectul Pata 2.0 a fost finalizat cu succes, oamenii nu și-au cerut scuze pentru neîncredere și pentru lipsa de susținere, însă Pepe nici nu aștepta asta, pentru că oamenii își asumă greu vina. El este mulțumit pentru că toată lupta s-a încheiat cu o mare de zâmbete ale unor oameni care vor avea parte de un nou început.
Celor de la Radio Pata li se pune pata pe oameni
În cadrul proiectului Radio Pata, există și o rubrică numită „Jurnal de Pata Rât”. Aici se păstrează un jurnal al evenimentelor și știrilor din Pata, care creează o punte de legătură solidă între comunitatea din Pata Rât și urmăritorii radioului. Pepe spune că este bucuros că a găsit o modalitate de a face auzite mesajele oamenilor din Pata și că aceștia se pot exprima în mod direct, fără ca el să fie un mijloc prin care se exprimă oamenii. Chiar dacă acest proiect a pornit de la inițiativa lui, Pepe nu se consideră un lider și nici nu vrea să ajungă într-o astfel de poziție, ci se consideră un simplu facilitator prin care unii oameni care nu ar fi avut șansa să fie auziți, acum au această ocazie.
Complementar proiectului Radio Pata este și Festivalul Khetane, care sparge bariere – oamenii din oraș și cei din Pata Rât se întâlnesc și vorbesc, beau o bere împreună, dansează și râd. Pepe povestește că oamenii care au participat la festival s-au întors acasă altfel decât au venit. Khetane, în limba romani, înseamnă „împreună”; iar acest festival nu a unit numai oamenii fizic, ci a produs și o răsturnare de idei și preconcepții: „Când am venit aici, am avut un bagaj de prejudecăți, dar crede-mă că-l las aici cu totul.”, îi spune un prieten lui Pepe după încheierea festivalului. Iar în acel moment Pepe a fost convins că merită să lupte în continuare pentru comunitatea din care face parte.
Mi-a rămas în minte de la festival imaginea în care o tipă din oraș care era bine îmbrăcată și foarte aranjată dansa cu un tip care atunci a ieșit de la muncă, din salubritate. Dansau împreună, știi, nu aveau nicio treabă. Dacă oamenii ăștia s-ar întâlni în oraș, ar mai sta împreună la o bere, ar sta unul lângă altul în autobuz?
Pepe spune că nu se supără pe oamenii care sunt rasiști. El crede că rasismul vine dintr-o frică a oamenilor de necunoscut. Au existat dintotdeauna prejudecăți despre romi, iar această teamă colectivă ar putea avea rădăcini adânci în copilăria oamenilor, când li se interzicea să se joace cu X sau Y doar pentru că era de etnie romă. „Cred că e valabil pentru 80% din oamenii care sunt în momentul de față ignoranți, cred că ăsta e cuvântul. Omul pur și simplu a fost crescut cu teama de o anume amenințare din partea romilor, care n-au avut neapărat un fundament și s-a creat rasismul ăsta fundamental în România, cel puțin unele cazuri.”
A fi diferit poate fi foarte apăsător și dureros. Oamenii din Pata Rât sunt cu siguranță diferiți de noi, pentru că au fost învățați dintotdeauna să cunoască viața pe calea cea mai grea. Iar acest lucru te poate transforma într-un om care nu mai are încredere în nimic, pentru că însăși viața te-a trădat și nimeni nu a avut vreodată măcar un zâmbet cald de oferit. Comunitatea din Pata Rât este un caz aparte, care reprezintă un fenomen global, acela de alienare umană, de lipsă de empatie și înțelegere pentru cei de lângă noi. Dacă am ajunge să ne pese, am putea să nu generalizăm comportamente ale unor oameni și am putea să spargem fereastra de prejudecăți care încețoșează realitatea. Nu toți romii sunt „răi”, la fel cum nici toți etnicii români nu sunt „buni”.
Nu îmi pare rău de experiențele pe care le-am trăit, pentru că fără ele nu eram omul care sunt astăzi. Am ajuns să gândesc din alte perspective, să fiu implicat, să-mi pese de oameni și să-mi dau seama că suntem toți la fel și că de fapt diferența ține doar de locul în care trăim și de condițiile pe care le avem. De asta nu-mi pare rău pentru absolut nimic.
