De fiecare dată când cineva se uita urât la mine că mergeam cheală pe stradă, doar mă îndreptam mai bine, pentru că știi ce? Am cancer și merg pe stradă. Asta am vrut să insuflu, de asta am dat drumul și la blog. E ok să ai cancer și să trăiești în continuare. E ok să ai cancer și să mergi la petreceri în continuare, e ok să ai cancer și să ai prieteni. E ok.
Bianca Poenaru, studentă și speaker motivațional.
Cancer. Un cuvânt rostit adeseori pe jumătate, cu frică, emoție sau frustrare. Un cuvânt care devine aproape cenzurat de societatea noastră. Motivul este unul bine cunoscut. Oamenii sunt obișnuiți cu trei idei principale legate de acest cuvânt monstruos: îți cade părul, faci chimioterapie și mori. Trei mari stadii, pe care toți autoproclamații doctori le susțin. Deși poate părea catastrofal, această percepție este adesea eronată. Mai exact, un procent de 20% dintre persoanele diagnosticate chiar ajung să moară din cauza acestei boli. Procentul de 80% este ținta pe care s-a axat și Bianca Poenaru, o studentă în vârstă de 21 de ani, care s-a confruntat cu cancerul în primul an de facultate.
Un guguloi
Momentele ce presupuneau semne de întrebare nu au avut o prezență imediată în cazul Biancăi. Deși stilul ei de viață implica multă supă la plic și o lipsă de exerciții fizice, cei mai mari inamici pe care îi întâlnise în ultimul timp fuseseră răcelile de iarnă, care, uneori, aveau tendința să persiste. Acest lucru avea să se schimbe odată cu un simplu video de pe TikTok: „Ca orice om din generația asta, am văzut un TikTok. De acolo începe totul. Era o tipă care zicea că pentru cancer la sân, iei mâna și te palpezi la axilă… După câteva săptămâni, mi-am amintit de TikTok și m-am palpat. Aveam un guguloi cât un pumn, dar normal că nu am zis nimănui, că am zis că e hormonal”.
După mai multe sfaturi și gânduri de a merge la un control, Bianca a ales să nu se streseze. Acest lucru avea să se schimbe, când și-au făcut apariția și durerile lombare. Încet, încet, pozițiile relaxante, în care durerea de spate nu se mai făcea resimțită, deveneau și ele dureroase. Bianca nu este însă singura care s-a confruntat cu dureri de spate, înainte de a primi diagnosticul. Conform studiului realizat de Lance M. Mabry și John M. Tonarelli, numit „Metastatic cancer mimicking mechanical low back pain: a case report ”, multe persoane care sunt diagnosticate cu cancer prezintă la început dureri de spate. În cazul tinerei, durerea s-a agravat până în punctul în care a trebuit să opteze pentru părerea unui specialist: „M-am dus mai întâi la medicul facultății, care mi-a dat trimitere la oncologie direct. Și m-am gândit că ok, merg la oncologie, dar nu am cancer. O secundă nu mi-a trecut prin minte că am. Chiar și după ce am fost la biopsie, m-am gândit că nu avea ce să fie rău.” Rezultatul biopsiei a fost semnalul de alarmă care a făcut-o pe Bianca să înțeleagă gravitatea situației. Doamna doctor care primise rezultatele a anunțat-o, pe un ton calm și cald, că va urma să-i cadă părul, din cauza tratamentului, dar perucile sunt mereu o opțiune drăguță. Pentru Bianca, aceasta nu a reprezentat o confirmare a problemei pe care o avea. Pentru ea, cancerul era un subiect atât de imposibil. Toate gândurile sale au fost evaporate odată ce doctorița a pronunțat cuvântul cenzurat.
El e Hodgkin
Bianca a făcut cunoștință cu Hodgkin într-un cabinet medical, după ce venise cu gândul că avea o nouă răceală de iarnă. După primele controale pe care le-a urmat, a înțeles că acest nou personaj din viața ei este doar temporar, întrucât celulele canceroase nu se extinseseră. Totuși, cine este această nouă aparență? Conform studiului realizat de Ralf Küppers, Andreas Engert și Martin-Leo Hansmann, numit „Hodgkin lymphoma”, reiese faptul că Hodgkin este un tip de cancer al sistemului limfatic, care face parte din sistemul imunitar. Acesta presupune faptul că celulele sistemului limfatic se înmulțesc și se răspândesc într-un mod complet anormal, astfel încât corpul ajunge în incapacitatea de a lupta împotriva infecțiilor. Deși descrierea sa sună destul de înfricoșător, Bianca a reușit să îl învingă mai întâi psihic, și apoi fizic, pe noul său intrus: „Îl chema Hodgkin. Nu mi-a fost frică de el și nici nu l-am acceptat. Am avut un optimism toxic, dus până la capăt.” Acest optimism nu a venit de nicăieri. La vârsta de 13 ani, Bianca a suferit din cauza unui vas de sânge spart între creierul mic și creierul mare. Aceasta a rămas internată în spitalul de la București aproape două luni, din cauza faptului că nu se putea opera, urmând apoi intervenția unor raze, care aveau să o vindece: „Deja trecusem prin ceva care fusese mult mai periculos și mai rău. Pentru că trecusem deja prin experiența aia, mă gândeam că doar un cancer nu e nimic prin comparație.”
Datorită optimismului extrem, învingerea cancerului a fost posibilă. Bianca a privit mereu spre linia de final, încă din ziua în care a fost diagnosticată, înțelegând astfel că acest cancer nu era decât o etapă, iar viața ei nu se termina și nici nu era pusă pe pauză. Această percepție despre cancer nu era însă foarte comună în rândul familiei și al prietenilor ei. Dacă Hodgkin era, pentru ea, aproape inexistent, pentru prietenii săi a reprezentat un moment de cotitură. Multe persoane estimează faptul că atunci când o persoană este diagnosticată cu o boală cronică, persoanele din jurul său vor da dovadă de mai multe empatie și compasiune decât în mod normal. Acest lucru nu este mereu valabil. „Stăteam la cămin, iar prietenele mele au fost acolo cu mine pe parcursul tuturor investigațiilor. Iar după ce am aflat diagnosticul, foarte ușor au dispărut din peisaj. Iar apoi, 90% din oamenii din viața mea atunci au dispărut, după ce au aflat și ei că am cancer. E o chestie care se întâmplă foarte des. În schimb, mi-au fost alături oameni cu care schimbam două vorbe până atunci. Oamenii care te așteptai să fie alături sunt oameni care făceau glume despre chelia ta.” Lipsa sprijinului din partea prietenilor de până atunci este o lovitură foarte grea. Bianca s-a confruntat cu emoții negative, întrucât avea așteptările normale din partea prietenilor săi, să o sprijine în timpul tratamentului, să o încurajeze sau chiar să meargă împreună cu ea la controalele obișnuite. În aceste momente, Bianca a reușit să vadă și de această dată latura pozitivă a lucrurilor, astfel încât a legat prietenii noi atât cu oamenii cu care nu avea o legătură atât de strânsă, cât și cu persoanele pe care le-a cunoscut la terapiile de grup.
Părinții ei, de asemenea, au făcut cunoștință cu Hodgkin, imediat după cu Bianca a primit rezultatul analizelor. Ei au fost acolo pentru Bianca și au încurajat-o să își continue viața la fel ca înainte de cancer. Astfel, pe parcursul tratamentului, tânăra a mers la numeroase festivaluri și petreceri, unde a cunoscut oameni noi și a trăit experiențele normale ale unui student. De asemenea, Bianca a reușit chiar să se angajeze imediat după ce a aflat că a fost diagnosticată, pentru că, pe ea, cancerul nu va avea să o oprească.
Negare
Chimioterapia este o procedură medicală firească, ce trebuie efectuată pentru a putea învinge cancerul. Aceasta presupune administrarea citostaticelor în sânge, care acționează prin distrugerea sau încetinirea creșterii celulelor canceroase. Și în acest caz există diferite preconcepții: Prima cură de chimio am făcut-o în spital, iar hematoloaga mi-a zis că, de obicei, dacă după prima cură ți-e rău, la fiecare cură o să-și fie rău.” Bianca a trecut prin prima cură de chimio fără un mare succes, aceasta urmând să vomite substanțele imediat. Întrucât nimeni nu a văzut cele întâmplate, ea a ținut această primă experiență pentru sine și și-a impus să nu mai reacționeze la fel. De atunci, nu a mai avut aceleași reacții adverse la nicio ședință de chimioterapie: „După prima mea cură de chimioterapie, am rămas în pat și nu am spus nimănui că am vomitat, nici asistentei, nici colegei mele de cameră, pentru că știam că dacă mă mint suficient, nu o să îmi mai fie rău după.” Negarea a dat roade. Negarea că avea cancer, că îi era rău, că îi era și frică. Negarea a ajutat-o să lupte împotriva cancerului, dar și împotriva propriilor sentimente, ce ar fi putut să o descurajeze. Un studiu realizat de M. S. Vos numit „Denial in cancer patients, an explorative review” arată faptul că negarea este un obicei normal în rândul pacienților cu cancer, întrucât acesta este modul lor de a se adapta șocului aflării diagnosticului.
Tot negarea a ajutat-o să se simtă bine în pielea ei. Bianca mergea pe stradă fericită, încrezătoare, deși era conștientă de chelia sa care urma să atragă priviri sceptice sau critice. Ea a ținut piept acestei judecăți din partea societății și le-a arătat celorlalți cum cancerul nu o definea: „De fiecare dată când cineva se uita urât la mine, că mergeam cheală pe stradă, doar mă îndreptam mai bine, pentru că știi ce? Am cancer și merg pe stradă. Asta am vrut să insuflu, de asta am dat drumul și la blog. E ok să ai cancer și să trăiești în continuare.”
Această stare de negare, dar și pozitivismul dus la extrem, au ajutat-o pe parcursul perioade de tratament, însă până într-un punct. Pe lângă nevoia fizică de ajutor, prin chimioterapie, Bianca a trebuit să își gestioneze emoțiile, astfel încât a mers la numeroase ședințe de terapie: „Terapeuta mi-a explicat că eram prinsă în prima fază din etapele vindecării emoționale, adică negarea. Mi-a explicat că trebuie să fiu și tristă, și furioasă și că sunt mai multe etape până să accept cumva. Eu voiam să continui cu negarea, până ce mă făceam bine. Lucrurile nu erau chiar așa.” Bianca era prinsă într-o negare, ce o făcea să se gândească la faptul că trecuse prin experiențe de viață mult mai grave, astfel încât nu avea motive să plângă de la cancer. Tristețea, pe care a reușit să o ignore luni de zile, s-a manifestat abia înainte de finalizarea tratamentului. Abia atunci și-a acceptat frica, supărarea, nervii, frustrarea și toate emoțiile pe care le adâncise în ea, astfel încât să nu le mai resimtă deloc. A înțeles că este ok să ai cancer și este ok și să fii trist din cauza asta: „La finalul tratamentului, m-a lovit. Stăteam de dimineața până seara plângând. Mă trezeam plângând noaptea și visam urât.” După ce și-a dat voie să simtă tot ce suprimase până atunci, a reușit să privească cancerul altfel. Acum, poate să vorbească despre experiența sa fără să o afecteze, nu mai visează urât și nu mai are fluturași în stomac când intră la oncologie.
Redescoperire
„Mă simt ca la o a doua pubertate. Nu mai sunt cine eram înainte de diagnostic, pe departe nu sunt cine eram în timpul tratamentului și atunci a trebuit să mă redescopăr.” După lupta câștigată împotriva cancerului, Bianca a fost nevoită să parcurgă un drum nou de autocunoaștere. Și-a redescoperit pasiunile, hobby-urile și a cunoscut oameni în viața ei de care este sigură că nu vor lipsi vreodată. Chiar din timpul tratamentului, Bianca și-a redescoperit pasiunea pentru scris, astfel încât, în prezent, deține un blog unde încurajează persoanele care au trecut sau trec prin cancer, să își spună povestea. Socializarea cu alte persoane care au trecut prin aceeași experiență te poate face să te simți înțeles, să te simți normal și inclus: „Încurajez persoanele să îmi spună poveștile lor, pentru că eu nu am cunoscut decât două persoane pacienți oncologi de vârstă cu mine. Era altceva, mă simțeam înțeleasă când vorbeam că nu pot să merg la petrecere, pentru că știam că nu puteam face următoarea gură de chimio. Sunt chestii normale la vârsta noastră, dar care se blochează, pentru că trebuie să faci tratament sau trebuie să te operezi.” Cunoașterea altor persoane care au trecut prin aceleași experiențe a fost un moment emoționant care i-a dat putere Biancăi să învingă lupta cu cancerul.
Cancer. Un cuvânt ce nu trebuie să fie cenzurat, dar care încă provoacă reacții critice din partea societății, prinde culori, datorită experienței Biancăi. Aceasta a văzut, pe tot parcursul tratamentului, linia de finish și nu s-a lăsat doborâtă de prejudecăți sau emoții negative puternic.
“Pacienții oncologi sunt niște supereroi.”- Bianca.
