Îmi aduce cel mai mult confort, și când mă uit la ea, nu îmi pot imagina cum cineva ar fi putut să o abandoneze.
Andreea Dumitrean (adoptator)
Whiskey este o pisică blândă, jucăușă, care a fost adoptată la vârsta de 3 luni de la adăpostul de animale „Asociația Happy Tails” din Brașov. Aceasta a fost salvată și primită cu multă iubire de către Andreea Dumitrean, o studentă din cadrul UBB, care își prețuiește animăluțele ca pe propria persoană. Povestea pisicii e una dintre reușitele adăposturilor de pretutindeni. Andreea susține că adopția a fost una dintre cele mai bune decizii ale sale: „Îmi aduce cel mai mult confort și când mă uit la ea, nu îmi pot imagina cum cineva ar fi putut să o abandoneze.”
Adopția dintr-un adăpost este un proces ușor. Potențialii adoptatori completează o aplicație care explică situația și stilul lor de viață. Anumite adăposturi pot solicita o vizită la domiciliu, pentru a se asigura că animalul va trăi într-un mediu sigur și adecvat. Cum a adoptat pisica la o vârstă fragedă, procesul de adopție a constat într-o serie de întrebări, care au redat nivelul de încredere pe care îl putea avea asociația în Andreea: „După ce am văzut un anunț pe Facebook, am contactat o voluntară care lucra la asociație, care mi-a pus un set lung de întrebări legate de adopție și care mi-a zis despre contractul de adopție, dar și despre nevoile pisicilor, ca un tutorial. A fost foarte drăguță, mi-a dat și mâncare pentru Whiskey. Din momentul în care am luat-o acasă, tipa de la adăpost m-a întrebat periodic cum este pisica și dacă sunt îndeplinite condițiile necesare adopției.”
Deși Whiskey este o pisică sociabilă, la început, lucrurile stăteau altfel: „Venind de la adăpost, ea era obișnuită cu anumite persoane și anumite animale, iar acum, venind într-un mediu nou, e normal să fie speriată. Adică țin minte că în primele zile nu o găseam prin casă, pentru că se ascundea.” Treptat, relația dintre cele două s-a consolidat, iar acum pisica se bucură de un adăpost sigur și binevoitor. Cele două par a fi nedespărțite. Această adopție chiar a îndemnat-o pe Andreea să caute o următoare pisică pe care să o adopte, de la adăposturile din Cluj de data aceasta.
Whiskey este unul dintre cazurile cele mai fericite ale problemei animalelor fară adăpost, cu care România se luptă de cel puțin zece ani. Conform studiului realizat de Roxana Pencea și Tudor Brădățan , numit „Situația câinilor fără stăpân în România”, „Nu a existat un interes consistent pentru reglementarea situației câinilor fără stăpân în România. Legea 258/2013 a fost adoptată în grabă, fără o dezbatere anterioară de substanță. Propunerea inițială a fost amendată în ultima clipă, astfel încât să permită eutanasierea câinilor nedoriți de pe străzile din România”. Datorită lipsei de interes a statului, voluntarii au trecut la acțiune, ajutând adăposturile private de animale.
Care este rolul adăposturilor de animale?
Adăposturile pentru animale joacă un rol vital în lume, oferind un refugiu sigur pentru animalele care au fost abandonate, neglijate sau abuzate. Acestea le oferă vietăților care nu au unde altundeva să meargă hrană, îngrijire medicală și afecțiune necondiționată. Pe lângă faptul că oferă refugiu temporar, multe adăposturi lucrează neobosit pentru a găsi locuințe permanente pentru locuitorii lor blănoși. Desigur, rolurile lor nu se opresc aici, căci ele sunt, de asemenea, vitale în educarea publicului cu privire la deținerea responsabilă a animalelor de companie, precum și la problema adopției. În ciuda rolului lor esențial în comunitățile noastre, multe adăposturi de animale se luptă să țină pasul cu cererea pentru serviciile lor.
Ce se întâmplă la un adăpost de animale privat?
În cazul situației câinilor fără stăpân, soluțiile se regăsesc în adăposturile publice și private. Asociația pentru Protecția Necuvântătoarelor Arca lui Noe din Cluj este un adăpost privat, plin de animale salvate de pe străzile orașului și de voluntari doritori să ajute. Aceasta a luat naștere în 2003, când Bora Finuca s-a pensionat, iar adăpostul a fost înființat în urmă cu 4 ani. Aceasta a fost motivată să ajute toate ființele care nu se pot ajuta singure, fie că e vorba de copii sau animale. Asociația a format adăpostul în urmă cu patru ani și adăpostește aproximativ 100 de căței și cinci pisici. Fiecare animal se bucură de țarcuri cu aceeași dimensiune, de o căsuță proprie, unde sunt diferite cuști în care aceștia dorm, pentru a avea o dublă protecție, dar și de o sursă de apă nelimitată, fântâna. Deși mulți dintre noi am auzit de la prieteni sau suntem conștienți de cum funcționează un adăpost, mulți încă se întreabă ce se întâmplă într-un loc ca acesta. Maria Boitos este voluntară la Asociația pentru Protecția Necuvântătoarelor Arca lui Noe de sașe ani. Aceasta a avut ocazia, de-a lungul timpului, să ajute animalele în cauză și să depună efort pentru a ajuta adăpostul: „Avem un angajat care se ocupă în mare parte a timpului de animale. Le îngrijește, hrănește, le pune apă, iar acest lucru trebuie realizat mereu, indiferent că este sărbătoare sau weekend. Nu mereu reușește să se ocupe de toate, pentru că există și cazuri pe care nu se semnalează. De exemplu, cazurile de teren… ne sună oamenii: aici este un cățel lovit de mașină, o pisicuță, un cățel lângă casa mea.
Asociația are o mulțime de voluntari care vor să ajute animăluțele de pretutindeni și doar un singur angajat care trebuie să se ocupe constant de necesități. Cu toții sunt extrem de implicați și atenți cu munca lor, astfel încât acționează imediat atunci când li se cere ajutorul:
„Doar doamna Bora și singurul angajat se ocupă de cazurile de teren așa că bineînțeles nu ajung la toate cazurile. Astfel că, în primul rând, vorbim cu persoana care semnalează cazul si vedem ce pot face ei. Îi îndrumăm și îi ajutăm să se implice și ei în caz. Le dăm sfaturi, iar in cazul care nu ne înțelegem cu persoana respectivă sau este un caz mai grav, atunci mergem. Multe acțiuni sunt planificate pe o perioadă mai lungă. Întotdeauna avem operațiuni de sterilizare pe diverse zone. Dacă se mai semnalează și cazuri medicale, bineînțeles că intervenim, ne ducem la cabinete medicale și încercăm să găsim soluții pentru ei.”
De altfel, din punct de vedere medical, Asociația Arca lui Noe colaborează cu diverși medici veterinari și cabinete, pentru a le asigura animalelor sănătatea optimă. Practic, voluntarii, dar și angajatul sunt foarte atenți și mereu observă dacă vreun câine nu se simte bine sau este rănit, întrucât există posibilitatea să se lovească accidental în garduri, astfel că îl iau și îl duc la cabinet. De asemenea, dacă sunt tratamente de urmat, tot la cabinet apelează. Totuși, există și alte modalități prin care aceștia se îngrijesc de animăluțe. De exemplu, sunt câini mai bătrâni, care trebuie să ia suplimente pentru articulații. Voluntarii încearcă să ceară ajutor pe social media dacă sunt căței cu nevoi speciale care au nevoie de un anumit tip de mâncare sau de suplimente. Oamenii, în general, răspund destul de bine la acest tip de postări, întrucât în loc să doneze bani, preferă să cumpere ei mâncare și alte necesități.
În cazul resurselor financiare, asociația a fost mereu pregătită pentru cazurile urgente, în care aveau costuri în plus, față de cele obișnuite, întrucât donațiile primite în urma apelurilor prin social media funcționează foarte bine.
„Mereu știm să ne descurcăm, în cazul unor probleme urgente. Cerem reduceri la veterinari și achităm după câteva zile, dar reușim să ne descurcăm.”
În schimb, problemele obișnuite reprezintă numărul restrâns de oameni care se ocupă de îngrijire permanent. Din cauza muncii constante care trebuie depusă pentru ca animalele să trăiască în condiții optime, mulți voluntari renunță.
Cu ce diferă un adăpost de animale public de cel privat?
După cum a relatat Maria, adăposturile private își strâng fondurile strict din donații, prin prezența pe social media. Deși ambele au același scop, adăposturile publice primesc fonduri de la stat. Această diferență este crucială, întrucât redă într-o oarecare măsură și nivelul de implicare din partea fiecărui angajat. Mioara Macrinici este directoare la adăpostul public de animale din Cluj, înființat în 1998, unde sunt adăpostiți 346 de câini fără stăpân. Acesta funcționează în baza Ordonanței de Guvern 155, din 30 aprilie 2002, care constă în adunarea tuturor animalelor fără stăpân, practic orice câine care este neînsoțit și care nu are niciun semn de identificare.”
Mulți dintre ei sunt salvați de pe străzile orașului, în urma unor accidente de mașină. Aceștia trec printr-un proces lung și profesional de examinare și verificare înainte de a fi plasați definitiv în adăpost, așa cum relatează Mioara Macrinici:
„Procesul de adopție se face pe baza unor sesizări, care vin fie de la cetățeni, fie de la poliția locală, sunt aduși în adăpost, unde se face o examinare clinică, se verifică dacă nu au microcip sau oricare altă modalitate de identificare, după care se face tatuare, se vaccinează antirabic. Dacă este sănătos, se aduce în adăpost. Dacă prezintă ceva semne de boală, avem o zonă de carantină, unde se ține câinele. Apoi se sterilizează, vaccinează, deparazitează, iar apoi, orice câine este pregătit pentru adopție, iar oricine are peste 18 ani poate să vină să îl adopte.”
Deși, în aparențe, cele două tipuri de salvare a animalelor seamănă, diferența cea mai mare dintre adăposturile publice și private constă în obligativitate. Cele publice trebuie să adopte câini, să trimită hingherii în cazul unui apel, în timp ce cele private au ocazia să refuze un astfel de apel și să explice că deja sunt prea mulți câini în adăpost și locurile nu se mai pot suplimenta, dar să îndrume persoanele într-un astfel de caz. Ambele adăposturi doresc să se ajute reciproc, mai ales când vine vorba de transportul cățeilor în străinătate, unde au mai multe șanse de supraviețuire decât în România, întrucât sistemul de afară este mult mai eficient în găsirea unui cămin pentru fiecare animăluț în parte. Astfel, în Germania, animăluțul ce urmează a fi adoptat este luat într-o perioadă de probă, în casa persoanei care dorește să îl adopte, unde se observă felul în care se adaptează la noile condiții, inclusiv dacă se înțelege cu alte animale de companie ale proprietarului. Această perioadă de probă este crucială, întrucât în România, multe dintre animăluțe sunt trimise înapoi la adăpost după ce au fost adoptate, din cauza problemelor de adaptare.
„De ceva timp, asociația colaborează cu adăpostul public, pentru a nu mai exista cazul de eutanasiere, asa că îî luăm la noi în adăpost. Încercăm să colaborăm cu ei și să mai trimitem din câini și în alte țări, pentru a ține ecarisajul pe linia de plutire și pentru a nu se recurge, pe cât de mult posibil, la eutanasiere.
Cum aș putea să adopt și eu?
E normal să ai în tine dorința de a mângâia și de a-i oferi dragoste unui cățel. Totuși, adopția în sine constă în mai multe condiții pe care trebuie să le îndeplinești. În ceea ce privește disponibilitatea fiecăruia de a avea grijă constant de un animal, există diferite tipuri de adopție în cazul adăpostului privat: direct de la adăpost sau prin programul de adopție la distanță.
„Avem un program de adopție la distanță, care înseamnă sponsorizarea unui cățel din adăpost pe o anumită perioadă sau până când acesta este adoptat. Practic, oamenii donează lunar pentru cățelul respectiv, primesc poze, primesc filmulețe și desigur îl pot păstra. În cazul problemelor medicale, le spunem adoptatorilor la distanță și aceștia îi ajută. Nu sunt obligați să contribuie decât cu suma lunară de 50 de lei.”
Pe lângă acest mod de a adopta, există, evident, adopția direct din adăpost, care este disponibilă și în cazul adăpostului public. Deși unii ar putea crede că întregul proces este extrem de complicat, în realitate, în majoritatea cazurilor, o persoană doar își alege animalul favorit, se întemeiază și semnează contractul, iar apoi, animalele vin la noile familii. Ce se întâmplă, totuși, cu animalele care nu sunt adoptate?
„În România se adoptă foarte puțin. Majoritatea cățeilor pleacă in Germania la un adăpost de acolo, unde sunt adoptați. De obicei pleacă câte 10-15 cu un transport și se organizează o dată sau de două ori. Ei au proces mai diferit de adopție, pentru că cei care vor să adopte primesc un chestionar și pe baza acestuia, se situează și cățelul care reiese cel mai compatibil cu el. La noi vin în adăpost și își aleg cățelul după cum arată.”
Și în România există mulți căței mai speriați sau care au nevoie de îngrijire specială, dar care sunt lăsați în adăpost. Aceștia rămân singuri majoritatea vieții sau în cazul cel mai rău, sunt eutanasiați. Conform Ordonanței de urgență 155, din 2001, eutanasierea se aplică în următoarele cazuri ale animalelor: „Care nu au fost revendicate sau care nu au putut fi adoptate” sau „animalele care nu au fost revendicate sau care nu au putut fi adoptate”. Singura persoană aptă, din punct de vedere legal, să efectueze o astfel de acțiune este medicul veterinar, care totodată este singurul care are acces la substanțele necesare eutanasierii. Oamenii de pretutindeni, cu animale de companie, ce suferă de o boală incurabilă, se pot duce la medicul veterinar, pentru ca acesta să poată evalua șansele de viață ale animalului și să aplice, dacă este cazul, eutanasierea. În cazul adăposturilor, eutanasierea se aplică exact din aceleași cauze.
“Este necesar să ajutăm vietățile ce nu se pot ajuta singure”- Maria Boitos.
