Unde-i mama? – StudentPress

Cabinet psihologic. Asta scrie pe ușa camerei în care, în următoarea oră, două dintre rezidentele Penitenciarului din Gherla îmi vor povesti despre suferința de a nu se simți suficiente ca mame, pentru că ele sunt aici, între aceiași patru pereți gri, iar copiii lor sunt acolo.

Mama e doar una. Dar ce se întâmplă atunci când ea e (de)ținută?

În penitenciarele din România sunt private de libertate 1013 femei, dintre care mai mult de jumătate sunt mame. Motivele pentru care aceste femei ajung în penitenciare sunt diverse, dar pentru multe dintre ele, situațiile complicate în care ajung sunt determinate de situația financiară, abuzurile la care sunt supuse acasă, problemele de sănătate mintală, diverse adicții sau decizii care au degenerat în situații mult mai complicate.

Privarea de libertate a unui părinte, cu precădere a mamei, rupe legăturile de bază și lasă răni dureroase. Conform studiului „Why punish the children?”, realizat de B. Bloom și Steinhart D., în urma arestării mamei, 60% dintre copii sunt trimiși la bunici (majoritar bunicii de pe linia maternă), 17% sunt trimiși la rude, iar un sfert dintre aceștia la asistenți maternali, în timp ce la detenția tatălui, 90% dintre copii rămân cu mamele lor.

Atunci când o mamă este închisă în penitenciar, se instalează încă din prima zi frica, vinovăția și suferința, care sunt transmise automat către familie. Privarea de libertate a acestei mame nu mai este un lucru privat, ci se transformă în responsabilitatea și răbdarea pe care familia ei trebuie să le preia – să aibă grijă de copii, să le fie, pe cât posibil, mamă.

Conform Children of Prisoners Europe, în România există 28.306 de copii separați de un părinte care se află în regim închis într-un penitenciar.

Ceea ce le leagă pe mamele private de libertate este suferința că se află departe de familiile lor, neputința și limitarea de a-și iubi copiii doar în minutele numărate pe ceas în timpul vizitelor sau al apelurilor telefonice ocazionale. Pentru a înțelege mai bine cum supraviețuiesc legăturile care contează, am vorbit cu două dintre deținutele Penitenciarului din Gherla: Lenuța și Dora*.

Lenuța este o femeie cu chip senin, care m-a întâmpinat cu un zâmbet larg pe față. Poartă o fustă lungă, roz, asortată cu baticul de pe cap; s-a aranjat cu grijă pentru întâlnirea noastră de azi. Cerceii lungi cu perle care îi atârnă în urechi se zbenguie la fiecare râset când povestește de cele cinci fete ale ei: Eva, Georgiana, Elena (Lenuța, așa cum îi zice ea), Beatrice și Daria.

Toată familia mea m-a susținut, chiar și după necazul cu penitenciarul. Am fost mereu căutată, mereu îmi spuneau: „Să fii curajoasă!

Lenuța se află în penitenciar, în regim semi-deschis, de doi ani și trei luni, dar mai are de stat un an. „Ce a fost mai greu a trecut”, îmi spune ea zâmbind. Înainte de a veni aici, Lenuța credea că va fi mult mai rău ceea ce o așteapta. Îi era frică pentru fetele ei: „Cine avea să le îngrijească? Cine să le facă de mâncare? Cum avea să le fie fără mine?” Voia să fie acolo, ca o mamă care are grijă de toate – să își pună copiii la culcare, să îi ducă la școală, să fie acolo la necaz. Totuși, familia care a rămas acasă – soțul, părinții, socrii – au avut grijă ca fetelor să nu le lipsească nimic și le-au învățat de bine. „A fost tot o mamă lângă ei – mama mea – care a știut cum să le fie, la rândul ei, mamă.”

Prima lună în penitenciar a fost cea mai grea; Lenuța a trebuit să se obișnuiască cu distanța. Cu toate acestea, prăpastia care putea fi măsurată doar în prea mulți kilometri a început să devină tot mai mică. Înainte de a fi arestată, ea pleca destul de des prin țară ca să lucreze, dar a realizat că absența ei aducea bani, dar nu și timp alături de copii. Cât a stat în penitenciar, ea și-a dat seama că e un paradox să pleci mereu de lângă copiii tăi pentru a-i face fericiți. Acum, după ce va ieși, tot ce își dorește Lenuța e să petreacă cât mai mult timp cu familia, să fie acolo când e nevoie de ea și să își iubească fetele mai mult.

Într-un loc în care speranța se servește cu porția, este important să te ridici singur atunci când cazi. Lenuța spune că de când a intrat în penitenciar, a devenit mai credincioasă. Acasă nu simțea că Dumnezeu o ascultă. Acum, când se roagă, simte că se împlinește tot ce își dorește. Și Dumnezeu a ascultat-o și a ajutat-o pentru ce s-a rugat cel mai mult: „să le aibă în pază pe fetele ei.”

„Mult a fost, puțin mai e.”

Dora* intră cu pași târâiți în cabinetul psihologic și oftează greu. Ochii ei sunt îmbibați de lacrimi care încep să alerge pe obrajii ca griul pereților.

Când am intrat în penitenciar, copiii mei au rămas fără mamă, deci fără nimic. Dacă n-ai mamă, n-ai nimic.

Dora* a fost în regim de maximă siguranță până de curând, când a fost mutată în regim închis. Până în 2035, ea se va afla tot aici. „Maximă siguranță” e doar o bulină neagră pe care o ai acolo. Noi am fost o maximă siguranță foarte liniștită, așa ne ziceau toți gardienii.”

Când a intrat în penitenciar, fetița cea mică, Maria, avea două luni. Ceilalți doi copii, Ana și David, erau ceva mai mari și ei știau că mama lor a fost adusă aici. Cea mică încă știe că mama ei e la lucru. La ultima vizită, a venit și Maria, care nu înțelegea ce e cu atâția polițiști și de ce o despărțea un geam, un perete și o ușă de mama ei. Dora i-a explicat că nu poate veni lângă ea pentru că ușa e încuiată și îi este imposibil să iasă din cameră. Între timp, Maria a găsit soluția la problemă: „Îți dau eu cheia, doar vino lângă mine”.

Ana o vizitează des pe Dora și îi spune mereu tot. David vine mai rar, nu îi place să o vadă așa pe mama lui. În schimb, o sună des și „se preface că e fericit. Dar eu știu că nu e deloc fericit.” De cele mai multe ori, când se întâmplă un necaz, familia de acasă nu vrea să îi dea prea multe detalii Dorei – „Nu trebuie să știi tu prea multe”. Știe că e spre binele ei să nu își facă griji pentru lucrurile pe care nu le poate controla, dar îi este foarte greu: „Eu sunt legată și de mâini, și de picioare, ei sunt liberi.”

„Distanța, timpul departe de ei, e o boală aici.”

De când se află în penitenciar, Dora s-a îmbolnăvit. Ea simte că tot stresul și suferința acumulate din cauza distanței față de copii au îmbolnăvit-o. „Aici am început să mă rog mai mult. Și afară simțeam când trebuia să mă pun pe genunchi. Aici, din cauza colectivului, mă rog în gând sau în pat, înainte de a adormi. Dumnezeu e prezent în tot pasul meu.”

Dora a iubit dintotdeauna toți copiii, fie că erau ai ei, fie că nu. Înainte de a fi arestată, pleca câte două sau trei luni în străinătate, să muncească. Niciodată nu putea pleca fără măcar unul din copii. Pe celălalt îl lăsa mamei ei, care la rândul ei, nu putea sta fără vreunul dintre nepoți. „Nu puteam niciuna fără ei. Și când mă întorceam în țară și plecam iar, îi inversam. Așa, puteam fi cât de mult puteam alături de ei.”

Când își amintește de copiii ei, Dora se transformă într-o altă persoană față de cea care a intrat în cameră. Zâmbește, gesticulează cu mâinile și imită vocile copiilor când povestește dintre cele mai dragi amintiri pe care le are cu ei: într-o duminică, erau toți acasă, iar Ana s-a urcat repede pe bicicletă și a fugit. Când să iasă după ea, Dora a observat că Ana luase un șlap mov și unul verde. Se gândea ce vor zice oamenii când o vor vedea pe fata ei cu șlapi de culori diferite, dar a bufnit-o râsul. A așteptat-o în poartă să se întoarcă, iar când a sosit, Ana era murdară de înghețată pe la gură și încălțată cu cei doi șlapi diferiți. Ea a zis că îi era așa o mare poftă de înghețată, încât nu i-a mai păsat nici că șlapii au culori diferite, nici că magazinul se închidea imediat.

Atunci când o decizie luată în mod eronat se rostogolește din viața ta în viața familiei tale și capătă proporții tot mai mari și mai înspăimântătoare, te oprești și te întrebi cum s-a ajuns aici. Cum și mai ales de ce. Știi că nu poți șterge trecutul cu buretele, iar faptele rămân consumate. Iar acum nu poți face nimic decât să stai să privești cum familiei tale îi e greu fără tine și cum timpul se consumă, iar tu îți suspenzi viața timp de câțiva ani. Cu greutatea asta trăiesc toate persoanele private de libertate, iar mamele primesc o suferință în plus: vinovăția că nu sunt destul pentru copiii lor.

Pentru a înțelege mai bine procesul emoțional prin care trec mamele închise în penitenciare, am discutat cu Cristina Lupașcu, psiholog și psihoterapeut.

Instinctele materne nu se pierd, la fel cum nu se pierd nici amintirile din viața de dinainte de penitenciar. După ce aceste mame își vor încheia sentința, ele vor fi libere și se vor întoarce la familiile lor și la speranța de a duce o viață normală după ce și-au suspendat viața în timp câțiva ani. Cristina Lupașcu crede că nu poți pierde ceva ce deții în mod natural, ceea ce înseamnă că maternitatea nu poate fi separată de setul de instincte pe care o mamă îl are, însă poate fi anesteziată, ca un mecanism de apărare.

Oamenii din exterior pot privi anumite comportamente sau pot asculta cum vorbește mama despre copil și pot concluziona că mama și-a pierdut instinctul matern sau că nu își mai iubește copilul. Acest lucru este eronat, noi nu avem acces la lumea interioară a mamei și nici la ghidul ei primit din familia de origine, ce face referire la cum să își arate iubirea față de copil.

Atunci când un copil este separat de mama sa, se produce inevitabil o rană. Adâncimea rănii depinde mult și de relația pe care cei doi o au, de mediul familial, de comunicare și de vârsta copilului. „Un bebeluș va simți abandon, un copil mai mare poate simți că este respins de mamă, mai ales dacă până la acel moment a simțit că nu este corespunzător sau suficient de bun încât să primească atenția, iubirea mamei. Un adolescent poate simți trădare, că mama prin gestul realizat care a dus-o spre penitenciar, l-a trădat, că dacă l-ar fi iubit s-ar fi gândit la consecințe,” explică Cristina.

Dacă mama nu e acolo, atunci poate fi o bunică sau un tată dedicat, care să ofere sentimentul de siguranță de care orice copil are nevoie. „Mama este prima figură de atașament a copilului, motiv pentru care totul se învârte în jurul ei, copilul simte și vede viața prin intermediul ei, ea este cea care nu doar că îi oferă viață, ci i-o și menține atunci când este bebeluș. Dacă mama nu este, rolul poate fi preluat de tată, o bunică, mătușa sau chiar educatoare. Important este să existe o persoană care să îi ofere sentimentele de siguranță, atenție, validare și iubire.”

Chiar dacă rolul mamei este preluat de alte persoane care încearcă să ofere o iubire cât de apropiată celei materne, unele lucruri nu pot fi substituite atât de simplu. Copilul va simți că lipsește ceva sau cineva din universul său și că există o încercare forțată a celor din jur de a-l face să se simtă împlinit. „În acest caz, recomand transparența, să i se explice situația copilului, adaptată la vârsta lui și să construiască o relație cu mama, așa cum este posibil în condițiile respective. Întotdeauna, prioritar este copilul și binele acestuia pe termen lung,” spune psiholoaga.

Modul în care o mamă gestionează distanța față de familie și față de copii atunci când este într-un penitenciar depinde foarte mult de susținerea pe care ea o primește din partea celor dragi. Multe dintre mamele care se află în penitenciar au săvârșit o faptă care avea ca motiv inițial dorința de a-și ajuta familia. De exemplu, acuzarea de furt ascunde în unele cazuri în spatele său nevoia de a hrăni copiii, dar lipsa posibilităților financiare a fost un obstacol. Acuzarea de tentativă de omor poate ascunde în unele cazuri dorința de a scăpa de un soț abuziv și violent, care facea rău atât mamei, cât și copiilor. Fiecare caz în sine e diferit, iar aceasta nu este o tentativă de a justifica motivele pentru anumite fapte, ci este doar o încercare de a empatiza și de a înțelege raportul dintre cauză și efect.

„Anxietatea și depresia sunt afecțiunile care se agravează; ele existau și înainte ca persoana să fi fost închisă, doar că erau gestionate altfel. Starea ei va depinde de sprijinul primit de la membrii familie și de obiectivul ei pe termen lung, ce anume își dorește să construiască după ce va ieși din penitenciar,” explică Cristina Lupașcu.

În România, conform VeDem Just (Asociația de Voci pentru Democrație și Justiție), rata de recidivă a deținuților este de 36%. Acest fapt se poate datora și faptului că în penitenciar, persoanele private de libertate nu au avut parte de programe de reeducare sau de asistență din partea unei persoane specializate în psihoterapie, care să ofere susținere și să traseze un parcurs de „refacere”. În ceea ce privește reintegrarea socială, s-au scris proiecte și strategii în cadrul Guvernului și al Administrației Naționale a Penitenciarelor. Un exemplu în acest sens este „Strategia națională de reintegrare socială a persoanelor private de libertate 2020-2024”, prin Hotărârea de Guvern nr. 430/2020, care își propune următoarele: „ Prin implementarea Strategiei, respectând valori de referință, precum: umanismul, integritatea, profesionalismul, deschiderea către comunitate, se va asigura un sistem coerent de reintegrare socială a persoanelor private de libertate, cu implicare instituțională și suport comunitar, care să răspundă plurivectorial nevoilor beneficiarilor și societății”. Momentan, acest program nu pare să fi avut rezultate vizibile, pentru că rata de recidivare nu a scăzut. Implicit, deținuții încă se confruntă cu multe dificultăți după ce se află în libertate din nou – de exemplu, își găsesc locuri de muncă cu greu și reintegrarea în societate este încă anevoioasă. Acest lucru se confirmă și prin întrebarea pe care Lenuța și Dora mi-au adresat-o în timpul discuțiilor noastre: „Ce face statul român pentru noi după ce ieșim de aici?”

Cristina Lupașcu crede că recidiva are legătură cu factorii emoționali, pentru că în funcție de ceea ce simțim, reacționăm. Iar o persoană care se simte devalorizată, lipsită de iubire, în nesiguranță, respinsă, își va activa sistemul de supraviețuire, iar rezultatele sunt cele pe care le vedem.

Mediul intern poate fi modificat în momentul în care această femeie va fi privită ca o persoană dezorientată, ce are nevoie de ajutor. Are nevoie să fie ascultată, să fie validată pentru celelalte momente în care a reacționat corect, să fie înțeleasă, să fie privită cu empatie și mai ales să i se ofere posibilitatea de a-și schimba comportamentul, ajutată să înțeleagă că ceea ce a făcut nu o reprezintă, ci ceea ce va alege de acum să facă. Este important să ne reamintim că schimbarea unei persoane stă într-o relație care oferă siguranță, relație care, de cele mai multe ori, din varii motive, nu a existat. I-o poate oferi cineva, acum, acestei femei?

Poate fi ușor să ne dăm cu părerea fără să fim în cunoștință de cauză și fără să știm toate datele unei probleme. Poate și mai ușor este să fim indiferenți față de viețile acestor mii de oameni închiși, doar spunând că „își merită soarta”. Așa cum susține și Cristina Lupașcu, în momentul de față, statul asigură doar obiectivul de moment: „Ai greșit – te-am închis. De ce ai greșit? Ce probleme avem noi care te-au făcut să greșești? Care sunt nevoile tale de bază, pe care, dacă le-ai avea, rata de recidivă ar fi scădere? Sunt întrebări pe care fie nu ni le punem, fie nu suntem dispuși să investim în ceva ce nu are rezultat acum. Și uite o asemănare între noi și ceilalți.”