În fiecare marți dimineață, Florina se trezește devreme și își face planul pentru o nouă zi de muncă și sport. Înainte să plece la alergare, gătește prânzul pentru ea și familia ei. Își încalță adidașii, își pune căștile și ascultă o carte cu care își începe antrenamentul. După alergat, merge acasă, se schimbă și mănâncă prânzul cu cei dragi ei. Se grăbește să nu întârzie la școală, unde predă o lecție nouă elevilor săi. La muncă, lumea nu știe de pasiunea ei, nu stă la discuții cu elevii despre viața ei personală. Colegii săi nu știu despre performanțele ei, nu a întrebat-o nimeni niciodată de viața ei din afara școlii. Se sfârșesc și orele de muncă și merge acasă la copiii și tatăl ei, cu care petrece timp. Cam așa sunt și zilele de miercuri și joi, iar sâmbăta și duminica școala este înlocuită de activități relaxante, dar antrenamentele rămân în program.
Florina Dogaru are 46 de ani și este profesoară de română, psihologie și sociologie la un liceu din Caransebeș. În 2018, când a început să alerge, voia doar să dea jos două kilograme, însă acum lucrurile s-au schimbat: merge la cinci antrenamente de atletism pe săptămână și se pregătește pentru competiții.
În urmă cu șase ani, Florina nu era în totalitate mulțumită de modul cum arăta și mergea de trei ori pe săptămână la un program de aerobic. Simțea că nu era destul, așa că a început să practice un sport care nu îi era străin: alergatul. După o lună, atletismul s-a transformat într-o pasiune, așa că a vrut să se perfecționeze și a început să se informeze despre diverse competiții organizate prin împrejurimi. A descoperit un semimaraton de 21 de kilometri la Timișoara și s-a înscris la prima sa competiție. Astfel, era obligată să iasă mai des la alergat și să se antreneze pentru concursul ce avea să aibă loc în iunie. Odată cu înscrierea la primul ei concurs, lucrurile nu au fost tocmai roz: Florina avea persoane în jurul ei care i-au spus că distanța este prea mare, că nu are ce căuta la o astfel de competiție așa devreme: „Îmi spuneau că nu aș putea, că e prea mare distanța, însă nu am auzit neîncrederea celor din jur.” Ambiția și perseverența au ajutat-o să le demonstreze contrariul, pentru că cei 21 de kilometri alergați la prima competiție au fost doar începutul drumului.
La prima competiție, Florina s-a simțit apreciată, încurajată, acceptată și a vrut să retrăiască momente asemănătoare, așa că a început să se înscrie la alte semimaratoane ce aveau loc în localitățile vecine. Și-a dat seama că distanțele mai scurte nu sunt pe placul ei, că are nevoie să alerge calm, în ritmul ei, fără o anume viteză. După trei luni de la primul semimaraton, a alergat la un maraton la Pitești și la un ultramaraton la Timișoara, descoperind atracția pentru distanțele mai lungi: „Am descoperit că îmi plac distanțele mai lungi, mi se potrivesc mai mult. ”
Alergând, Florina a petrecut mai mult timp cu ea, a descoperit noi pasiuni ori trăiri pe care nu le mai experimentase. Acum mai ascultă cărți audio când face sport, însă, în primii ani, rămânea doar ea cu propriile ei gânduri și toate se așezau. A realizat că atunci are mintea limpede, că poate avea cele mai bune idei, dar mai important, a reușit să se cunoască, să se conecteze cu ea însăși. Nu și-a îndeplinit scopul inițial de a slăbi, însă trăirile pe care le are după antrenamente sunt fermecătoare: „Nu am scăpat de cele două kilograme nici atunci și nici acum, am chiar încă două, însă starea pe care o am după alergare este încântătoare. Mai mult pentru asta am continuat. ”
Pe lângă liniștea interioară pe care sportul i-o aduce în viață, experiențele pe care concursurile i le-au oferit i-au adus mai multă responsabilitate și încredere în ea. Atmosfera călduroasă de la competiții a determinat-o să se înscrie la altele, să se antreneze, să devină mai perseverentă. După ce sezonul cald s-a încheiat, nu se mai simțea motivată să iasă la alergare, așa că, în 2019, a contactat un antrenor care să o ajute să aibă antrenamente fixe. De atunci, Florina a devenit consecventă și nu a lipsit de la niciun antrenament.
Florina a încercat clubul de atletism încă de când era mică, dar a simțit că nu avea un talent special și a continuat înspre alte domenii. Nu se gândea vreodată că sportul acesta s-ar putea transforma într-o pasiune pe viitor. Din 2020, după ce atletismul a reapărut serios în viața ei, a adunat zeci de premii și locuri pe podium la concursurile de alergat: „Eu nu sunt talentată la sportul acesta, văd în jurul meu acele talente adevărate. Eu doar am făcut asta constant, nu am luat pauze și nu am renunțat.” Chiar dacă la fiecare competiție este pe podium, câștigurile au fost însoțite și de momente neplăcute. Una dintre cele mai grele competiții pe care le-a parcurs a fost Carpathia Trails, o alergare de 105 kilometri și 6000 de metri diferență pozitivă de nivel. Florina simțea dureri fizice: începând cu kilometrul 50, avea tălpile rănite din cauza umezelii și a noroiului din timpul nopții, iar când o durere trecea, apărea alta. O experiență asemănătoare a trăit și în 2021, la Bucovina Ultra Rocks, o alergare de 87 de kilometri și 5600 de metri diferență de nivel, unde bătăturile s-au resimțit încă de la început. Chiar dacă a durut-o, nu s-a dat bătută și a terminat concursul.
De obicei, la traseele montane de peste 80 de kilometri, Florinei îi este frică, însă doar înainte, când are mintea limpede, pentru că în timpul alergării, tot stresul se evaporă. La astfel de distanțe, unde traseul este unul nou, imprevizibil, frica îi apare inevitabil uneori, iar cea mai mare parte din traseu o parcurge singură, noaptea. La o competiție din zona Brașovului, unde deseori concurenții întâlnesc urși, Florina nu a mai fost lăsată de organizatorii concursului să alerge singură, deoarece un voluntar văzuse animalele. Ea însă nu mai simțea niciun sentiment de frică, după 18 ore de alergare. După ce i-au apărut răni la picioare, a trecut de apă, noroi, fără a-și putea schimba papucii, urșii nu mai erau principala ei teamă: „Mie nu îmi era frică de urși, chinul meu erau durerile de la picioare”.
În timpul pandemiei, deși a fost o perioadă dificilă, Florina și-a continuat pasiunea așa cum a putut. Cu patru ani în urmă, a participat la un concurs numit Autism 24, unde trebuia să alerge în orașul ei minim 100 de kilometri și era monitorizată online de organizatori. Oamenii care își doreau să ajute copiii ce suferă de autism donau bani, iar pentru fiecare 30 de lei dăruiți copiilor, Florina alerga câte un kilometru. Ea a adunat cei mai mulți kilometri, 138, într-un interval de 24 de ore, uimind până și organizatorul concursului de la Constanța: „În 2020, am alergat 138 de kilometri timp de o zi.” Deși preferă competițiile mai lungi, care nu au loc la ea în oraș sau lângă mare, în septembrie 2023, a alergat la un concurs asemănător, pe nisip, lângă marea Neagră, tot pentru copiii care suferă de autism.
De-a lungul celor șase ani de când aleargă profesional, Florina a parcurs 74 de competiții: „În fiecare an am o competiție cu care mă mândresc.” O experiență memorabilă pe care a străbătut-o a fost, de fapt, o inițiativă proprie, non-competitivă, de a alerga un maraton zilnic, timp de o săptămână, care a coincis cu începutul concursului Aleargă România. Această competiție a presupus parcurgerea distanței României de la extrema vestică, Beba Veche, la extrema estică, Sulina. Florina a fost prima și singura care a parcurs 986 de kilometri în 30 de zile. Un alt concurs de care este încântată a avut loc în 2022, Eversting, unde a reușit performanța de a parcurge în 18 ture de urcat și coborât înălțimea vârfului Everest. Dintre toți concurenții, ea fost singura femeie care a reușit să finalizeze alergarea, deși traseul a fost obositor, iar afară era o temperatură sufocantă.
La început, antrenamentele îi ocupau destul de mult timp Florinei. Îi era greu să își împartă egal timpul, însă de când primește ajutorul unui antrenor, programul ei este stabil. Până în ianuarie 2024, Florina se antrena de patru ori pe săptămână: marțea și joia, înainte de orele de după-masă, pe care le petrecea la școală, și în weekend. Acum se pregătește pentru prima ei competiție internațională, care va avea loc în Franța, așa că și miercurea a devenit zi de antrenament, însă asta nu este o povară pentru programul ei. Ea își pregătește cu o zi înainte orarul și pentru a nu uita ce are de făcut, își scrie notițe pe telefon și își setează alarme. Nu pleacă niciodată de acasă dacă știe că nu au ce mânca copiii ei, care o susțin în ceea ce face. Pe lângă familie și alergat, Florina nu își neglijează niciodată prietenele, cu care iese uneori în oraș. Deși a renunțat să se uite la televizor sau să vizioneze diverse filme pentru a avea timp de toate, nu simte lipsa niciunui lucru în viața ei: „Am activități care să-mi bucure sufletul zilnic! ”
„Cel puțin doi ani nu am reușit să alerg în oraș mai mult de 20 kilometri, chiar dacă făcusem și competiții de 100.” Deși acum Florinei nu îi prea pasă de comentariile sau părerile unor oameni din orașul ei, la început, alegea drumurile de lângă satele vecine să se antreneze, pentru a nu fi văzută și a nu se simți privită ciudat, ca în Caransebeș. Au existat și încă există persoane, în special bărbați, care au avut ceva de comentat în timp ce ea se antrena. Unii îi spuneau că trebuie să mai dea jos din kilograme, alții că s-a apucat la bătrânețe să alerge, iar unii că ar trebui să aibă o viteză mai mare. Chiar dacă observațiile neplăcute ale unor oameni nu au oprit-o din a alerga, Florina a ales să nu vorbească cu oricine despre pasiunea ei, pentru că o femeie de 46 de ani care aleargă nu este privită mereu cu inima deschisă. Unii cred că doar asta face, că nu are o viață pe lângă.
Chiar dacă Florina parcurge sute de kilometri și nu își mai dorește să slăbească, simte nevoia să se mențină în formă. Alimentația a fost mereu un punct la care a trebuit să lucreze, pentru că nu are un program fix zilnic și îi este greu să se abțină să mănânce anumite alimente: „Nu mi se pare greu să alerg 100 de kilometri singură, noaptea, prin păduri și munți, dar îmi e greu să mănânc ce trebuie.” Mereu la competiții are câte o gustare dulce la ea, care să îi dea energie, să îi bucure sufletul: „Am la mine câte o gustărică dulce, pe care o mănânc la punctele de hidratare: un baton, o eugenie, o ciocolățică.” Cu puțin timp în urmă, a contactat o nutriționistă pentru reuși să se organizeze mai bine, însă nu a putut respecta în totalitate planul alimentar propus de specialistă. Acum știe ce ar trebui să mănânce și unde ar trebui să lucreze mai mult. Încearcă să progreseze treptat.
Cu toate că munca și antrenamentele îi ocupă destul de mult timp Florinei, înainte să fie profesoară și sportivă, ea este mamă. O mamă grijulie, iubitoare, care are doi băieți și le oferă mereu grija și sprijinul necesar. Copiii o susțin în ceea ce face și o însoțesc deseori la competiții, încurajând-o. Băieții călătoresc alături de mama lor în toate colțurile tării și descoperă locuri captivante împreună: „La multe competiții merg însoțită de copiii mei. Astfel, petrecem timp împreună și vizităm locuri noi.” Ei vor fi cei care o vor sprijini la prima competiție internațională, care va avea loc în Franța. Au fost momente în care au participat împreună la evenimente sportive, însă atletismul nu le aduce aceeași plăcere ca ei. Florina își pune familia pe primul loc și își găsește timpul necesar să petreacă timp cu băieții ei, dar și cu ea însăși, alergând: „Cu tărie, cred că avem timp pentru toate. ”
