Arta tradițională a încondeierii ouălor, transmisă din generație în generație

    Anca și fetița ei stau în jurul mesei din bucătărie, o masă simplă care devine atelierul lor de creație. Pe masa, într-un coș, se află ouăle albe, gata să fie decorate. Anca începe să contureze modele tradiționale, iar fetița ei urmărește cu atenție și alege culorile care vor da viață oului. Pe măsură ce munca lor avansează, atelierul devine un loc cu totul magic, unde creativitatea, tradiția și cultura se întâlnesc. Pentru ele, această tradiție devine un moment special în care să se bucure de timpul petrecut împreună.

    Anca Comorițan locuiește în Moldovița, un sat din județul Suceava, și încondeiază ouă de când se știe, din pasiune și dragoste pentru tradiție. Pentru ea, arta încondeierii ouălor depășește cu mult o simplă tradiție. Este o expresie a creativității, o modalitate de a păstra și de a transmite moștenirea culturală, o sursă de bucurie și împlinire.

    În Bucovina, încondeierea ouălor de Paști este o practică veche, care încă se păstrează cu sfințenie, un adevărat meșteșug, o artă ce necesită răbdare și creativitate. Tehnica încondeierii este un proces meticulos și bine stabilit, care necesită atenție la detalii și îndemânare. Mai întâi, ouăle sunt pregătite cu atenție: se scoate conținutul, se spală, se usucă, și apoi se începe încondeierea. În procesul de încondeiere se utilizează ceară de albine pentru a contura modelele. Ceara este încălzită până devine lichidă și apoi aplicată pe suprafața ouălor cu ajutorul unui instrument subțire și precis, numit chișiță. Ceara formează un strat de protecție pe zonele care se doresc a fi păstrate albe sau în culoarea naturală a oului. Odată ce ceara se răcește, ouăle sunt scufundate în vopsea. Vopseaua pătrunde în ouă, colorând zonele care nu sunt protejate de ceară. Mai întâi se lucrează pe fondul alb al oului, apoi se aplică culoarea galbenă și se acoperă din nou cu ceară, astfel încât să rămână liniile galbene. Apoi, oul se va scufunda în vopsea roșie. Procedeul se repetă în funcție de numărul de culori, pornindu-se de la culorile mai deschise către cele mai închise. După ce ouăle sunt vopsite și vopseaua s-a uscat, ceara este îndepărtată cu grijă. Acest lucru poate fi realizat fie prin încălzirea ușoară a ouălor pentru a topi ceara, fie prin ștergerea cu o cârpă moale.

    Anca a descoperit această artă încă de mică, fiind inspirată de mama ei, care a fost mereu un model pentru ea. Această practică nu doar că i s-a părut interesantă, ci a fost și un mod de a-și exprima anumite stări: „Dat fiind că am tot văzut-o pe mama cum scria, cumva, mi s-a părut interesant și a fost și un mod de a-mi exprima anumite stări, scriind acele ouă.”

    Procesul de învățare a fost o călătorie plină de descoperiri și împliniri personale. A învățat de la mama ei, iar acum, alături de Ilinca, fiica ei de 11 ani, împărtășește această pasiune și transmite mai departe tradiția: „Eram undeva prin generală când am început să învăț, fiind în clasa a șasea sau a șaptea, în timp ce Ilinca a început să cocheteze mai devreme, pe la vârsta de șase ani.”

    Își amintește cu drag momentele din copilărie când a început să învețe. La început, învățarea a fost ca o joacă pentru ea, o experiență interesantă și nouă. Pe măsură ce și-a dezvoltat abilitățile de scriere și a învățat să formeze culorile, cum să treacă un ou prin toate băile de culoare, procesul a devenit și mai interesant, căci a început să creeze brâuri și modele unice, curioasă să vadă rezultatul final. Când a avut-o pe Ilinca, aceasta a văzut-o pe ea stând acolo și tot lucrând și a dorit să se alăture și ea: „Hai că vreau să stau și eu cu tine!”. A început cu desene simple, cum ar fi un soare sau un cerc, și alte activități de joacă. Pe măsură ce a crescut, a început să scrie din ce în ce mai bine.

    Ilinca își amintește și ea, cu zâmbetul pe buze, primele ei încercări: „Am învățat să scriu de la mama, iar mai apoi de la bunica. Eram mică și scriam cu mama. Îi stricam ouăle, bineînțeles, nu scriam cum trebuie, iar mama mă ajuta să învăț.”

    Când vine vorba de tradiție, Anca este convinsă că aceasta reprezintă cultura și moștenirea lor: „Tradiția este una dintre cele mai prețioase comori pe care le avem. Ea reprezintă cultura noastră nativă și este una dintre valorile ce ar trebui păstrate și transmise mai departe către generațiile viitoare, deoarece este moștenită de la strămoși.” Încondeierea ouălor nu este doar un simplu act, ci un ritual bogat în semnificații și motive tradiționale. Anca a observat că și culorile folosite în scrierea ouălor au evoluat de-a lungul timpului. Inițial, se foloseau substanțe naturale, precum cojile de ceapă sau alte plante, pentru a obține culori. În prezent, se utilizează pigmenți sintetici și chimici, care aduc o gamă mult mai variată de culori și sunt mult mai rezistenți în timp.

    În Bucovina, încă se mai folosesc culori naturale pentru încondeierea ouălor. Acestea sunt preparate după rețete străvechi. De exemplu, culoarea roșie se obține din coajă de ceapă roșie, frunze și flori de măr dulce, albastrul se poate obține din flori de viorele, galbenul din coji de ceapă, coajă de lemn pădureț, verdele poate fi obținut din frunze de nuc sau de floarea-soarelui.

    În timpul procesului de creație, Anca și Ilinca se lasă purtate de imaginație și inspirație. Folosesc modele pe care le-au creat în copilărie și le reproduc acum. Cu toate acestea, între o scriere și alta, între un ou și altul, apar mereu idei noi. Dacă un model este creat într-un anumit fel pe un ou, pe celălalt pot adăuga modificări sau detalii suplimentare. Ideile noi vin spontan. Uneori, sunt inspirate de lucruri observate în jur.

    Tehnica necesită cunoștințe. Trebuie să știi câtă culoare să pui, la ce temperatură și cât timp să ții ouăle în fiecare culoare. Până și instrumentul de încondeiat ouă este lucrat manual. Lemnul pentru chișiță trebuie ținut la uscat timp de un an. Sârma atașată trebuie să fie din cupru, iar vârful acesteia trebuie să fie din tablă neferoasă.

    Pentru Anca, semnificația oului este aparte, nu înseamnă doar tradiție: „Înseamnă cultură, tradiție și idei străvechi.” În trecut, pe ouă se transpuneau uneltele din gospodărie, precum grebla sau sapa, dar și simboluri precum creasta cocoșului sau spicul de grâu, care simbolizau bogăția și fertilitatea satului. Oul este un simbol viu al tradiției și al valorilor transmise din generație în generație.

    Când vine momentul să împărtășească creațiile ei cu lumea, Ilinca simte un amestec de mulțumire și bucurie: „Am participat la câteva concursuri și am primit premii. Mă simt fericită că evoluez și că duc tradiția mai departe.” Concursurile și reușitele ei îi oferă ocazia să se dezvolte și să învețe. Aceste realizări îi validează eforturile și o motivează să continue.

    Pentru Anca, cel mai frumos sentiment este să observe cum tradițiile și cultura sunt preluate și transmise mai departe. Ea speră că această tradiție nu se va pierde și că va continua să fie transmisă din generație în generație. Anca a fost extrem de bucuroasă să vadă că fetița ei ducea această tradiție mai departe, deoarece înțelege că este tot mai dificil ca tinerii să aprecieze arta meșteșugului, dată fiind tehnologia și întreaga digitalizare: „Te bucuri să vezi că sunt și tineri cărora le place să încondeieze, vor să învețe, vor să participe la concursuri. Măcar în timpul sărbătorilor Pascale, este frumos să încondeiezi ouă, pentru că te reîntorci, cumva, la strămoși, la tradiții și la cultura noastră.”