– De cât timp coaseți?
– Sincer, m-am apucat de cusut ii când avea fiul meu 13 ani. Acum are 26 de ani
Cristina Chiselencu a descoperit această pasiune „întâmplător”, când fiul ei avea nevoie de o cămașă la o serbare școlară. Nu a mai avut contact până atunci cu această îndeletnicire și și-a propus să se inspire din cărțile expuse la Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Tulcea. Cristina s-a alăturat unei șezători, unde participantele spun o poveste cu acul încă din 2016, din dorința de a aduce și conserva această tradiție și în mediul urban.
„Grupul nostru funcționează de mai bine de șapte ani”, spun membrele șezătorii. Scopul inițiativei este de a reuni oameni cu aceeași pasiune și de a le oferi un spațiu creativ în care pot găsi inspirație și sprijin. De-a lungul anilor, au venit persoane, au plecat, au cusut o cămașă și apoi nu au mai venit la activitate, dar sunt câteva care au rămas. Altele s-au lipit de grupul lor mai recent, cu intenția să coasă prima cămașă cu ajutorul „veteranelor”. Le-a plăcut atât de mult, încât au devenit și ele partenere constante.
Activitatea se desfășoară o dată la două săptămâni. Din grupul celor care nu ratează vreo întâlnire sunt în jur de zece și mai mereu s-au asigurat să își implice copiii. O parte au acceptat să rămână mai mult timp, au cusut câte un semn de carte, câte o batistă. Când au crescut, nu au mai venit. Cristina spune că nu este o activitate atractivă pentru cei mici, care se plictisesc „foarte repede, învață ceva și gata”. Cea mai tânără participantă este o fetiță de cinci ani, dar sunt și eleve de liceu care se implică: „Acuma să vedem câte vor dori să facă o cămașă, deocamdată au învățat să facă punctul de cruciuliță, un tiv, sunt la primii pași”. Cea mai în vârstă participantă are în jur de 60 de ani.
Păstrătoare de tradiție
„Am venit la muzeu, m-am uitat pe aici să văd despre ce este vorba, am făcut poze după o carte, am plecat acasă și m-am apucat de treabă. Și cu șezătoarea din cadrul muzeului a fost mai târziu.” Între timp, Cristina a mai cusut, s-a mai documentat de pe internet, deoarece „nu prea erau date multe la vremea aceea despre ii”. Spune râzând că nu înțelegea cum se croiește și declară sincer că: „Prima ie pe care am făcut-o am greșit-o sigur, nu știam să croiesc și am croit-o ca la croitorie. Între timp, mi-am perfecționat modul de lucru.”
A fost contactată de cineva care i-a propus să se întâlnească și să coasă în cadrul unei șezători: „M-a sunat cineva să facem o șezătoare, pentru că știa că mai coseam și postam pe Facebook. Pe unde am fost pe la școli, am vorbit despre chestia asta”. Susține că este rar ca bărbații să se alăture acestor activități, pentru că „au venit acum câțiva ani, au cusut și au plecat”. În funcție de interes, la șezătoare au venit tot felul de oameni, iar procesul pentru majoritatea nu era liniar: veneau, coseau puțin și plecau, sau veneau, învățau, coseau mai mult și plecau.
Cât lucra la o ie cu model reinterpretat, creată de ea, Cristina nu putea să realizeze o astfel de piesă mai repede de o lună și jumătate: „Dar mă chinui, cos foarte mult”. Sunt piese la care lucrează și mai mult, cum ar fi o ie pe care a dăruit-o și pe care a realizat-o pe parcursul a nouă luni. Este obișnuită ca în unele zile să își dedice timpul complet unei cămăși, uneori chiar și 12 ore pe zi. Îi place să împărtășească cu ceilalți ceea ce face și întreg procesul, cu toate etapele: „Cos modele din mai multe zone ale țării. Înainte, ia conferea un anumit statut femeii. Noi acuma nu le mai facem așa, le facem mai bogate, că în general, la modelul dobrogean, noi am schimbat. Cele dobrogene sunt foarte simple, noi le-am făcut de sărbătoare.”
Cămașa. O oglindă a dorințelor și un talisman norocos
Dr. Iuliana Titov, cercetător etnograf și șef de serviciu la Muzeul de Etnografie, descrie cum la ia la care a lucrat, modelul folosit este modificat într-o anumită măsură. Ea preia motivul, dar nu îl aplică strict cum se făcea odinioară: „Mi-am umplut mâneca și cu câteva floricele pentru că, în Dobrogea, după alipire, au pătruns modele și motive și din celelalte zone ale României. Fiind o cămașă de sărbătoare, fiecare femeie își dorește să fie mai frumoasă, pentru că accentul cade foarte mult pe estetic.”
A ales să adauge și motivul racului, pentru că ea este în această zodie. Fiecare motiv are pentru ea o explicație, un înțeles, nu le alege doar din considerente estetice, iar în acest mod le-a sfătuit și pe celelalte colege de șezătoare să facă. De exemplu, pe ia Cristinei se regăsesc motivele aripilor morii, calea rătăcită cu flori și pomul vieții, care reprezintă legătura omului cu cerul și pământul. Calea rătăcită pornește din credința ca omul rătăcește în căutarea desăvârșirii, în căutarea drumului său să își îndeplinească destinul. „Pentru că ne tot abatem de la drum drept”, spune râzând Iuliana. Alt simbol cusut, „mâini în șolduri”, înseamnă capacitatea femeii de a fi puternică, stabilă, independentă. Pe cămașă se regăsesc și bibilurile, influențe otomane apărute în urma cuceririi turcești și a dominației îndelungate.
Mâneca este cusută cu altiță și este prezent motivul cerului, al pământului și râurile care curg. În tradiție, acestea simbolizează nașterea, viața și moartea. „Pe umeri se zice că ai stelele, imitând cerul. Sunt complicate. Modelele au simboluri și nu se pun la întâmplare. În încreț se folosesc culorile pământului, galben și bej. În final, întregul model este completat de râurile care curg din pământ”, povestește Cristina. Cele mai multe cămăși moștenite și care s-au păstrat sunt cele cusute pentru mirese, pentru momentul căsătoriei. Nu erau purtate doar o dată, în timp devenind cămăși de sărbătoare.
Pentru gura cămășii se folosesc cel mai des roșu, pentru protecție, „să nu se deoache”, cusătura colții lupului (un fel de triunghi, cusătură în zigzag), anul finalizării sau un lucru personal. Participantele au credința că, automat, toate cămășile au simboluri de protecție și chiar dacă sunt greșeli în țesături, ele nu le vor corecta, fiind considerate „de deochi”. Concluzia acestora este aceea că nu poți face o cămașă perfectă, iar „nimeni nu își poate da seama unde este greșeala”.
Dacă nu mai este făcută manual, se mai poate numi ie?
„Noi evităm denumirea de ie”, afirmă Iuliana. Denumirea este tipică doar iilor din alte zone ale țării, în partea Dobrogei folosindu-se în schimb cămașa încrețită la gât și cu altiță separată (bucată de pânză dreptunghiulară, plasată pe umerii cămășii, care nu face parte din structura mânecilor). Termenul general este cel de cămașă. În Dobrogea, de exemplu, nici nu s-au cusut ii, fiind de preferat cămașa dreaptă sau cu platcă, cu influență dinspre Ucraina. Și în România s-a cusut cu platcă, fiind destule zone care au cămăși cu platcă și cu încreț. „Cea mai veche formă a cămășii dobrogene este cea pe care o port eu (cămașa dreaptă), însă nu este atât de bogată, de deosebită, exact ce subliniam. A mea s-a născut din dorința de a avea o cămașă nouă de sărbătoarea Centenarului, în 2018. Am cusut un an și ceva, cu sprijinul Cristinei. Ea mi-a încheiat-o, pentru că eu nu mă pricepeam. Tot timpul îmi ieșea strâmbă, altfel eu nu o mai terminam. Cristina este sprijinul cel mai mare”, povestește cu un zâmbet Iuliana.
Ia, mai exact cămașa cu altiță, a intrat în patrimoniul UNESCO din 2022, în colaborare cu Republica Moldova. Este vorba de un dosar comun, care a stârnit nemulțumirea ucrainenilor, pentru că și în portul lor tradițional există cămașă cu altiță. Acest tip de cămașă se regăsește la mai multe popoare, care se pot alipi ulterior dosarului. Iuliana povestește cum o astfel de situație a apărut și la dosarul pentru transhumanță, deoarece „au fost șase țări implicate, după care au ajuns undeva la 16. Au realizat și alții că da, au și ei respectiva tradiție. Și la fel, probabil, se va întâmpla și cu această cămașă cu altiță”.
Activitatea de la muzeu le-a stârnit curiozitatea și a altor pasionate de cusut din județ, care fac un efort să ajungă măcar o dată la o lună, două, la șezătoare. Un exemplu este Sinica Ciobanu, grecoaică la bază, a cărei mamă a țesut și i-a lăsat o moștenire deosebită, fiind o săteanca care știa tehnicile de realizare a portului tradițional din sat. Și Sinica duce mai departe tradiția din satul ei, dar iubește și cămașa dobrogeană românească, cămașa cu altiță și tot ce înseamnă tradiție românească. Când coase o cămașă românească, ține cont de cusătura specifică și respectă tiparul. „Conviețuirea multiculturală nu aduce nimic altceva decât lucruri frumoase”, afirmă Iuliana.
În Dobrogea, pestelca (șort de pânză sau de postav, pe care îl poartă femeile peste rochii, uneori purtat și de bărbați) purtată de cei din județ era una comună, asemănătoare atât pentru bulgari, greci, români cât și pentru ucraineni. Existau doar mici detalii care aduceau diferențe, cum ar fi execuția piscului. Motivele ornamentale aveau aceeași denumire, diferența stând în pronunție. Elementele comune erau transmise de femei, fiecare în satul ei, iar la un moment dat „clar că toată populația s-a îmbrăcat cu același tip de cămașă și au avut același brâu”, indică Iuliana. Fiecare femeie își dorea să fie altfel și să creeze o cămașă personalizată, chiar dacă motivele par a fi aceleași. Însă modul în care erau aplicate motivele, culoarea de la baza pestelcii, cum erau îmbinate cromatic și numărul elementelor de port diferențiau fiecare cămașă. Aceasta era completată de un ilic și androc (fustă din lână, care a pătruns după 1910 în portul tradițional dobrogean, cu scopul inițial de a proteja poalele cămășii albe).
Unii cercetători o pun pe seama rochiilor cu crinolină, purtate de regalitate, din dorința de a-și mări șoldurile, de a da amploare bustului. Totul s-a amplificat cu aceste fuste din lână, pentru că regalitatea și le făcea din mătase. Iuliana susține că țăranii români și le făceau din pânză țesută, lână, bumbac, iar „fiecare [venea] cu estetica ei; ori își mai aplicau un decor la bază, iar [dacă] aveau catifea, era deja clar o fustă de sărbătoare și cu o anumită valoare”.
Despre cămașa dobrogeană sunt multe de spus
Pentru cămăși se foloseau materiale cât mai rezistente, inul, cânepa și pânza de bază. În regiunea Dobrogei s-a cusut cel mai mult cu fir de bumbac, mai puțin cu mătase, din cauza costurilor. Un alt element des regăsit este fluturele, adică paieta, amplasată discret pe margini sau bibiluri (dantelă realizată cu acul). Firul metalic s-a folosit mai mult pentru ștergare de cap.
„Nouă astăzi ne ia mai puțin cusutul și asamblatul unei cămăși. Noi ne cumpărăm materialele. În schimb, în trecut, își realizau inclusiv firele, pânza. Întreaga cămașă era realizată manual, iar procesul dura foarte mult. Erau ani de muncă până ajungeau la un produs finit. Și atunci, să o porți numai o dată, după ce ai muncit cinci ani să o faci, nu cred ca accepta cineva”, spune râzând Iuliana.
Era o haină ținută „de bună”, cum se spune în tradiție, purtată doar la evenimente deosebite și dată moștenire. Iuliana are o astfel de cămașă cu altiță la care ține foarte mult, fiind cusută de străbunica sa din Oltenia și pe care speră că o va aprecia și fiica ei.
Eu sunt eu, vreau să respect cât mai mult!
Daniela Jîpa este membră fondatoare a grupului. A inițiat activitatea în 2016: „Am început timid, în 2015. Mai mult eram la stadiul de a face chestia asta, dar din 2016 am intrat în forță, am început să ne întâlnim constant”. Aceasta a accesat fonduri pentru a cumpăra mașini cu ajutorul cărora poate să confecționeze cămăși și costume pentru ansambluri. Astfel, a găsit modalitatea pentru a le realiza mai rapid. „Am scurtat timpul prin mașina de brodat computerizată, pentru ca nu toată lumea își permite să ia o cămașă lucrată manual. Este destul de muncă. Prețurile la o cămașă, precum cea cusută de Cristina, se învârt undeva la 10.000”, declară Daniela. Sunt foarte puțini cei care sunt dispuși să cheltuiască sume mari, iar pentru un ansamblu sau interpret, un copil care vrea să urce pe scenă să cânte muzică populară, este un preț mare. Nu toți au în familie persoane dispuse să realizeze piese manual, iar atunci Daniela îi ajută. Iuliana susține că, de când Daniela „a intrat pe piață”, porturile ansamblurilor populare din județ arată mult mai corect: „Pentru că apelau la tot felul de persoane din alte zone etnografice, care nu știau deloc Dobrogea și te trezeai pe scenă cu tot felul de costume, de nu înțelegeai de unde sunt și ce caută și nu era deloc în concordanță melodia, jocul popular și costumul”.
Daniela descrie cum și-a îndemnat colegele care nu vin la șezătoare, cu toate că „șezătorile te ajută foarte mult să înțelegi costumul popular”, să se documenteze din cărți pentru a confecționa cămăși cât mai corecte, pentru că „nu faci un croi că așa îți vine ție”. Mereu își dorește să fie „cât mai aproape de adevăr”, iar atunci când vine cineva și își dorește un costum, Danielei îi place să povestească „de ce, cum, ce se întâmplă”. Îi place ceea ce face, iar pasiunea pentru tradiție o are încă din copilărie: „Mi-a plăcut tot ceea ce înseamnă tradițional, muzica populară, faptul că am și dansat și instruiesc ansambluri de copii. Mi-am dorit un costum autentic sau cel puțin unul care se apropie de adevăr”. A încercat să apeleze și la meșterii din țară, însă au amestecat motivul de Tulcea cu cel de Constanța, iar Daniela a refuzat și s-a ambiționat să coasă prima pestelcă la ac. Și-a spus că dacă se poate, de ce să nu continue?
Ea ține cont de croi, respectă motivele din zona Dobrogei, chiar dacă face și creații proprii. „Este important să aduci și elemente noi. Totuși, suntem în secolul XXI și nu ne putem raporta permanent la secolul XIX”, spune Iuliana.
Muncă și iar muncă
Ana este din Harghita, dar s-a îndrăgostit de Dobrogea, iar ca urmare, nu a ratat vreo șezătoare. Colegele au încurajat-o ca prima ei cămașă să fie inspirată după modelele dobrogene. E un exemplu de voință, pentru că, într-un an, a reușit să finalizeze a cincea cămașă. Acum lucrează la a treia ie și consideră că procesul este mai îndelungat în momentul în care îți propui să o realizezi corect.
Mădălina Bobonea a lucrat la o cămașă timp de trei ani, dar nu a făcut-o constant cum și-ar fi dorit. Cămașa este realizată cu platcă, o combinație din Dobrogea, cu modele din Constanța, „mama fiind de acolo, iar tata din Tulcea. Este reinterpretată. Noi îmbinăm modelele. Fie ca sunt de bulgari, greci, noi, oricum, aici, suntem un amalgam. Scopul meu în grup este să le fac membrilor familiei mele câte o cămașă. Acum lucrez la una cu model basarabean bărbătesc pentru soțul meu”. În Basarabia, cămășile au încrețul roșu sau negru, pentru că „a fost război și pământul a fost stropit cu sânge; sunt multe semnificații dacă stai și citești o cămașă”.
Mădălina este întrebată des dacă ar vinde propriile lucrări și mereu răspunde în aceeași manieră: „Vă invităm la noi, să coaseți!”. Ea consideră că este foarte greu să te desparți de o cămașă, deoarece, în momentul în care coși, inevitabil, „îți vei pune cu acul gândurile, frământările, dorințele”.
Cristina spune că a lucrat o ie pentru a o vinde, însă, în final, nu a putut să se despartă de ea. Fiecare piesă este realizată pentru cineva anume și „va rămâne pentru persoana respectivă”. Ar vinde „doar cu prețul corect, pentru că o astfel de cămașă valorează minim 5.000 de lei”.
Este alt sentiment când este lucrată manual, făcută de tine
În final, frumusețea vine din continuitatea tradițiilor, din reinventarea modelelor și din a vedea un produs lucrat de tine. Deși sunt un grup mic, ele spun ferm că „una fără alta nu ar fi posibil”, iar sprijinul pe care și-l oferă reciproc este „motorul de muncă”. De ziua iei, în cadrul șezătorii, au loc întâlniri festive de câțiva ani: „ne gătim și ne facem o zi frumoasă cât petrecem timpul împreună; totuși, cu spiritul urban, pentru că toate suntem prinse în mrejele orașului. Avem servicii și cumva, ne facem loc pentru aceste practici”, relatează Iuliana.
