Sună clopoțelul. Toată lumea înăuntru. Este timpul să ne uităm la „Rața”.
Prima data când am mers la Reactor a fost duminica trecută, la spectacolul „Rața”. La prima vedere, sala mi s-a părut destul de mică, dar nu se simțea înghesuită. Totul era vopsit în negru, dar luminile mov iluminau suficient de bine sala să îți găsești locul. Apoi luminile s-au stins și a început spectacolul.
Reactor de creație și experiment este descris, pe site-ul teatrului, ca „o bulă în mijlocul unui oraș în schimbare, dar și un loc profund legat de acesta”. Mai concret, este un spațiu teatral independent, deschis în 2014, de către Doru Taloș și Oana Mardare, doi oameni pasionați de artele performative. În jurul lor s-au adunat oameni cu aceleași nevoi și aceleași interese, oameni care vor să știe ce fac și de ce. Este deschis publicului larg și abordează teme de actualitate, filtrate prin experiențele personale ale echipei.
Doru și Oana au plecat din Cluj în 2009, în urma crizei economice. Au continuat studiile în Barcelona, din cauza lipsei oportunităților din țară. În Barcelona, Doru și Oana au fost expuși la noi perspective și metodologii în teatru, acumulând cunoștințe valoroase și experiențe care le-au conturat viziunea artistică. „Învățasem în Barcelona o serie de lucruri, pe care le considerasem importante de adus aici. Și am pornit de la gândul că cel mai important lucru ar fi să avem un spațiu, o resursă foarte importantă, pentru că erau foarte puține spații atunci în Cluj dedicate teatrului”, spune Doru Taloș. Revenind în Cluj, Doru și Oana au pus bazele Reactorului de creație și experiment, un teatru independent care să răspundă nevoilor și dorințelor lor artistice, dar și ale comunității. Inspirându-se din experiențele lor internaționale, au dorit să creeze un loc care să promoveze arta contemporană și să ofere artiștilor locali un spațiu de exprimare și dezvoltare. Astfel, Reactorul a devenit rapid un hub cultural, atrăgând artiști și spectatori interesați de noi forme de exprimare artistică și de explorarea unor teme de actualitate.
Avantajul teatrului independent este că le dă ocazia să își aleagă proiectele, lucru ce într-o instituție publică este mai greu de realizat. Doru Taloș, alături de Oana Mardare, Alexa Băcanu și Petro Ionescu, se gândesc la direcții repertoriale și proiecte pentru spațiu. Până în 2019, atenția echipei a fost focusată pe investigarea trecutului recent, prin producții care documentau anii `90 în România. Din 2020, și-au schimbat direcția: „Vrem să vorbim despre viitor, să imaginăm viitorul posibil pentru noi și, imaginând aceste «viitoruri», să ne gândim ce putem face din acest prezent, ca acele viitoruri să se întâmple sau să nu se întâmple”, spune Doru Taloș.
Reactor colaborează și cu alte teatre independente, dar și cu teatre de stat. Toate spectacolele lor se joacă și la Replika, în București, fiind „un spațiu care seamănă într-un fel cu Reactorul”. În Cluj, au o îndelungată colaborare cu Váróterem Projekt, ce întrețin proiecte asemănătoare cu Reactorul, dar pe linia maghiară. Au încorporat anul trecut subtitrări în limba maghiară la majoritatea spectacolelor, lucru ce ajută în diversificarea publicului.
Publicul Reactorului este tânăr, aproape 40% din spectatori fiind studenți. Un segment important de vârstă este reprezentat de oameni între 22-35 de ani. Reușesc să se conecteze ușor cu aceștia, pentru că, în timp, și-au creat o imagine aparte, ce atrage oameni cu valori similare cu ale lor. „Cred că oamenii vin aici pentru că există un tip de apropiere, pe care nu o găsești într-o sală de o mie de locuri, ca la un teatru național. Ne întâlnim cu oamenii în curte, uneori suntem la bilete, alteori suntem după spectacole, la o bere, cu oamenii care mai au întrebări sau curiozități. Cred că prin spectacolele de aici poți să te conectezi destul de ușor, pentru că sunt teme care, într-un fel sau altul, pot atinge pe oricine”, spune fondatorul Reactor.
Pentru ca teatrul să fie întreținut într-un mod sustenabil, Doru, la fel ca și toții colegii din echipă, este nevoit să preia mai multe roluri. Pe lângă rolul său de comanager, este și șofer, lucrează și în producție, trebuie să aibă în vedere și decorul: „Cred că e important să știi să schimbi pălăriile și fiecare funcție se ocupe un anumit timp, să nu se amestece foarte mult lucrurile, de altfel. În momentul în care trebuie să și repet, ziua devine foarte plină. Sunt perioade destul de lungi în care suntem nevoiți să lucrăm 12 ore pe zi și asta poate să fie obositor.”
Reactorul are un rol important în dezvoltarea comunității artistice în spațiul cultural al Clujului, având platforme și programe implementate pe termen lung. Au stagii de practică, în colaborare cu Facultatea de Teatru și Film, pentru studenți. În fiecare producție, încercă să aducă asistenți de regie, oameni care observă procesul și pot să se formeze în jurul echipelor artistice care lucrează aici. Oferă cadrul de voluntariat, în care oamenii pot să învețe tot felul de lucruri noi. Acestea contribuie direct la dezvoltarea și formarea noilor generații de artiști sau dramaturgi.
Printre aceste programe se numără Drama5, un program de rezidență, deschis de obicei în luna martie, unde se înscriu oamenii pasionați de dramaturgie, din care sunt aleși cinci. Participanții trimit trei sau patru pagini dintr-un text pe care și-ar dori să îl dezvolte, alături de o structură. În luna iunie se desfășoară un atelier de trei zile, coordonat de mentorul programului de rezidență, unde primesc feedback și exerciții care îi ajută să își dezvolte mai departe proiectele. La jumătatea lunii se organizează o lectură internă, unde participanții își aud textele citite. La finalul lunii, se organizează o lectură cu echipa, iar până în 15 august își pot termina textele. După acea dată, unul dintre texte e montat și jucat la Reactor, iar dramaturgul care a scris textul poate participa la procesul de producție a spectacolului. Ceilalți beneficiază de niște spectacole de lectură deschise publicului larg.
Unul din aceste texte, montate și jucate la Reactor, a fost chiar „Rața”, de Cleopatra Constantinescu, regizat de Dragoș Mușoiu. Are o tematică ușor feministă, reprezentată printr-o fabulă ce prezintă viața femeii, mai exact drumul ei de când este copilă, până când devine adult și se întoarce acasă. Regizorul le-a permis actrițelor o libertate mare de exprimare și expunere. Nu lua nicio decizie fără să se consulte ele, deoarece voia să se asigure că subiectul va fi transpus într-un mod autentic, simțit sincer, fiind o temă resimțită pe pielea femeilor. Este jucat de cinci actrițe ce însușeau diferite roluri. Reușeau să treacă de la unul la altul ușor, iar energia lor se resimțea în public. Cei din primul rând erau uneori incluși în spectacol prin scurte gesturi, precum o pernă zdruncinată ușor în cap sau un număr de dans puțin prea aproape de tine.
„Rața” a fost primul spectacol vizionat de mine la Reactor. A fost o experiență după care am fost interesată să vorbesc cu actorii. Mi-a fost ușor să mă deschid în discuțiile cu actrițele, pentru că deja simțeam o oarecare conexiune față de ele, după performanță. Așa am întâlnit-o pe Alexandra Caras, actriță în spectacolul vizionat. Stătea pe jos, în poziție turcească, și vorbea cu o spectatoare despre spectacol.
A început să lucreze la Reactor din 2015, odată ce Leta Popescu, regizoare la Reactor, dar și fostă colegă de la facultatea de Teatru și Film, a rugat-o să facă o înlocuire la Reactor, în spectacolul „Dispariția”. „Odată cu această șansă, eu nu mi-am dorit să mai dau înapoi. Nu m-aș vedea chiar nici acum făcând altceva”, spune actrița.
În creația spectacolelor, echipa folosește metoda „devise”, o metodă de lucru care începe prin crearea unei idei, improvizarea în cadrul acesteia, timp în care fiecare membru își exprimă punctele de vedere, urmând apoi crearea unui text, care va fi sau nu modificat de către un dramaturg. Dacă deja există un text, atunci fiecare actor știe în ce direcție vor merge lucrurile și către ce vor lucra, însă improvizația va rămâne mereu prezentă. „Pentru o colaborare reușită, cred că e necesară o deschidere la tot felul de idei, care nu sunt neapărat ale tale, un soi de flexibilitate, plăcerea de a lucra împreună și de a lucra pe un subiect anume, chiar dacă poate nu e preferatul tău, dar, cu toate astea, ești acolo și trebuie să-ți dai interesul să duci la bun sfârșit lucrul ăla”, spune Alexandra.
Pe lângă această flexibilitate, este nevoie și de conexiune. E necesar ca actorii să intre într-un ritm potrivit, specific fiecărui spectacol. În experiența ei, este nevoie de o atenție pe care poți să o ai și te ajută să îți „turezi motoarele mai bine”. Atunci când îți lipsește această atenție, îți este greu să te reculegi din mers, iar această energie va fi resimțită în spectacol. „Nu zic că spectacolul e foarte prost sau de neprivit, dar rămâne așa… ușor cumințel, superficial, nu te mișcă foarte mult”, continuă ea.
Experiența dintr-un teatru independent este una diferită față de experiența pe care o resimți dintr-un teatru național. Prietena mea, Cristina Lazăr, 22 de ani, studentă, este cea cu care am mers la spectacol. Mergea frecvent la Reactor în trecut. Este adepta teatrelor independente și cunoaște personalul. A venit fără să citească descrierea spectacolului, a vrut să se lase surprinsă de act. „La început, încercam să îmi dau seama care e metafora, dar după aia a devenit evident: presiunea pe care o au fetele asupra lor încă de mici, legat de dezvoltarea lor, de mentalitatea lor și așa mai departe. Mi s-a părut o comparație foarte interesantă cu toate speciile de păsări. Mi-a plăcut că a fost ușor de digerat, chiar dacă era metaforic era destul de evident.”
Antonio Princz, în vârstă de 24 de ani, a venit pentru prima dată la Reactor. „Eu nu am mai fost la un teatru independent până acum. A durat puțin să mă obișnuiesc cu atmosfera. Mi s-a părut totul dramatic, fiind obișnuit doar cu filmele. Dar cu cât a continuat spectacolul, am reușit să ajung la emoția lor, să mă conectez cu actrițele și, în final, chiar am avut o experiență plăcută. Mi-au plăcut costumele improvizate, mi-a plăcut că interacționează vizual și prin gesticulație cu tine. M-am simțit parte din spectacol.”
După încheierea fiecărui spectacol, echipa își revizuiește performanța și încearcă să vadă unde poate îmbunătăți viitoarele reprezentații. La un moment dat, timp de un an sau doi, publicul rămânea după spectacole și adresa o serie de întrebări actorilor, cu privire la anumite aspecte legate de construcția unui spectacol. „Genul ăla de contact, între performer și public, ajută foarte mult, pentru că primești un feedback real de la cel care te vede”, explică Alexandra Caras.
Perioada pandemică a fost cea mai grea. Mai multe spații încercau să treacă în mediul online, prin filmarea pieselor de teatru jucate deja și prin difuzarea acestora. Ca actor, rămâneai fără obiectul muncii o perioadă îndelungată de timp. „S-au mai făcut, cred, două sau trei producții noi în perioada pandemiei, gândite pentru mediul online. Dar era o zonă totuși foarte virgină și nouă și fiecare se raporta la această mișcare… novice, cumva. Adică nu aveai o experiență încât să știi cum ar trebui să construiești genul ăsta de performance. Pentru că nu cred că mai e vorba de un spectacol, cred că te duci mai mult într-o zonă performativă”, spune ea.
Dar această instabilitate nu a fost prezentă doar în pandemie, ci este o provocare cu care membrii teatrului independent se confruntă în continuare. „Au fost perioade foarte grele, chiar și din punct de vedere financiar, în care nu reușeai să te descurci doar din asta și trebuia să găsești alte lucruri pe lângă, pe care să le faci, ca să te poți întreține. Dar, cu toate astea, sentimentul pe care îl am în momentul în care fac lucrul ăsta e un sentiment atât de plăcut și puternic, încât nu pot să renunț la el”, adaugă Alexandra.
Însă, cu toate acestea, Reactorul, la fel ca și celelalte spații culturale, se luptă pentru a-și putea desfășura activitatea sustenabil. Doru Taloș spune că în Reactor se lucrează pe proiecte cu fonduri nerambursabile. Toate proiectele au o temă, iar textul e dezvoltat printr-un proces de documentare sau la scenă, împreună cu întreaga echipă artistică. Principalul lor finanțator este Administrația Fondului Cultură Național, care are două call-uri pe an, iar fiecare linie de finanțare are o serie de priorități. Pe an ajung să scrie în medie 13-14 de proiecte. În acest moment, finanțarea maximă pe care o pot câștiga este pe proiectele din următorii doi ani. Practic, activitatea lor este clară doar până la jumătatea anului viitor: „E un proces în care punem toate actele la dosar, le facem raportul de activitate, le facem bugete, refacem bugete, proiecte, proiecte, proiecte, proiecte.”
Pe lângă finanțarea directă din proiecte, biletele reprezintă aproximativ 15% din bugetul anual al asociației, alături sponsorizări și evenimentele private la care sunt invitați. Ca să reușească să balanseze volumul de muncă, încearcă să nu ia mai mult de două proiecte pe an. „Cea mai mare problemă e cum asiguri stabilitatea unui spațiu într-un oraș atât de scump cum e Clujul, cu o presiune imobiliară tot mai mare. E foarte greu, mai ales de la o vârstă, să lucrezi cu această instabilitate sau nesiguranță”, continuă Doru.
Toate spațiile independente din Cluj desfășoară în toamnă un program comun. „Primăria Cluj-Napoca, mi se pare, prin vara acestui an, după foarte mulți ani în care s-a tot insistat trecerea la finanțarea de pe 350, o lege care e extrem de opacă, adică finanțarea se realizează netransparent pe niște criterii pe care nu le știe nimeni, mă rog, sau le știm așa… informal. Am insistat la trecerea pe OG51, în care finanțarea se realizează în baza unor concursuri la care evaluatorii sunt experți. Asta e o dorință a întregului sector cultural clujean, la care Primăria a opus, în ultimii ani, foarte multă rezistență și atunci am zis că poate dacă încercăm să facem în septembrie un program comun, cu o promovare comună, în care să arătăm și autorităților, dar și publicului, dimensiunea sectorului, cât de mulți operatori culturali lucrează în acest moment în Cluj, credem că am putea dezvolta toate spațiile”, afirmă Doru Taloș.
Conform unui articol din ianuarie 2024, de pe site-ul ActualdeCluj.ro, în ianuarie 2024, consilierii USR au cerut primarului Emil Boc să supună consultării publice noul regulament propus pentru finanțarea manifestărilor culturale din Cluj-Napoca, inițiativă susținută și de reprezentanți ai sectorului cultural independent. Aceștia au militat pentru transparență și predictibilitate prin aplicarea Ordonanței 51/1998 și implicarea experților independenți, criticând actualul sistem de alocare a fondurilor reglementat de Legea 350/2005. Primarul Boc și alți consilieri au fost rezervați, susținând că actualul sistem funcționează și că alocările pentru cultură au crescut semnificativ, subliniind necesitatea unei analize mai profunde înainte de a schimba regulamentul. Discuțiile au relevat diviziunile între actorii politici și cei culturali, iar cererile pentru consultare publică au rămas în așteptare, indicând un impas în privința finanțării culturale în Cluj-Napoca.
Conform unui articol din februarie 2024, de pe site-ul ActualdeCluj.ro, această cerere continuă. Reprezentanții sectorului cultural din Cluj-Napoca au depus o petiție la Primăria condusă de Emil Boc, solicitând ca propunerea de regulament pentru finanțarea culturii, bazată pe Legea OG51/1998 și inițiată de USR, să fie supusă dezbaterii publice. Printre semnatari se numără instituții culturale prestigioase precum Centrul Cultural Clujean, Festivalul Internațional de Film Transilvania și Opera Națională Română, demonstrând sprijinul extins pentru această inițiativă. Propunerea urmărește susținerea producătorilor culturali locali printr-o procedură mai transparentă, creând și instrumente de susținere precum rezidențe artistice și burse de creație. În ciuda sprijinului larg și a necesității de reformă, primarul Emil Boc și reprezentanții Consiliului Local au fost reticenți. Tensiunile și reproșurile au dus la suspendarea discuțiilor, lăsând în incertitudine viitorul finanțării culturale în Cluj-Napoca.
Conform unui alt articol, publicat de ActualdeCluj.ro, în luna aprilie, primarul Emil Boc a anunțat că peste 176 de organizații și fundații din Cluj au primit peste 16,2 milioane de lei pentru 164 de proiecte culturale și sociale, cea mai mare sumă din istoria orașului. Alocările pentru cultură, în valoare de 15,5 milioane lei, s-au făcut conform regulamentului existent, contestat de sectorul cultural clujean. Acesta a cerut schimbarea regulilor, iar primarul a convocat un grup de lucru pentru un nou regulament, subliniind necesitatea unei analize mai profunde. Consilierii locali au votat alocările, iar USR a criticat folosirea vechiului regulament. Boc a promis un nou regulament pentru consultare publică în luna următoare. Sectorul cultural a depus o petiție solicitând dezbaterea publică și adoptarea OG51/1998 pentru transparență. Artiștii au încercat să-și expună punctul de vedere, dar Boc i-a acuzat că fac teatru, punând la îndoială necesitatea modificării regulamentului.
Viitorul teatrului independent în România, în opinia lui Doru Taloș, este strâns legat de dezvoltarea unor sisteme de finanțare solide. „AFCN-ul, din 2005, e un astfel de sistem, care funcționează destul de bine, dar care, din punctul meu de vedere, în acest moment și-a atins într-un fel limitele. Cred că sunt necesare noi sisteme de finanțare, pentru că AFCN-ul a apărut în 2005, într-un fel pentru a sprijini lansarea unor inițiative, unor proiecte, și cred că asta s-a întâmplat. Ce se întâmplă după această lansare, mi se pare că ar trebui să fie pe alte sisteme de finanțare și atunci nu știu sincer care e viitorul, dar sper să fie unul bun.”
Cu toate aceste provocări, Reactorul a reușit să își facă în timp o imagine recognoscibilă, o imagine a unui teatru care e conectat cu propria audiență, cu un public care îl susține regulat. Abordează teme relevante, cu impact, și atrage un public divers, tânăr și deschis. Reactorul va rămâne un punct de discuție în spațiul cultural clujean, încurajând tinerii artiști să profeseze în domeniu, prin atelierele lor.
