Timpul poate vindeca rănile, dar totuși amintirile, bune sau rele, pe tot parcursul vieții rămân. În timp ce rănile comunismului în Europa de Est pot părea vindecate, cicatricile adânci ale regimurilor totalitare își fac încă simțită prezența în viața oamenilor. Printre cele mai dureroase amintiri ale acelei perioade se numără deportarea în Siberia, un act de represiune brutală, care a devastat viețile a unui număr considerabil de oameni. Această poveste tragică, ce a marcat destinul multor familii, trebuie să fie cunoscută și amintită, pentru a nu mai repeta greșelile trecutului. Mai jos urmează sa aflăm poveștile unor foști copii care au trecut prin acea perioadă și de la care sigur avem ce învăța. Acești copii sunt Pavel, Elena, Marin și Tatiana, niște copii care nu au avut de ales. Forțați de regim, au părăsit țara, însă dorul și tradițiile nu le-au putut fi răpite și risipite în timp.
Mai multe decizii care anticipează deportările în masă din vara lui 1949 au fost adoptate în a doua jumătate a anului 1948. Perioada de colectivizare și marginalizarea kulacilor s-au încheiat; era timpul, potrivit logicii staliniste, pentru a-i deporta din Moldova. Din toamna anului 1948, și mai ales din primăvara lui 1949, zvonuri, parțial inspirate de străini, de la posturi de radio precum Vocea Americii au început să se răspândească, despre o viitoare deportare în masă. 48 de kulaci locali(țăran înstărit care,în timpul conducerii comuniste a fost deposedat de toate bunurile) , ca și în statele baltice(Estonia,Letonia,Lituania), au încercat să scape de catalogarea ca atare de către regim. Una dintre strategiile principale a fost împărțirea de teren formal între rude, care astfel intrau în categoria săracilor sau a ţăranilor de mijloc. Alții s-au alăturat colhozului(formă de cooperativă agricolă de producție în fosta URSS), deoarece acesta era perceput ca un adăpost împotriva măsurii represive. Acest fenomen a luat o amploare alarmantă pentru autorități, iar cu câteva luni înainte de deportarea în masă, din iulie 1949, una dintre principalele sarcini ale organizațiilor locale de partid şi de stat au fost identificarea şi alungarea la timp a kulacilor „adevărați” din colhoz.
Așadar, noaptea de 5 spre 6 iulie a anului 1949 a fost una tragică pentru populația din Basarabia, astăzi Republica Moldova. Regimul sovetic comunist a deportat zeci de mii de familii de țărani basarabeni, inclusiv femei, copii și bătrâni. Astfel, această operațiune din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (în română Sud), eveniment catalogat ulterior ca „cea mai mare deportare a populației basarabene”. Arhiva Națională a Moldovei menționează într-un studiu listele persoanelor deportate din Basarabia, unde apar peste 35.000 de nume. „După un raport al poliției politice sovietice, din iunie 1952, numărul total al celor deportați a fost de 35.796 persoane, dintre care 14.033 femei, 11.899 copii și 8.864 bărbați. Prin urmare, listele pe care le oferim acum în premieră publicului larg conțin aproape 99% dintre cei care au fost deportați”, a spus directorul Agenției Naționale a Arhivelor, Igor Cașu, conform Radio Europa Liberă Moldova.
Unul dintre foștii mari scriitori basarabeni, Nicolae Dabija, relatează, în anul 1999, despre copiii deportaților. Niște copii chinuiți, dar care au învins greutățile acelei vremi, întorși pe meleagurile natale. „Admit că în imaginaţia bolnavă a celora care s-au lăţit peste noi, maturii acestor locuri, s-o fi făcut vinovaţi, dar care o fi fost vina acelor copii, unii dintre ei abia născuţi, de-au fost şi ei judecaţi odată cu părinţii lor şi trimişi la urşii cei albi?!“ Astfel, scriitorul menționează câteva nume de copii deportați, care au reușit să fie repatriați, copii care ne povestesc ororile acelor vremi și care încă au în suflet răni adânci.
Moş Pavel Angheli e cioban în comuna Clişova, judeţul Orhei. Erau dintr-o familie de oameni bogaţi (aveau 50 de hectare de pământ, 4 boi şi 18 poloboace). Pentru această „crimă”, familia Angheli a fost trecută pe lista „chiaburilor”. Maturii se gândiseră că „oaspeţii” nepoftiţi nu vor fi atât de câinoşi să deporteze nişte copii. Dar au greşit. Cei trei copii ai familiei Angheli au fost urcaţi într-un camion, apoi în tren, descărcându-i după o lună de mers undeva în Siberia. Pavel avea 12 ani, ceilalţi erau mai mici. Văzând lipsa de suflet a noilor autorităţi, peste câteva zile tatăl a pornit să-i caute prin toată Siberia, ca să-i găsească. Dar a fost prins şi dus la canalul Volga-Don, unde a muncit cu roaba. Moş Pavel nu are nevoie de nimic. El vrea doar să fie ascultat, să se ştie că Siberia a fost, că ea poate să se mai întoarcă, să se ştie că a existat o generaţie de copii cu destinele mutilate.
Astfel, printre copiii deportaților se afla și bunica mea, Elena Gonța, născută în satul Țîra, comuna Ghindești, raionul Florești, Republica Moldova, în anul 1942. Avea doar 7 ani când autoritățile au venit, în 1949, și au deportat întreaga familie. Soțul ei, Victor Gonța, susține că indiferent că erau copii de vârstă fragedă sau nu, rănile se fac resimțite: „Fiind din același sat, când abia ne-am cunoscut, îmi povestise despre copilăria grea pe care a avut-o acolo în tărâmurile îndepărtate. Familia ei era înstărită, lucrau la deal și aveau pământuri multe, de asta și au fost ridicați și a fost deportată întreaga lor familie în Siberia. Când au ajuns acolo, era frig strașnic. Deși maturii nu îi obligau la lucru, toți copiii de prin localitățile celea mergeau în pădure și căutau lemne. Nu era timp de joc. Mergeau și la școală acolo, unde totul era în limba rusă. Tare le era dor de meleagurile Moldovei, de sat și oamenii de acolo, de pământuri, de viața lor veche. Când au fost repatriați în 1956, avea 14 ani. Exista frica de a merge cu trenul, din cauza acestei traume și terori cauzate de regimul sovietic comunist.” Astfel, aceste declarații, doar vin ca niște dovezi a celor întâmplate cu mult înainte. Sunt niște lecții care, pe noi, cei tineri ar trebui să ne pună pe gânduri și să apreciem lumea în care trăimi azi.
O altă tragică istorie este și a lui Marin Buga, născut în anul 1939, în satul Mereni, raionul Anenii Noi, Republica Moldova. A fost deportat la 6 iulie 1949, în regiunea Irkutsk, URSS. Aceste ne povestește că deși deportați la capătul lumii, tot gospodari au fost: „Aveam 10 ani când ne-au deportat în Siberia, mă consider român căci m-am născut în România, în familie eram 3 frați și 2 surori. Când ne-au deportat, sora cea mică, Ana, avea doar 6 luni. Bunelul meu a fost om înstărit. El trăia cu noi într-o ogradă, iar dacă îl arestau doar pe el averea rămânea feciorului, tatăl meu, așa că ne-au deportat pe toți. Au ridicat anume oameni gospodari, că de la săraci ce poți să iei? Când ne-au zis că vom fi deportați, eu și fratele mai mare nu eram acasă, a venit un om și ne-a zis că ne ridică, iar fratele întrebase ce înseamnă asta. Ca răspuns ni s-a zic că o să ne ducem cu trenul, departe, că o să ne plimbăm. Dar de aici ieșeau lacrimi din ochi. Când trenul se mai oprea prin gară, toți se uitau la noi ca la dușmani, ne spuneau “dușmani ai poporului”. Pe 6 iulie, am pornit din Chișinău și am ajuns pe 27 iulie în regiuna Irkutsk, de acolo ne-au dus la Sosnovka.
Astfel,acești copii nu au avut de ales. Nevoiți au părăsit țara,iar destinul lor a fost decis de altcineva. În Siberia îi așteptau numai greutăți. Frig de -30 de grade și muncă zi de zi. Mai mergeau la școală, unde limba română și grainul moldovenesc nu exista. Nevoia i-a învățat rusa, însă nu au uitat niciodată de unde au pornit. Marin Buga povestește pe scurt viața de acolo, dar nimeni nu va putea înțelege acele vremi.
,,Pentru noi au fost pregătite niște corturi. Noi ne- am maturizat repede, mama ne dădea o sticlă cu ceai abia colorat și 2 bucățele de pâine presărate cu zahăr. Aceasta era mâncarea noastră pentru 8 ceasuri pân` la 6 seara. După moartea lui Stalin, în noiembrie 1956, ne-au eliberat, părinții s-au întors acasă, iar eu și frații am mai rămas un an, fiind la colegiu. Familia mea a fost reabilitată abia în 1990, dar nu ne-au întors nimic din averea părinților.“ În cele din urmă, au existat mulți basarabeni care își pierduseră speranța. Omeni care nu credeau că vor mai vedea vreodată lumina zilei în liberate, dar care erau nevoiți să lupte, pentru cei care nu au supraviețuit. În adâncul acestor oameni exista o forță pe care nici Siberia nu a reușit să o distrugă. Au supraviețuit și aceasta a fost victoria lor.
Tatiana Panaghiu, născută în 1946, în satul Durlești, Municipiul Chișinău, încă își mai amintește, la 78 de ani, greutățile pe care le-a suportat în copilărie. Ruperea de pământul natal a fost una dureroasă: ,,Când ne-au deportat în Siberia, aveam 3 ani, părinții aveau mult pământ, deoarece pământul ne hrănea. Am avut casă mare cu 9 camere, am avut boi, vacă, aveam gâște multe, înainte de deportare am avut și o gheretă, tata aducea marfă, iar mama o vindea. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au venit să ne ridice pe la ora 3, noi dormeam. Soldații au împușcat câinele, au sărit gardul și au luat-o pe mama și pe noi, patru copii. Ne-au spus să luăm cât putem duce în mână. A luat mama niște bani, câte ceva pentru noi și o icoană. Am fost ridicați, pentru că eram considerați culaci. În 1949 din Durlești au dus 15 familii. Ne-au dus direct la gară și ne-au pus în tren de animale. Am mers 3 săptămâni, până în regiunea Tiumeni. Ajunși acolo, prima noapte am dormit în pădure sub cerul liber, dar pe urmă ne-au dat lopeți, topoare ca să ne facem case în pământ și ne grăbeau să facem bordeiele cât mai repede. Așa a fost 7 ani de zile, până când a venit ziua în care ne-am întors în Basarabia, unde totul deja era schimbat.”
Soarta tragică a deportaților a fost descrisă în mod viu de Nicolae Negru, jurnalist la săptămânalul de limbă română din Republica Moldova, Jurnal de Chișinău: ,,Am fost educați, toți, ca ieniceri… Eu însumi, fiind în clasa a opta, i-am reproşat tatălui meu lucrurile rele pe care le spunea despre regimul sovietic şi socialism. Nu a fost, însă, un reproș făcut în public. Nu eram încă cu drepturi depline, dar cazul demonstrează că copiii deportaţilor erau intoxicați în aşa măsură încât au început să accepte că ei merita deportați pe perpetuitate… Am suferit mult din cauza tatălui meu, care a fost diferit de alții, și am trăit multe momente șocante. Unul dintre ele nu voi uita niciodată. Eram în clasa întâi și mă întorceam acasă foarte binedispus întrucât primisem prima mea carte de la biblioteca școlii… A fost o carte cu imaginea lui Volodea Ulianov (Lenin) pe copertă. „Nu vreau să văd imaginea lui banditul acela în casa mea!”, a strigat tatăl meu și a aruncat cartea afară. Știu de alte cazuri, când urmașii deportaților și-au renunțat la părinți… A trebuit să reînvăț o mulțime de lucruri înainte de a fi de acord cu tatăl meu…”
Ocupația sovietică în Basarabia nu s-a caracterizat numai prin distrugeri materiale, ci și prin distrugeri umane (deportări, răpiri, execuții sumare etc.), având ca scop dislocarea populației românești majoritare, privarea ei de reperele identitare fundamentale și întreținerea unei atmosfere de teroare. Totuși, acești copii au ajuns oameni mari, gospodari care își iubesc patria. Oameni care au trecut prin greutăți și traume, însă au supraviețuit. Aceștia doresc ca toți oamenii să trăiască în pace, pentru că astfel este corect.
