Copilul tău nu e Messi

    băiețel care dă cu piciorul într-o minge albastră

    Sunt ultimele două minute din meci. Aflându-se într-o poziție favorabilă, Denis îi pasează mingea lui David, iar acesta, fără preluare, șutează mingea direct în poartă. GOL! Meciul se încheie cu un scor de 12 la 2, din păcate, victorios pentru adversari. David, alături de coechipierii săi, iese descurajat de pe teren. Urletele agitate ale taților zguduie terenul. „Bine că m-ai pus să mă trezesc ca să te văd doar cum pierzi!”, se aude răsunător. Frustrările verbalizate și privirile dezaprobatoare ale părinților pun sub semnul întrebării dacă cei mici vor mai primi prăjitură după meci. După fiecare victorie, echipa de fotbal era obișnuită cu aceeași tradiție: după meci, părinții își duceau copiii să mănânce ceva dulce la patiseria din apropierea terenului. Astăzi, însă, meciul s-a soldat cu o înfrângere. Copiii nu au primit desertul.

    Acest episod reprezintă doar o formă pe care presiunea exercitată de părinți asupra copiilor lor o poate lua. Diferitele moduri de presiune asupra copilului pot periclita starea mintală a acestuia. Conform unui studiu realizat de organizația Salvați Copiii, din 678 de cazuri de apelare la terapie psihologică, 217 dintre cei care au apelat la servicii erau copii din clasele primare. Din numărul total de cazuri, 148 au fost cazuri de anxietate și 128 de tulburare emoțională, iar un număr de 60 de copii au avut nevoie de terapie din cauza problemelor parentale.

    Există o serie largă de cauze care pot duce la deteriorarea sănătății mintale. Așteptările nerealiste și presiunea mai mult sau mai puțin conștientă a părinților sunt un început. Conform psiholoagei și psihoterapeutei Valentina Șimon, familia este văzută ca un sistem ierarhic, în care părintele reprezintă autoritatea. Astfel, copilul, fiind lipsit de autonomie și putere de decizie, învață să se supună părintelui. Acesta „va simți, de multe ori, din poziția pe care o are în ierarhia familiei, datoria să îl mulțumească pe părinte”. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de „îndatorare emoțională”. Resimțită pentru prea mult timp, duce la presiune, care, în combinație cu anxietatea, poate derapa în alte tulburări emoționale pe termen lung.

    O altă legătură emoțională negativă pe care copilul o creează inconștient cu părintele său când există prea multă presiune este cunoscută sub termenul de „loialitate emoțională”. „Această legătură se manifestă printr-un sentiment de obligație de a rămâne cumva fidel anumitor norme, valori, credințe sau comportamente transmise în familie, chiar și în cazurile în care aceste comportamente pot fi dăunătoare sau limitative pentru dezvoltarea personală a copilului”, explică Valentina Șimon.

    un copil care stă cu capul întors într-o parte și ține mână ridicată cu pumnul în formă de okay
    Photo by Bruno Nascimento on Unsplash

    O fațetă a presiunii asupra copilului din ce în ce mai des întâlnită în zilele noastre este supraîncărcarea programului copilului cu diverse activități extracurriculare. Pornind de la activități sportive precum fotbalul, atletismul sau înotul, părinții simt nevoia de a-și vedea copilul făcând cât mai multe activități „constructive” pentru el, cel puțin din punctul de vedere al părintelui. Expunerea copilului la o grămadă de activități pe lângă școală duce la suprastimulare, iar în acest context, „realitatea psihologică este că acest copil nu mai are timp să învețe să stea și cu el însuși”, susține psiholoaga. Astfel, prin imposibilitatea copilului de a sta cu gândurile sale, de a asimila anumite emoții trăite de-a lungul zilei, acesta ajunge să înțeleagă că „semnificația sau sensul vieții este mereu în a face ceva”.

    Această nevoie de expunere a copilului la cât mai multe activități își are rădăcina în două cauze: în primul rând, dorința părintelui de a-i oferi copilului tot ce e mai bun și în al doilea rând, o competiție socială între părinți, care are la bază ideea că „copilul meu este mai dezvoltat dacă îl implic în mai multe activități.”

    Când vine vorba de activitățile pe care copiii lor le fac și așteptările lor legate de performanțele și valorile acestora, părinții tind să nu realizeze în mod activ presiunea pe care o exercită asupra copiilor. Am observat acest lucru și la părinții cu care am discutat pe acest subiect: „Îl susținem, altceva nu avem ce face. Facem ceea ce considerăm că e mai bine pentru el.”, spune Diana, una din mamele intervievate.

    Chiar dacă poate în alte domenii ale vieții aceștia își respectă afirmațiile, când vine vorba de antrenamentele de fotbal, lucrurile se schimbă puțin. Mădălin Mureșan, antrenorul unei echipe de fotbal din Cluj susține că deși părinții încearcă să nu pună presiune pe copiii lor, aceștia o fac involuntar, fiind vizibil și doar prin gesturile corporale. „Frustrarea părintelui, din punctul meu de vedere, este mai mare decât a copilului.” Deși această povară nu este neapărat conștientă, este puternic resimțită de copil. Un lucru pe care antrenorul l-a sesizat este stresul pe care copilul îl simte în momentul în care părintele se află în tribune: „copiii sunt mult mai stresați că simt o presiune în plus, să nu greșească, să nu dezamăgească părintele”.

    Momentele de criză scot la suprafață presiunile pe care părinții se forțează să nu le transmită copiilor. În cazul de față, meciurile de fotbal reprezintă contextul perfect. Observând meciul de pe bancă, părinților le este foarte greu să nu intervină în momentele în care fiii lor dau câte o pasă greșită sau nu nimeresc poarta. Fiecare comentariu descurajator, fiecare replică spusă la nervi afectează atât performanța copilului în teren cât și stima sa de sine. După părerea lui Mădălin, acest comportament este fundamental greșit, considerând că rolul părintelui este strict de susținător și nimic mai mult: „vreau să schimb această mentalitate, ca părinții să nu mai dea indicații în timpul antrenamentului, în timpul meciului, singura lor prezență e să vină, să aplaude, să zică bravo și cam atât.”

    Însoțirea este, de fapt, cheia. Să pot să mă însoțesc pe mine, cunoscându-mă cât mai bine… Cu atât e mai ușor să stau vizavi de o situație; pentru că copilul, practic, are nevoie de apropierea ta, de acea însoțire.

    Din punctul de vedere al Valentinei Șimon, singurul mod prin care părintele poate să nu mai pună așa multă presiune pe umerii copilului este conștientizarea de sine. Conform psiholoagei, este nevoie de o muncă constantă cu propria persoană pentru a putea ajunge la copil într-un mod cât mai sănătos și mai echilibrat. Câteva dintre mămicile intervievate sunt conștiente de propriile imperfecțiuni și luptă constant pentru ca acestea să nu devină piedici în relația lor cu cei mici. Andra, mama lui David, luptă din greu în această bătălie cu sinele, lucrând constant pentru a deveni cea mai bună versiune a sa: „Normal că fac și eu terapie, îmi pun și eu niște semne de întrebare: oare chiar asta sunt eu?, numai asta știu să fac, să ridic tonul?. Sunt reacțiile alea care nu-mi plac […] dar totodată fără reacțiile astea, nu aș fi fost niciodată tentată să mă întorc spre mine.”

    bebeluș care merge de mână cu mama lui pe plajă
    Photo by Guillaume de Germain on Unsplash

    Propriile relații familiale au un impact colosal asupra modului în care părintele își formează relațiile cu copilul său. Când i-am întrebat pe părinți dacă aceștia consideră că modul în care relaționează cu copilul lor este influențat în vreun fel de propria copilărie, cei mai mulți au răspuns afirmativ. „Da. Din păcate părinții mei nu prea aveau timp. […] Obiectivele erau setate, dar fă ce poți ca să le atingi. Aș vrea ca copilul meu să simtă tot suportul.” , susține Anca, mama lui Denis și a Catincăi. Fulga, mamă a doi băieți, afirmă cu hotărâre același fapt: „Da, cu siguranță. Mama mea, când luam nota 9 era supărată foc, mă certa. Când luam 10, tot timpul zicea: A, sigur toată clasa a luat 10. Cumva, niciodată nu era suficient și de asta tot timpul încerc să mă autoeduc și să nu am nicio reacție, să nu intervin ,să nu influențez.” Andra, mama lui David, este și ea de acord cu această afirmație: „mai am foarte mult de lucrat la mine, pentru că eu am fost crescută autoritar, am fost crescută sub presiune. Deci ce am eu de făcut ca mamă, în primul rând, e să dărâm toată fundația pe care am crezut-o a mea, care, de fapt, a fost predată de la părinții mei, ca acum să mă clădesc pe mine. Și mă clădesc lângă David.”

    Toate aceste experiențe negative pe care părinții le au din copilărie, formează așa-numita traumă intergenerațională. Conform studiului „Turning the Tide: Parenting in the Wake of Past Trauma”, experiențele traumatice trăite în propria copilărie duc la o stimă scăzută a părintelui față de propriile abilități de a-și crește copilul. Aceste traume, în special dacă nu sunt conștientizate, pot duce la comportamente asemănătoare cu cele deja cunoscute, și de multe ori distructive ale părintelui față de propriul copil. Conform studiului, aceste traume dau forma a două tipuri de comportamente parentale: „fie tendința de a evita intimitatea, fie agățarea cu anxietate față de ceilalți, din frica de abandon”. Aceste două șabloane comportamentale sunt observate și de Valentina Șimon, care susține că părinții din aceste categorii „nu au suficientă autonomie emoțională și atunci ei consideră că sunt buni sau maturi punând presiune. Ori fiind foarte rigizi, sau mai stricți (mai specific la tați), ori fiind supra-implicate, mult prea protective sau prea apropiate mamele.” Pentru a evita, astfel, crearea de presiune asupra copilului, părintele ar trebui să se întoarcă spre sine, spre problemele din trecut și să încerce, pe cât posibil, să le învingă, pentru a evita proiectarea acestora asupra copilului său.

    Azi începem cu o prăjitură în minus după meci, sau cu o replică usturătoare la un gol ratat. Însă aceste gesturi, deși pot părea nesemnificative pentru părinți, atunci când sunt făcute inconștient, reprezintă mici forme de presiune asupra copilului, care pot escalada în probleme psihice, dacă sunt efectuate constant. Inconștient sau nu, părintele trebuie să învețe să lucreze cu el însuși și bineînțeles, să își dorească acest lucru, pentru a avea o relație sănătoasă cu copilul său pe termen lung.  

    “În aceste concepte din terapia de familie, părinții au obligația de a da și copiii dreptul de a primi, și aici nu e vorba doar de bunuri materiale. La nivel de relații și sistem afectiv este dreptul copiilor de a fi îngrijiți și emoțional, și afectiv. […] Iar părinții au această răspundere de a forma un echilibru.” , susține Valentina Șimon.