„Este 15 august, Adormirea Maicii Domnului. La Mâtnicu Mare, satul unde locuiește fratele bunicului, are loc cel mai așteptat eveniment: ruga. Îl aud pe bunicul, care e puțin spirtuit, zicându-mi să mă grăbesc. Îmi îmbrac laibărul și mă îndrept cu moșu’ înspre coșie. După ce ajungem la gazda noastră, caii sunt adăpostiți în curte. Eu și bunicul intrăm în casă și ne alăturăm mesei pline de goști (invitați). Suntem serviți cu toate bunătățile, iar lumea râde și discută în toate colțurile mesei. După ce mai beau un pahar de țuică cei mari, ne îndreptăm înspre cămin. Acolo, toată lumea este îmbrăcată în port popular, iar fetele au galbeni la gât. Majoritatea joacă brâul în jurul formației care cântă în mijloc. Oamenii mai în vârstă stau pe margine și ne privesc cum le aruncăm scaieți în păr fetelor pentru a ne băga seamă. Au trecut cincizeci de ani. De data aceasta, eu privesc copiii jucându-se de pe margine.”, spune Ioan Dumitrașcu.
Sursă foto: Ioan Dumitrașcu
Ce este ruga?
Ruga este evenimentul comunității, specific zonei din Banat, care este legat de hramul bisericii. Ruga, nedeea ori hramul fac referire la ziua sfințirii bisericii și stabilirea sfântului ocrotitor al acesteia. Bucuria sufletească se întinde și în bucurie materială, cu ospitalități și petreceri lumești. Această sărbătoare are rădăcini amintite încă în Vechiul Testament, pe când evreii au ținut veselie paisprezece zile la sfințirea templului (Victor Aga, „Simbolica Biblică și creștină”).
Ioan Dumitrașcu are 69 de ani. A fost preot timp de 45 de ani la Tincova, un sat din vestul României. Încă de când era mic, a participat la rugă. Mergea alături de bunicul lui în satele vecine pentru a sărbători.
Conform lui Ioan, de-a lungul timpului, partea religioasă și-a mai pierdut din semnificațiile originale, iar partea laică a rămas predominantă. Cu ocazia rugii, oamenii care locuiesc în satul unde are loc sărbătoarea își cheamă apropiații la casele lor, pentru a se bucura împreună. De peste cincizeci de ani, și până în prezent, veselia rugii se întinde pe trei zile: „De când sunt copil a fost așa. Mereu au fost trei zile de rugă, de sărbătoare.” În prima zi, are loc vecernia, o rugăciune de seară la biserică. Înainte, toți goștii participau la slujba de la biserică, mergând apoi la casele gazdelor să mănânce popricaș (o tocăniță specifică, ce se servea în prima seară de rugă). Acum însă, persoanele apropiate nu au mai păstrat acest obicei. Oamenii satului încă merg la vecernia din prima zi și la slujba de liturghie, însă fără invitații lor alături. După ce vecernia este gata, oamenii își așteaptă goștii acasă cu diverse bunătăți. De la prieteni și familie, la vecini, oamenii se întâlnesc la masă și se bucură de revederea celor dragi. După ce s-au reîntâlnit, au mâncat și au băut împreună, alături de cei cunoscuți, oamenii se îndreaptă înspre căminul cultural. Acolo, formația și solistul cântă muzică populară. Toți localnicii și invitații acestora ies la joc, cântă și se distrează. De la brâu, la ardeleană, la sârbă, oamenii dansează împreună pe ritmul muzicii tradiționale. Sunt și oameni mai în vârstă care se uită la cei care se simt bine și se bucură că tradițiile vechi încă se păstrează: „Vine oricine la joc, chiar și unii bătrâni. Mulți dintre ei stau pe margine și îi admiră pe cei care dansează.”
Acum, majoritatea nu mai poartă costumul popular la rugă. Înainte, portul era ținuta nelipsită, spune Ioan Dumitrașcu. Când era mic, femeile și bărbații aveau ținute specifice la toate evenimentele importante ale comunității: „Nu existau Crăciun, Paște ori rugă la care costumul popular să nu fie ținuta tuturor.” Porturile populare de atunci au multe similarități cu cele de acum, însă câteva obiecte vestimentare semnificau ceva diferit. Femeile măritate aveau părul împletit și prins în sus de un conciu (un cerc de sârmă, de care se cosea părul împletit cu andreaua, apoi se punea un batic deasupra). Cele nemăritate își lăsau codițele împletite să le cadă peste umeri. Atât femeile căsătorite, cât și cele singure, purtau în partea de sus ciupag (haină brodată), iar la gât salba de galbeni era nelipsită. Cotrința (șorț care se poartă de la brâu în jos) era necesară pentru ca portul tradițional feminin să fie complet, iar în picioare fiecare încălța pantofi eleganți. La bărbați, laibărul (vestă specifică vestimentației tradiționale) și pălăria neagră erau obligatorii pentru o ținută completă. De asemenea, izmenele și cămașa albă întregeau costumul popular al vremii.
Sursă foto: Ioan Dumitrașcu
Acum, tradiția portului popular la rugă nu se mai păstrează, potrivit lui Ioan Dumitrașcu. În majoritatea satelor, când oamenii se pregătesc pentru evenimentul distractiv, jocul este inițiat de un ansamblu. Cei care fac parte din acest ansamblu își îmbracă mereu portul popular: „Nu s-a mai păstrat tradiția cu portul popular, doar la cei din ansamblu.” Ei sunt cei care duc tradiția vestimentară mai departe. Localnicii se îmbracă de obicei cu haine elegante (rochii, cămăși), iar vestimentația depinde și de anotimpul în care are loc ruga fiecărui sat.
Cu toate că ruga este un eveniment specific Banatului, tradițiile diferă de la sat la sat. Inclusiv zona geografică are influențe mari asupra tradițiilor specifice fiecărui hram al satului.
Gabriela Violeta Bica are 56 de ani și este profesoară de istorie la Teregova, un sat din Banatul de munte, însă a crescut la Făget, un oraș din Banatul de câmpie. De-a lungul vieții sale, Violeta a participat la numeroase evenimente de rugă, atât în zona de câmpie, cât și în zona de munte. A observat anumite diferențe. A observat că, în zonele mai aproape de câmpie se folosește termenul de rugă, pe când la munte este denumită negee ori nedee. Ambele au aceeași semnificație în popor, însă termenul diferă: „Are aceeași semnificație, având în vedere că este legată de sărbătoarea comunității, de sfântul care este ales să fie protectorul bisericii și al comunității întregi.” De asemenea, în partea de munte, modul în care se începe jocul este mai bine organizat. În zonele de câmpie se începe cu o suită, pe când în celelalte părți este o ordine specifică: „Se începe cu brâul, continuă cu horele unu și doi, se închide cu jocul de doi.” În zonele mai joase, până în anii ’90, se juca doar jocul de doi. După revoluție, însă, lucrurile s-au schimbat: unii dintre instructori i-au învățat suitele Banatului de munte pe ceilalți.
Diferă de la o regiune la alta inclusiv cine începe jocul la serile de dans. La Belinț, un sat din zona de câmpie a Banatului, jocul este început de preotul satului și tinerii din ansamblu, după care se alătură cine dorește. La Teregova, sat din zonă mai înaltă, ansamblul este cel care inițiază jocul. În aceste zone, exista un obicei care s-a păstrat până recent: la nunți, jocul era început de mireasă. Dacă mireasa nu intra în joc, niciun om nu avea voie să inițieze jocul. Acest obicei nu mai este în viață: „Odată cu modernizarea și cu faptul că tinerii au plecat în număr mare din comunitate înspre oraș, influențele externe și-au spus cuvântul.”
Dacă ordinea jocurilor dansate diferă de la sat la sat, pregătirile sunt aproximativ aceleași. Fiecare familie din mediul rural se pregătește intens înainte de rugă. Se face curățenie generală începând cu o săptămână înainte, iar pentru mâncare, se taie un animal, în funcție de posibilități. Ca meniul să fie complet, supa, sarmalele, friptura cu garnitură și prăjiturile trebuie să fie nelipsite: „Tăiem un animal să facem o supă. Înainte se făcea supă și de oaie, nu era o problemă, dar acum s-a mai schimbat, se taie o pasăre. Sarmalele sunt nelipsite, friptura cu garnitură de cartofi și meșpaisul.” Înainte, desertul era pregătit de gazdele rugii. La fiecare casă, cei care aveau invitați se ocupau și de prepararea meșpaisului (prăjiturii). Acum, însă, femeile nu mai au timp și pentru asta, însă prăjitura este, în continuare, nelipsită de pe masa de la rugă. Ele comandă prăjituri în satul lor ori în sate vecine, la femei care sunt pricepute: „Cum timpul nu îmi mai permite, este mai la îndemână să comand. Meșpaisul este făcut la moisoriță, femeia care face prăjitură pentru evenimente.” Băutura este și ea mereu pe masa de la rugă. Pe lângă suc și apă, berea și răchia (băutură alcoolică de casă, specifică zonei) au fost dintotdeauna prezente pentru a întregi meniul.
Conform profesoarei, nu există documente și resurse pentru a atesta o anumită perioadă de când este prezentă ruga în Banat. Ea consideră că încă de la Griselini și ocupația austriacă a Banatului a început totul, însă, fără surse sigure, este posibil ca să fi existat chiar dinainte. Evenimentul a avut o semnificație pur religioasă încă de la început. Făcând o paralelă cu alte popoare, hora este prezentă și la evrei, având o semnificație religioasă. La fel ca ruga, multe tradiții religioase se laicizează: „Cu timpul, desacralizarea vieții sociale a făcut ca conștiința populară să-și piardă din semnificațiile originale, să rămână doar cu ceea ce trăiau la momentul respectiv, și, din păcate, asta se întâmplă și astăzi.”
Unul dintre obiceiurile rugii care s-au pierdut recent este acela de aduna banii pentru muzicanți. În fiecare an, existau câțiva oameni responsabili pentru strângerea banilor cheltuiți cu muzica de la negee (rugă). Aceștia mergeau din casă în casă, iar fiecare familie era responsabilă să ajute cu o sumă de bani. Oamenii nu prea refuzau, fiecare dădea cât era posibil. Astfel, muzicanții de la serile de joc erau plătiți de locatarii satului în care avea loc evenimentul. Recent, această sumă de bani a început să fie acoperită de primăria comunei. Cu toate acestea, încă sunt sate care păstrează într-o oarecare măsură tradiția aceasta a organizării.
Dumitru Mărgan are 31 de ani și a copilărit la Verendin, un sat din Banatul de munte. Deși locuiește în Caransebeș, nu a lipsit de la niciun eveniment al satului, mai ales la rugă. În satul său natal, tradițiile încă se păstrează bine de ani buni. În Verendin, în fiecare an, există câteva evenimente importante organizate în sat, printre care și negeea (ruga). Toți băieții care împlinesc în anul respectiv vârsta de treizeci de ani se adună și stabilesc câteva detalii importante: „În fiecare an, ruga se organizează de băieții satului care împlinesc treizeci de ani, e tradiție.” La fiecare sărbătoare stabilită unde cântă formația și muzicanții, tinerii aceștia îi găzduiesc la un așa-numit „prânz”. La acest prânz sunt serviți cu mâncare și băutură cei care se ocupă cu muzica, iar de acolo se pornește înspre căminul unde începe jocul: „Sunt în jur de cincizeci sau șaizeci de oameni care vin la fiecare căpăraș.” Tinerii care se ocupă de stabilirea muzicanților și găzduirea lor sunt numiți „căpărași”. Până recent, când fondurile nu erau primite de la primărie, căpărașii colindau fiecare casă din sat pentru a strânge banii de formație. Banii se strângeau doar de la familiile din sat, niciodată de la goștii acestora.
Cu aproape un an în urmă, Dumitru a fost unul din organizatorii rugii. El și cei de vârsta lui nu au fost nevoiți să meargă la case să strângă bani, deoarece primăria a susținut costurile. S-au organizat din timp. Chiar cu un an înainte, s-au strâns cei care urmau să îndeplinească treizeci de ani și au stabilit de ce era nevoie pentru evenimentele ce urmau. În anul respectiv, au fost douăsprezece seri bănățene. La fiecare dintre acestea, unul dintre organizatori a stabilit că va găzdui prânzul: „Fiecare coleg și-a pus într-o zi prânzul. Așa își punea și înainte lumea, când se pleca în armată, deci a devenit un obicei.”
Un alt obicei organizat de căpărași este „zăpostitul”. Înainte cu o săptămână de lăsarea postului Paștelui, grupuri de băieți și bărbați se costumează și colindă casele satului. Există două seri de sărbătoare: duminica (este seara de joc în sat) și luni (ziua propriu-zisă a colindatului). Sunt câțiva muzicanți care cântă la instrumente și îi însoțesc la fiecare casă, pentru a le da oamenilor de veste că vine grupul. Toți oamenii din sat le deschid ușile și le oferă diverse bunătăți: „Mergem din casă în casă și strângem ouă, răchie, bani, ce ne dă fiecare. La fiecare casă ne așteaptă lumea.” Apoi, merg la unul din ei acasă și ciocnesc ouă, dansează dansuri tradiționale și petrec împreună.
George Ianoșiga are 16 ani și este elev la un liceu din Caransebeș. S-a născut în Teregova și a copilărit acolo. George face parte dintr-un ansamblu de dansuri populare și îndrăgește muzica folclorică. Sezonul de rugă începe după Paște și se termină înainte de începerea postului de Crăciun (Sfinții Mihail și Gavril). George așteaptă în fiecare an cu nerăbdare atât ruga din satul lui, cât și din satele vecine: „Eu, unul, abia aștept începerea sezonului!”
Recent, a fost invitat la o colegă de ansamblu la rugă la Sacu, un sat din zona de câmpie. Acolo, există o tradiție ca la fiecare rugă să se aleagă o „fiică a satului”. De la ea se începe ruga. Ea găzduiește câteva persoane reprezentative la ea acasă. Tinerii din ansamblu, primarul, autoritățile, muzicanții de la rugă și băiatul care o însoțește pe fată, se strâng la ea acasă la amiază. Acolo, servesc câteva dulciuri și se dansează un scurt brâu. După aceea, pornesc cu toții în alai înspre biserică. În față, câteva persoane ce călăresc caii conduc mulțimea de oameni. După o scurtă slujbă de douăzeci de minute, oamenii ies afară și încercuiesc biserica în pași de horă. Apoi, oamenii se îndreaptă dansând către căminul cultural, unde începe programul de joc popular și muzică. După un scurt moment al primarului, fiica satului începe primul joc.
În satul natal al lui George, la Teregova, toți oamenii satului prețuiesc enorm această sărbătoare. Ruga este considerată la fel de importantă ca Paștele și Crăciunul. Oamenii vin acasă de aceste sărbători: „Se vine acasă neapărat de trei ori pe an: de Crăciun, de Paște și de Rugă, nu poți să lipsești la niciuna.” Ruga este ziua comunității și aduce oamenii împreună, iar tinerii o valorifică la rândul lor: „Este ziua noastră.” În ultimii doi ani, ruga a fost legată de un festival tradițional. Ansamblul s-a pregătit mereu intens, pentru că veneau ansambluri inclusiv din alte țări: „Vine multă lume. Vin inclusiv ansambluri din Serbia, deci avem repetiții la greu, e agitație înainte.”
Conform lui George, tradițiile de la rugă se vor mai păstra și în viitor. Poate vor mai exista mici schimbări de-a lungul anilor, însă esența se va păstra. Tinerilor le plac aceste obiceiuri, în special să danseze pe muzica populară, o simt cu totul: „Poate sunt mai mulți tineri la serile bănățene decât la club.” Chiar dacă unii oameni au muncă a doua zi, nu lipsesc de la rugă. A fost și este în continuare un eveniment extrem de important al localnicilor comunității: „Cred că vor rămâne în viață tradiții frumoase.”
