Marți, pe la 6, am intrat pe poarta Casei Olarului. Mi-am scos telefonul să îl anunț pe Daniel Leș că am ajuns. În stânga, de după ușă, se aude soneria tipică a unui telefon cu butoane de pe la început de 2000. Imediat ce tonul de apel se încheie, o voce caldă mă invită înăuntru. Mă îndrept spre atelier. În fața mea, un domn de vârstă mijlocie, cu plete argintii și privire caldă, stă concentrat la roata de olărit, cu ochii fixați pe o piramidă de lut. Oare cum va arăta la final această bucată de lut, a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte.
Am primit și un răspuns la această curiozitate: „Va fi o lucrare ușor conceptuală. […] O să îi atașez și o coroană imensă. Vreau să reprezinte bogăția lumii […] și totodată slăbiciunea celui care o poartă. O să-i fac mâinile deschise către oameni, să-i arăt palmele goale și trudite […] aș face o fereastră în zona inimii și acolo să fac un copil curat, nou-născut”. Simte că este foarte important să nu uităm de copilul din noi.
Însuflețit de o pasiune divină, care îi face inima să zburde și care s-a șlefuit precum lutul, în atelierul tatălui său, Daniel Leș este un adevărat artist. Cufundat în simplitate și ghidat de Divinitate, acesta transformă orice bucată de lut într-o operă de artă.
„De când îs eu născut am fost olar.”
S-a născut cu talentul pentru olărit. Trăind într-o familie de olari din satul Tulgheș, Maramureș, încă de mic, acesta a îmbrățișat tainele olăritului. Copilul Dan Leș a ascultat sunetul lutului proaspăt ieșit din cuptor, a inhalat aerul de pe lut și a călcat cu „tălpile goale prin străchinile” tatălui său, până s-a trezit cu un bulgăre de lut în mână, căruia i-a dat viață.
Trăind în vremurile în care meserii precum cele de fierar, potcovar sau olar se transmiteau de la maestru la ucenic, Dan Leș a fost și el, la rândul său, ucenic în atelierul tatălui. A trecut prin procesul tipic de formare, pornind de la datul cu mătura prin atelier, continuând cu frământarea lutului, ca mai apoi să aibă acces la roata de olărit. Munca olarului este una sacră, dar în același timp, istovitoare. Primul pas este săparea și scoaterea lutului de la o adâncime de trei metri: „Acuma se face cu excavatorul. Dar pe vremea când eram eu ucenic, trebuia să iau cazmaua și să sap. Și să văd care-i filonul, care-i vâna, cum zic bătrânii. Lutul trebuie să iasă afară și pe urmă să moară.”
Odată scos din pământ, lutul este lăsat să se odihnească un an de zile, după care trebuie frământat, ca mai apoi să poată fi modelat. „Gândește-te că în mâinile tale stă un bulgăr de lut luat de la trei metri și tu îi dai viață. Din mâinile tale crește și se duce și se înalță.” După ce se usucă, lutul modelat se șlefuiește, se bagă în cuptor și pe urmă „îl pui pe masă și te bucuri de el”.
Deși nu mai ține minte concret cum arată prima sa oală, Dan Leș își amintește cu exactitate senzația pe care a resimțit-o când a făcut un „ulcior perfect”. Această stare de bucurie pe care a trăit-o în tinerețe a rămas vie în inima sa, și mai iese încă la suprafață de fiecare dată când îi iese o lucrare: „Mă mai prinde nevasta, inspirat bine când îmi iese lucrarea… dansez ca un copil, într-un picior, pe lângă lucrare și zice no, lăsați-l să-și facă damblaua.”
Cu toate că artistul se consideră în continuare un ucenic, care, animat de o curiozitate inocentă, aproape copilărească, învață ceva nou în fiecare zi, Daniel Leș simte că este de datoria lui să ducă mai departe această tradiție. A început cu propriii copii, iar acum continuă cu nepoții: „Am doi feciori care îmi calcă pe urme. Cel mare a terminat Facultatea de Artă la Timișoara și a făcut un master pe Ceramică, sticlă, metal. Cel mic încă este la Colegiul de Artă și cred eu că se duce în direcția bună. Am și trei nepoți […] e de datoria mea să îi învăț meseria asta.”
Cu toate acestea, artistul nu s-a limitat strict la familia sa și a împărtășit secretele olăritului cu orice persoană curioasă de această meserie. Astfel, a înființat o școală de olărit în Baia Sprie, care are loc în fiecare vară, unde, spune el, îi învață pe alții „cum să se joace”. Împletind arta olăritului cu activități recreative, precum discuții la foc de tabără sau proiecții de filme, toate, într-un colț de natură, Dan Leș a descoperit cât de important este să își împartă darul „primit de la Dumnezeu” cu ceilalți.
„M-am întrebat și eu păi, Doamne, cum să fac? – păi, uite, deschide-ți porțile în larg vara și lasă orice turist care vine să stea la masă cu tine, să vadă cum se olărește, să pună și el mâna, să se joace, să-l lași în habitatul ăsta.”
În ultimii ani, fel și fel de oameni au pășit pragul Casei Olarului. Dan Leș și-a împărtășit povestea atât cu oameni simpli, tineri curioși, cât și cu persoane de renume din diverse domenii: Horațiu Mălăele, Mihai Morar, Cristian Tabără. De altfel, nu doar români au vizitat atelierul lui Dan Leș: „îmi vin oaspeți de peste tot, din America, din Franța, din Emirate, din Israel”. Toți vizitatorii care au intrat în Casa Olarului au lăsat câte un suvenir pe pereții acesteia. „Și cineva mi-a scris, Cristian Tabără, Raiul a fost inaugurat de un tâlhar, ca să știi că și tu ai loc acolo.”
În ochii lui Dan Leș, arta olăritului este o fuziune între tradiție și nonconformism. Crede că un om are trei inimi: inima lui Dumnezeu, inima tradiției și inima iubirii. În pieptul său bat toate trei cu mare intensitate, iar bătăile inimii tradiției au rămas scrijelite pe operele sale din lut. Fie că vorbim de carafe de sărbătoare sau de toate zilele, ulcioare de nuntă sau șugubețe sau chiar de oale de sarmale, orice „blid de lut” care iese din mâinile acestuia este însuflețit cu pasiune și spirit maramureșan.
Societatea consumeristă, care lasă deoparte tradiția și valorile profunde și se concentrează pe satisfacția imediată, pe nevoile artificiale și pe comoditate, l-a forțat pe Dan Leș să se desprindă puțin de latura populară și să se îndrepte spre ceramica figurativă. „Aceste figurine le-am născocit împreună cu tata, în momentul în care olăritul se ducea, oarecum, pe apa sâmbetei. Pentru că a venit consumerismul și ne-a învățat să bem apă din peturi de plastic și să mâncăm din farfurii de polistiren.”
Pe cât de neconvențională este arta sa, pe atât de simplu este artistul. Dan Leș este cunoscut internațional și a călătorit prin Coreea de Sud, New York sau Paris, unde a avut ocazia să dea mai departe din dragostea sa pentru olărit, la concursuri sau diferite târguri. Cu toate acestea, sufletul său, la fel de modest, rămâne în continuare pe pământul Maramureșului.
„Secretul vieții mele este starea de mulțumire continuă și nu vreau să o pierd pe undeva prin America, pe la ceva expoziții, în Germania, unde mă invită să predau cursuri de olărit la foarte multă lume cu bani serioși, nu vreau să-mi pierd starea asta.”
Inspirația primară pe care Dan Leș o aduce la viață prin lucrările sale de lut este, spune acesta, divină. Această inspirație reușește să îl atingă prin simplitatea și liniștea vieții sale. Mereu în armonie cu natura, stilul de viață al artistului se reflectă și în meseria sa. „Eu nu mai am de 10 ani televizor în casă, […] nu am card, am un telefon cu butoane acolo, și trăiesc într-o lume foarte simplă.”
Dan Leș se consideră un om fericit. În viziunea sa, fericirea izvorăște din cele mai simple lucruri: momentele de liniște lăuntrică, de conectare cu natura, cu „rânduiala sătească”. Din spusele artistului, activitățile simple, precum mâncatul unei felii de pâine de pe vatră, umblatul desculț prin iarbă, ascultatul păsărelelor reprezintă „surse neepuizabile de a te face fericit.”
Artistul consideră că goana după avere sau după premii distruge sufletul. Deși a trăit și el dorința de a excela și de a demonstra că este bun, simte că această înflăcărare s-a risipit odată cu trecerea anilor: „Nu mai umblu după premii, nu mai vreau diplome. A fost o perioadă în viața mea… acea criză de identitate pe care mi-am crescut-o în perioada comunistă – vreau să demonstrez, să pot, să fiu și eu bun, să mă duc la concursuri – mi s-a cam stins odată cu vârsta.”
Artistul susține că în tinerețe a făcut și el „năzbâtii”: a fugit de acasă în perioada comunistă, a încercat granița de șapte ori, a făcut schimb de valută. Cu toate acestea, cele mai importante ființe din viața lui – Dumnezeu și soția sa – l-au adus înapoi pe drumul său: „Așa că eu m-am născut să fiu olar și vreau să mor în tradiția asta. Cred că nu o să fac nimic altceva decât olărit, statuete, artă decorativă și să spun povești oamenilor. Eu cred că atâta mi-e chemarea și câtă e, e de ajuns.”
În Biblie scrie: „Din țărână vii, în țărână te vei întoarce”. Pentru Daniel Leș, pământul este sacru; sufletele celor care odată au fost vii se contopesc în țărână, dându-i viață. Meseria de olar este, prin extensie, sacră. Odată extras lutul din acel pământ însuflețit, acesta renaște, sub o altă formă, păstrând vie istoria și tradiția: „acest lut ne-a contopit și pe noi la un moment dat, și pe mine o să mă contopească, și cineva o să mă descopere și o să facă din mine un ulcior.”
