De când sunt studentă la Cluj, tot timpul mi-a fost greu – uneori chiar rușine – să descriu locul de unde vin. Ori pentru că majoritatea celor pe care i-am întâlnit nu au auzit vreodată de locul meu de baștină, ori pentru că eu însămi am avut rețineri să mă identific cu el. Situat undeva într-un purgatoriu post decembrist de declin din punct de vedere economic și al populației, aș spune că seamănă mai mult cu un sat din sud-estul Bihorului decât cu un oraș.
Vașcău, cu o populație de 2.035 de locuitori (conform recensământului din 2021), din care o bună parte din locuitori îi datorează celorlalte celorlalte sate din jur (Câmp, Câmp-Moți, Colești, Vărzarii de Sus și Vărzarii de Jos), aduce aminte mai mult de o comună tipică, ce poate fi găsită oriunde în România. Și totuși, în buletinul meu scrie Oraș Vașcău. Și asta spre surprinderea multor persoane cărora le-am explicat: „Păi, eu sunt de la oraș, doar că e unul de vreo 2.000 de oameni, ultima dată când am verificat”.
Zonă minieră și urbanizare
După Unire, Vașcăul a devenit plasă (unitate teritorial-administrativă desființată în 1950) a județului Bihor, iar în 1956, a fost ridicat la rang de oraș după ce, înainte, era comună. Acest eveniment poate fi văzut ca un precursor al fenomenului de sistematizare din perioada comunistă, mai exact sistematizarea satelor. IICCMER menționează în articolul Sistematizarea satelor: „Sistematizarea satelor era văzută ca o componentă majoră a procesului revoluționar, amplu și complex de edificare a socialismului și comunismului în România, subordonată direct transpunerii în viață a politicii Partidului Comunist Român de dezvoltare armonioasă și echilibrare a tuturor județelor și localităților urbane și rurale’’.
Înainte de perioada ceaușistă, nu exista o sistematizare propriu-zisă, ca cea lansată de Nicolae Ceaușescu în 1974. Proiectele de urbanizare și politicile de cooperativizare lansate de Gheorghe Gheorghiu-Dej pot fi văzute ca un fel de pregătire a terenului misiunii viitoare a lui Ceaușescu. Urbanizarea accelerată a început prin industrializarea forțată a unor zone rurale, dar fără un program explicit de „rarefiere” sau desființare a satelor.
Un exemplu de „desființare” a satelor din zona Vașcău este orașul Ștei. Înainte de instaurarea comunismului, a fost sat, iar mai apoi, a fost proiectat de arhitecți moscoviți pentru a fi un oraș bazat pe activități miniere, datorită descoperirii zăcămintelor de uraniu de la Băița. Șteiul devine oraș în 1956, iar până în 1996, are numele de Dr. Petru Groza.
În cazul Vașcăului (implicit, și a Șteiului), e clar că urbanizarea a fost legată mai ales de minerit. Zona a devenit interesantă din punct de vedere economic datorită zăcămintelor de uraniu și marmură. Fabrica de marmură de la Vașcău, de exemplu, funcționa încă din perioada interbelică.
În perioada de după această urbanizare, populația Vașcăului crește treptat, și în 1963, atinge cel mai mare număr de locuitori (luând în considerare și satele aparținătoare).
Istoricul Nicolae Țucra, vașcăuan de origine, în cartea sa, Vașcău: comună – oraș – ținut; monografie, spune: „Indiferent dacă este mare sau mică, fiecare localitate, din orice colț al țării, își are istoria sa, care face parte și se integrează în istoria țării respective prin ceea ce are ea specific, prin contribuția adusă de ea la istoria națională.”
Perspectiva aceasta reflectă o anumită speranță și respect față de Vașcău și trecutul său, formând un contrast destul de puternic cu perspectivele din trecutul apropiat și din prezent ale locuitorilor. Prezentul e format din idei și opinii la care eu am fost martoră de-a lungul anilor, adunându-le fie din sânul familiei, de la vecini, prieteni de vârsta mea sau alți localnici din Vașcău sau împrejurimi. Multe dintre aceste relatări exprimă o doză de pesimism și dezamăgire, reflectând – așa cum am menționat deja – realitatea unei localități urbanizate forțat în comunism și aflată în declin postdecembrist.
Migrantul
Uneori, uit cât de ușor e să străbați cam tot Vașcăul în vreo 15 minute, iar dacă ai pasul grăbit, ca mine, poți stabili un nou record. Așa că, într-o amiază relativ ploioasă din vacanța de Paște, înarmată cu tableta și un energizant de la alimentara din piața plină de gropi umplute de ploaie, am luat-o la pas către casa părinților unui prieten – Vlad.
În dreapta mea, munții Codru Moma – verzi și masivi. În stânga, Crișul Negru – tulbure. Pe drum, niciun om. Ăsta ar fi portretul Vașcăului: locul în care te duci dacă vrei să ai interacțiuni umane limitate. Seara mai auzi un glas de la oamenii strânși la barurile din jurul pieței. La ora la care mă deplasam pentru „misiunea” mea, totul încă era încremenit. Noroc cu căștile.
Gândindu-mă că o parte a declinului Vașcăului se poate datora unei stagnări din punct de vedere economic, am decis să vorbesc cu părinții lui Vlad. Ambii au plecat la începutul anilor 2000 la muncă în Spania și mai apoi, în Austria. Înainte de plecarea acestora, amândoi au fost angajați la compania European Drinks (producătorii Frutti Fresh și Izvorul Minunilor, printre altele), care, după părerea acestora, de la înființarea companiei, în 1993, a creat un monopol pe piața muncii din zona depresiunii Beiușului.
Poveștile de acest fel și senzația că toată lumea din zonă lucrează la European Drinks nu îmi sunt deloc necunoscute. Tatăl meu lucrează ca inginer electronist la fabrica European Drinks de aproape 30 de ani, iar mama de asemenea. La fel și o vecină la câteva case distanță, și tot așa. Între timp, nu doar părinții lui Vlad, ci și alți consăteni, au plecat într-un mare val, în perioada 2000-2010.
„Și colegi de la Transi (n.r. denumire locală pentru European Drinks), și vecini de prin Vașcău au plecat în străinătate cam în aceeași perioadă ca noi. Un factor care încă persistă e cât de greu e să negociezi o mărire de salariu acolo.”
Tatăl său mi-a spus că gândurile de plecare au apărut în momentul în care au resimțit probleme materiale clare, care s-au simțit și mai mult odată cu nașterea lui Vlad. „E important să vezi dincolo de gard, când îți dai seama că piața e limtată”.
„Regretul meu cel mai mare a fost că nu l-am adus și pe Vlad în Spania. Să crească alături de noi”, a confesat mama sa. În acel caz, ar fi considerat să rămână și să se mute permanent acolo. S-au întors în 2014, cu gândul să-și deschidă o afacere, dar s-au lovit de birocrație, corupție și neîncredere. Până la urmă, au renunțat, și în 2016 au plecat din nou, de data asta în Austria.
„Sper din tot sufletul să rămân cu bine în Austria să lucrez până la pensie, pentru ca o să pot beneficia de o pensie cumulativă, după anii de muncă. Intră și cei din Spania și România.” Acestea sunt planurile de viitor ale mamei lui Vlad, care lucrează ca asistent personal pentru vârstnici. Tatăl său s-a întors în țară în 2020, din motive personale. „Vreau cât mai puține contacte cu oficialitățile și birocrația din Vașcău sau de prin zonă”, mi-a explicat acesta, din postura omului care s-a obișnuit și preferă normele din vestul Europei.
Amândoi au subliniat că au simțit că angajatorii – fie din Spania, fie din Austria – le-au oferit mai mult respect și o remunerație pe măsura muncii depuse. Totuși, inițial, au resimțit mult dificultățile culturale și, mai ales, distanța față de familie. Nu le-a fost ușor deloc ușor, dar nu regretă. Tot efortul le-a adus o stabilitate care aici părea imposibilă.
Din discuțiile avute, am înțeles că nu doar lipsa banilor sau a infrastructurii era problema principală, ci și mentalitatea adânc înrădăcinată în rețelele de relații personale și corupție măruntă.
Tatăl lui Vlad a punctat și complacerea multora în condițiile pe care nu le oferă zona Vașcăului.
„S-a ales varianta bine e cum e. Multe locuri de muncă, de exemplu, magazinele de pe centru sau OCL-ul (Organizația Comercială Locală) nu au făcut față după revoluție, pentru că n-au fost pregătite să intre pe piața liberă. După aia, s-a deschis Transi și s-a pus monopol pe zonă.”
Părinții lui Vlad au, totuși, o speranță că prin terminarea amenajării parcului industrial de lângă Ștei, va apărea o concurență pe plan economic în apropierea Vașcăului și în zona depresiunii Beiușului, în general. „Momentan, zona pare să nu ofere nimic. Să sperăm că poate o să vină niște firme străine la parcurile industriale. Atunci, ar mai fi niște competiție și incentivă de angajare locală.”
Nonagenarul
Nu a fost nevoie să mai fac încă o deplasare pe străzile moarte ale Vașcăului în ziua interviului cu personajul nonagenarului. El e Vasile și este bunicul meu. Anul acesta, urmează să facă 90 de ani. A trăit toată viața aici și e o enciclopedie vie a orașului, plin de amintiri despre anii de glorie ai Vașcăului.
Mi-a detaliat perioada în care era încă în funcție linia de cale ferată Vașcău – Oradea, făcând legătura chiar până la București. Referitor la abandonarea ei în 2020, mi-a spus: „Momentan, cântă cucuveaua pe calea ferată”.
Mi-a mai vorbit despre cinematograful Vașcău, echipa de fotbal Biharea, unde a jucat chiar și el ca fundaș, timp de ani buni: „Vașcăul chiar era un centru cultural și sportiv al zonei”. Centrul orașului era plin de magazine, care erau completate sâmbăta de piața de la Vașcău: „Și asta îi pe cale de dispariție, nu se mai prezintă la fel de multă lume”.
Tot de la el am aflat de fabrica de încălțăminte Crăița, care pe lângă aprovizionarea locală de încălțăminte, a aprovizionat și armata României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sau cum fabrica de marmură din Vașcău a trimis materiale pentru construcția Casei Poporului.
A menționat și că „Au deportat de prin Vașcău mai mulți oameni care ziceau că-s inamici ai partidului” (majoritatea fiind deportați în estul României, după spusele sale) în favoarea muncitorilor / oamenilor de știință ruși, care au ocupat locuințele părăsite. Fabrica Crăița s-a desființat, în favoarea unei tranziții către minerit a Vașcăului și a localităților din zonă. Bunicul a fost și el unul dintre numeroșii angajați ai industriei mineritului, care a acaparat zona. Din 1958 până în 1986, a lucrat ca tehnician topograf la mina de uraniu din Băița.
Fiind adusă în discuție venirea rușilor în zonă pentru a ocupa casele lăsate în urmă, am întrebat și de populația Vașcăului în acea perioadă. Dacă erau oameni care veneau din alte zone ca să se stabilească în Vașcău – afirmativ: „Un vecin o venit din Moldova, nu aia de peste Prut și o devenit vașcăuan prin căsătorie”. Din ce a observat bunicul, mai ales în perioada cu cel mai mare număr de locuitori, „veneau oameni, se stabileau aici și erau mai mulți decât plecau. Nu ca acuma. Mai erau și flotanți, în special pentru lucru. Nu era un spațiu care nu era ocupat.”
În legătură cu prezentul și viitorul apropiat, e realist. Spune că Vașcăul este „o localitate mai gata numai de pensionari”, că tinerii pleacă și nu se stabilesc. Nu e prea optimist nici în legătură cu locurile de muncă din zonă: „Nu e nicio perspectivă de viitor, tineret nu mai e, tot ce am avut am prăpădit.”
Contemporanul
Am vrut, totuși, să aflu cum văd locul și cei de vârsta mea, care poate nu au aceeași resemnare tăcută. Așa a apărut personajul contemporanului. E prietena mea, Ruxi, care știe să fie atât pragmatică, cât și optimistă.
Oare ce îi lipsește cel mai mult tânărului plecat de acasă? Ruxi mi-a spus că a avut „o copilărie libertină, dar foarte frumoasă”. Ea mi-a explicat că tot timpul a rezonat mai mult cu prietenii ei ce au crescut la sat, un sentiment pe care îl împărtășesc și eu: „De multe ori, când le povesteam prietenilor care au crescut în orașe mult mai mari toate prostiile pe care le făceam noi în copilărie, la Vașcău, îmi ziceau că sunt geloși față de toată libertatea de care am avut parte.”
Mi-a spus că după ce s-a mutat pentru studii la Oradea, în 2020 a simțit, în primii doi ani, o nostalgie puternică față de locul pe care l-a parăsit, de prietenii lăsați în urmă – mulți rămânând la Vașcău sau în zona apropiată Vașcăului. „Nostalgia libertății, nostalgia maturizării forțate, au apărut odată ce am plecat. Nu mai am aceeași libertate și timp să ies și am avut sentimente foarte puternice în momentul în care am plecat.”.
„Dacă nu vrei neapărat să faci facultate și să pleci într-un oraș mare, cred că ai putea găsi o formă de stabilitate aici”, mi-a spus Ruxi. Deși în Vașcău lucrurile bat pasul pe loc, brutăria fiind cam singura afacere care merge bine, consideră că zona Ștei-Beiuș este „un centru prolific al micilor afaceri”.
De la deschiderea de cafenele în Ștei, până la noul centru comercial, inaugurat anul trecut în Beiuș, Ruxi e de părere că „sectorul HoReCa și retail chiar pare că a prins un pic de amploare în depresiunea Beiușului”. Considerând și faptul că Vașcău e un oraș încă foarte agrar, de unde nu lipsesc lanurile sau grădinile, Ruxi a punctat ideea atragerii de fonduri pentru proiecte europene în domeniul agriculturii.
Am mai vrut să clarific și ideea perspectivelor de viitor ale Vașcăului, mai ales în rândul tinerilor. Ce ar putea oare să ofere un oraș aproape fantomă?
Ruxi a pus cel mai mult accent pe salubritate, reabilitarea blocurilor, locuri de recreere, locuri de muncă în Vașcău și nu doar în orașele apropiate și reabilitarea școlii generale, chiar poate gândul sa fie din nou un liceu (a existat unul, între 1963 și 1974) în orașul nostru.
„Să se pună accent pe locuri de recreere și pe locuri de muncă și micile afaceri – restaurante, cafenele – care, momentan, nu există în Vașcău la modul serios. Există câteva baruri, dar nu există cafenele „serioase” unde ar putea să iasă strict tinerii.” Pe scurt, putem spune că viitorul Vașcăului poate nu ține doar de infrastructură sau investiții mari, ci de crearea unui spațiu unde oamenii tineri să simtă că aparțin.
Direcții viitoare – direct de la sursă
Ca să fac o concluzie, am considerat că cea mai bună persoană la care pot apela este chiar primarul. Sebastian Bursașiu (PSD) a fost ales toamna trecută drept primar al Vașcăului. Orașul s-a confruntat cu un fenomen tipic micilor localități din țară – o conducere stagnantă, având același primar timp de 20 de ani.
Într-o convorbire la telefon, mi-a spus care sunt planurile sale pentru viitorul apropiat al Vașcăului. „Maria, în caz că îți mai vin alte întrebări, să mă suni liniștită!”, mi-a adăugat el de câteva ori, pe parcursul conversației.
„În ultimii 20 de ani, nu s-au accesat fondurile europene deloc. Cetățenii au fost tratați cu lipsă de respect și numărul mare de angajați la primărie făcea un gol lunar în buget. Am și desființat o firmă de pază a primăriei, care ne mânca 60.000 de lei anual.”
Satele care aparțin de noi au fost uitate: „Câmp Moți nu avea apă, și Vărzarii de Sus au fost în sfârșit legați cum trebuie la rețea, ca să nu le zboare robinetul de la presiune.”
Statul degeaba a descris primăria Vașcău timp de 20 de ani. Cu asta am apărut acum aproape doi ani, la România Te Iubesc (reportajul despre Vașcău e în primele 11 minute). Primăria figura cu 50 de angajați, însă noul primar a decis ferm că „era nevoie de curățenie la primărie, la propriu și la figurat”. A reabilitat primăria din exterior, printr-un plan de renovare, și din interior, prin concedieri, pentru a reface încet, încet bugetul primăriei.
Multe proiecte din Vașcău, precum reabilitarea blocurilor sau finalizarea conductelor de apă și a canalizării (care se extind până în satele aparținătoare) au fost începute și lăsate baltă. „Dintre toate blocurile, doar unul a fost reabilitat, și proiectul pentru conductele de apă și canalizare a început în 2008”. Serviciile publice aproape că au intrat și ele în paragină, dar primarul a reușit să aducă fonduri europene pentru reabilitarea școlii și dispensarului.
„Mai am în plan un parc fotovoltaic și să se înceapă reabilitarea drumurilor. Însă multe clădiri și drumuri nu au fost cadastrate, trebuie neapărat să rezolvăm și asta, pentru că atunci știm de unde să începem, dacă avem cadastru. Consider și racordarea la rețeaua de apă termală.”
Conceptul de locuri de muncă în Vașcău poate nu ar fi fost ceva fantezist dacă se ținea cont de salubritate și de întreținerea orașului. Bursașiu mi-a punctat cu un pic de umor: „Păi, veneau investorii și se speriau de cum arată orașul. Trebuie să schimbăm fața Vașcăului, să îi schimbăm hainele”. Chiar în curtea primăriei se află o mica fabrică, ce a produs piese inclusiv pentru mașinile Jaguar. E o posibilitate să se înceapă discuții cu investori.
„Nu poți chiar tot, dar măcar 70-80% din ce am promis, trebuie să fac, mai ales că peste patru ani, vreau să candidez din nou.”
Toate aceste inițiative ale administrației actuale arată un început de reconstrucție a unui oraș care era foarte bine cunoscut pentru stagnarea lui. Primarul nu promite miracole. Mi-a conturat o direcție simplă, care pornește de la fundamentele neglijate: infrastructură, transparență, atragerea de fonduri și, poate cel mai important, recâștigarea încrederii cetățenilor.
Când am fost acasă, în vacanță, am observat, trecând pe lângă primărie, că au tăiat copacii care băteau către stradă și din care se rupeau crengi la furtuni mai puternice. Mai greu să lovească pe cineva, la cât de pustii sunt străzile. Dar erau bătrâni, prea bătrâni să se mai alinieze cu avântul de „out with the old and in with the new”, care pare momentan să se contureze în micul meu oraș.
