Se poartă invitațiile. La ceai, bere sau film, invitațiile se numără printre puținele lucruri pentru care maratoniștii secolului XXI se opresc. Motivul pentru care o fac e nevoia interioară de a împărtăși cu ceilalți micile experiențe. Și, deși nu o sesizăm, nevoia de poveste există în noi. Printre multele povestioare pe care le auzim zilnic, unele sunt menite să se agațe de noi și să pâlpâie regulat, asemenea ferestrelor ce se deschid la calculator, să ne anunțe că ne-a expirat vreo licență, până când le acordăm atenție.
Dacă îi dăm imaginației o invitație, s-ar putea să mergem împreună într-o sală de clasă în care elevii de clasa a II-a își așteaptă profesoara de engleză. Aceasta intră în clasă și, după ce răspunde clasicului „Good morning, teacher!”, le spune elevilor că în ora ce urmează vor învăța împreună numele meseriilor. Ochii copiiilor se fac mari, în semn de interes. Învățătoarea se gândește la un mic exercițiu interactiv și îi încurajează pe elevi să spună care este meseria părinților lor în română, iar apoi să traducă respectivul cuvânt în engleză. Acesta e momentul când unii ridică grăbiți mâna și aproape strigă „Eu, eu, eu!”, iar alții pleacă privirea și răsucesc un nasture sau desenează linii pe caiet. Așa, ca fetița din rândul de la perete. Să-i zicem Ioana. Mama Ioanei e menajeră. Nu medic, nu avocat, nu primar. Menajeră. Știind că îi va veni rândul, Ioana se gândește repede cum s-o spună să sune altfel. „Menajeră… Hmm… Nu, nu prea pot să fac să sune mai bine.”, își zice ea. Spune cuvântul încet, repede și învățătoarea trece la următorul copil. Același fenomen se va repeta și ora viitoare, doar că la o altă clasă și cu o altă Ioana.
O poveste asemănătoare mi-a fost împărtășită de o profesoară de engleză din Bistrța, căreia, din fericire, îi păsa suficient de elevii ei ca să observe trăirile lor emoționale legate de statutul social. Că ne învârtim ca niște bezmetici fluturi de noapte în jurul banilor nu e ceva ce auzim pentru prima dată. Doar cumpărăm scutece de firmă, sicrie de aur și strigăm în gura mare că e mai bine să fii prost și să ai noroc! Cum rămâne cu cei șapte ani de acasă? Cu respectul? Cu omul? La cât s-a decolorat lumea, am putea să ștergem cu radiera meseriile oamenilor simpli din manualul de engleză.
Revista „Capital” are o secție specială numită „Criză”. Conform unui articol de acolo „Better Life Index este o cercetare care conţine 11 categorii de clasificare. Standardul de viaţă din România ne plasează pe ultima poziţie în clasamentul ţărilor UE.” De asemenea, ANOFM anunță că în 2014 erau disponibile 11.445 de muncă pentru persoanele cu studii medii, profesionale şi lucrători necalificaţi și doar 869 pentru persoanele cu studii superioare. Nu suntem o țară de prinți și prințese și copiii ar trebui să știe că asta nu e o rușine. Însă, mai nou, modelul de urmat al micuților nu mai e Cenușăreasa, ci Bianca Drăgușanu. De notat: în curând, la școală, vor sări cu mâna în aer copiii ai căror mame sunt sex-simboluri, fără măcar vreo calificare.
Când eram eu mică, erau la televizor desene cu Doamna și vagabondul. Aș avea o altă propunere: Doamna și țăranca. Doamna moștenitoare-văduvă-tânără și femeia care se trezește dimineața și aprinde focul să nu le fie frig copiilor. Mă întreb și eu… care e mai doamnă?
